Stephen Toulmin a reunit la un moment dat, sub titlul Return to Reason (Harvard University Press, 2003), studii şi articole teoretice nutrite de ideea după care „înţelegerea istorică a ideilor sociale, politice şi ştiinţifice este indispensabilă dacă este să preluăm sensul modernităţii, în general, sau al filosofiei moderne“ (p. VII). Evident, nu este vorba doar de a face istoria uzuală a ideilor, ci de ceva mai mult, anume de a surprinde însele geneza şi condiţionarea lor istorică. Este vorba de a proiecta o abordare istorică asupra ideilor înseşi, privite, fără îndoială, cum Fernand Braudel spunea, în la longue durée, dar în istoricitatea lor. Problema ce se pune este, în fond, de a surprinde „schimbarea conceptuală“ (the conceptual change) într-o manieră care să fie ea însăşi raţională.
Celebrul filosof continua astfel demersul început în The Uses of Argument (1958), cartea care, împreună cu faimosul Traité de l’argumentation (1958) al lui Chaim Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, lansează ofensiva din logică pentru a lărgi cadrele de înţelegere a raţionalităţii, prin admiterea, alături de demonstraţie, a argumentării ca formă de întemeiere a susţinerilor. În acea carte de cotitură, problema lărgirii cadrelor raţionalităţii era pusă în mod precis în logică. Stephen Toulmin a semnalat faptul că premisa majoră dintr-un silogism, să spunem Barbara (de exemplu, premisa: „toate surorile lui Jack au părul roşu“), rămâne lovită de ambiguitate. Ea se lasă interpretată fie ca generalizare statistică, fie ca axiomă, cu consecinţe diferite în ceea ce priveşte stringenţa derivării. Avem o argumentare, în primul caz, şi ceva mai mult, o demonstraţie, în al doilea. Silogismul, aşa cum a fost considerat de la Aristotel încoace, ca derivare necesară a concluziei din premise, este, de fapt, o idealizare (luarea premisei majore drept axiomă), fiind doar una dintre formele unei practici argumentative mult mai diverse.
Între timp Stephen Toulmin a fost susţinut, în efortul său de lărgire a înţelegerii raţionalităţii, de un întreg curent de considerare critică a ceea ce s-a înţeles prin „raţiune“ şi „metodă ştiinţifică“ odată cu ascensiunea pozitivismului, apoi a pozitivismului logic şi, în cele din urmă, a filosofiei analitice. Sub dominaţia acestora, teoria ştiinţifică a fost concepută ca un ansamblu deductiv de propoziţii ce au trecut o seamă de examene logico-epistemologice, ştiinţa a fost privită ca rezultat al interesului pentru adevăr separat de orice alt interes, iar raţionalitatea a fost suprapusă cu raţionalitatea ştiinţifică înţeleasă drept cunoaştere desinteresată (pentru detalii vezi Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, Bucureşti, 2014, pp. 265-309). Stephen Toulmin situează chiar în punctul de plecare al reacţiei sale la înţelegerea dominantă a raţionalităţii studiile sale universitare cu R.G. Collingwood – cel care a propus o nouă soluţie la problema explicaţiei în istorie, pe care a departajat-o de explicaţia nomologică din ştiinţele naturii. Reacţia pe care el a desfăşurat-o a fost încurajată, apoi, de Peter Winch, cu The Idea of a Social Science (1958), de Thomas S. Kuhn, cu The Structure of Scientific Revolutions (1961), de Martin Hollis şi Steven Lukes, cu Rationalism and Relativism (1982), şi de alţi autori şi scrieri de importanţă semnificativă în evoluţia filosofiei ultimei jumătăţi de secol spre chestionarea raţionalităţii.
Rezultatul la care a ajuns Stephen Toulmin este că, alături de „raţionalitate“ (rationality), aşa cum aceasta a fost consacrată în vremurile mai noi de ştiinţele tari, trebuie să admitem, având în vedere condiţiile istorice de producere a cunoaşterii şi nevoile noastre ca oameni ce-şi trăiesc în mod cultural viaţa, şi o „rezonabilitate“ (reasonableness) a valorilor, opţiunilor, acţiunilor noastre. Acum, în momentul cultural pe care îl parcurgem, „valorile umane ale rezonabilităţii sunt aşteptate să se justifice ele însele la proba raţionalităţii“ (p. 2). Dar, ca un alt indiciu al acestui moment, înseşi criteriile raţionalităţii trebuie de acum să fie înţelese din perspectivă istorică. „Toate cărţile şi textele ce mi-a fost dat să le citesc asupra filosofiei ştiinţei au părut să fi fost scrise de matematicieni manqués: ei erau interesaţi numai de consistenţa formală sau coerenţa logică a argumentaţiilor teoretice în fizică şi au acordat puţină atenţie întrebării dacă asemenea argumente erau aplicabile în mod practic lumii în care trăim şi pe care căutăm să o înţelegem. În contrast, experienţa mea cu fizicienii activi m-a învăţat aceasta: astfel de argumente formale trebuie, cel puţin, să fie văzute de către membrii comunităţii ştiinţifice ca având atingere (as having a bearing) cu lumea pe care noi o ordonăm“ (p. 10). Nu este vorba, în nici un caz, de a submina încrederea în raţionalitate. Este vorba de a restaura un echilibru între „raţionalitate“ şi „rezonabilitate“. Stephen Toulmin respinge, de altfel, categoric considerarea cărţii sale The Uses of Arguments drept „anti-logic book“.
Stephen Toulmin consideră că „dezechilibrul existent între ideile noastre de «raţionalitate» şi cele de «rezonabilitate» a rămas din seminţe plantate devreme, în secolul al XVII-lea“ (p. 12). Astăzi avem nevoie de reechilibrarea relaţiei. Luând ca analogie „revoluţia conservativă“ declanşată de Arnold Schönberg, Stephen Toulmin spune că „precum în muzică, la fel în filosofie şi ştiinţele umane, preţul intelectualismului a fost prea mare, încât acum avem a înfăptui drumul nostru înapoi, spre un mod mai larg al exprimării de sine. Oamenii de ştiinţă ai secolului al şaptesprezecelea (cum vom vedea) au visat la ideile de raţionalitate, necesitate şi certitudine într-un singur pachet matematic, iar efectul acestui vis a fost să producă raţiunii umane o rană ce a rămas nevindecată vreme de trei sute de ani – o rană de care abia recent noi începem să ne refacem. Sarcina principală a acestei cărţi (este vorba de Return to Reason, n. m.) este să arătăm ce este în mod necesar de făcut pentru a trata rana şi a restabili echilibrul propriu între teorie şi practică, logos şi retorică, raţionalitate şi rezonabilitate“. Stephen Toulmin vrea să recupereze echilibrul dintre „raţionalitate“ şi „rezonabilitate“ printr-o „întoarcere la origini“, la secolul al XVII-lea. El îşi propune să reia cercetarea „seminţelor“ plantate atunci, pentru o nouă înţelegere. Stephen Toulmin ne oferă, in nuce, o reconstrucţie istorică a asocierii dintre „raţionalitate“ şi „rezonabilitate“, a despărţirii lor prin desconsiderarea „rezonabilităţii“ şi a nevoii de reasociere a celor două şi de înaintare, împreună, ca părţi ale „raţiunii umane“. Teza pe care autorul lucrãrii Return to Reason o apără, în acest punct, este că, alături de „argumentările formale“, care sunt socotite valide în virtutea proprietăţilor lor formal-logice, trebuie readmise „argumentările substantive“, care sunt valide în legătură cu „contextele“. „Aşa cum se prezintă, lumea validităţii formale, a semnificaţiei şi consistenţei se suprapune anevoios cu lumea evidenţei substantive, a mărturiei sau convingerii, iar propoziţiile pe care noi le avansăm ca «raţiuni logice» pentru concluziile noastre sunt numai schelete abstracte ale «raţionalităţii» care poate să reuşească sau să nu reuşească, aici şi acum, să convingă audienţa“ (p. 27)
La începutul secolului al XVII-lea s-a născut – astfel argumentează Stephen Toulmin – „the modern dream of a purely formal language“, visul modern al unui limbaj pur formal, care vine până în timpul nostru. În cunoaştere, orice prag are o latură intelectuală şi o latură instituţională. În vreme ce latura intelectuală, în acest caz, a constat din separarea logicii de retorică, latura instituţională a constat în separarea disciplinelor ştiinţifice. În Encyclopedia, la mijlocul secolului al optsprezecelea, Diderot şi d’Alembert „au prezentat descrieri ale instrumentelor de dulgherie şi maşinării pentru ferme împreună cu analize specializate ale fizicii newtoniene, fără vreun sentiment al incoerenţei intelectuale“ (p. 43). Un secol mai târziu, în discuţiile cu Darwin şi Maxwell, se asumau optici disciplinare, iar unele discipline erau socotite inapte de calificare pentru o dezbatere academică. Prima victimă a fost etica, iar Max Weber, prin teoria sa restrictivă a ştiinţei, a consacrat statusul inferior pentru disciplinele care „nu s-au eliberat de valori“.
Pentru ceea ce s-a petrecut în istoria europeană a ştiinţelor este concludent exemplul economiei ca disciplină. Deja la nivelul lui Adam Smith se observă deopotrivă tentaţia de a construi economia după pilda fizicii lui Newton, prin abstracţie de numeroşi factori şi recurgând la idealizări puternice, şi tentaţia de a construi economia cu grija de a nu lăsa la o parte factorii situaţiilor. Se observă lesne, în cazul creatorului economiei politice moderne, oscilaţia între abordarea „teoretică“ şi abordarea „clinică“. Deja atunci se putea observa că „problemele cruciale nu se învârt în jurul asigurării corectitudinii şi consistenţei formale a calculelor noastre; ele depind mai curând de colectarea tuturor informaţiilor relevante din punct de vedere social, istoric şi cultural, şi chiar formal, asupra oamenilor implicaţi şi nevoilor lor efective“ (p. 64). Abordarea „teoretică“, în alte cuvinte, a rămas marcată continuu, la rândul ei, de dificultăţi.
Din astfel de exemple Stephen Toulmin nu ezită să tragă o învăţătură. Putem construi, spune el, discipline întregi cu grija rigorii, consistenţei, preciziei formale, dar este înţelept („raţional“, de fapt) să facem mai mult: un efort de a da seama de ceea ce oamenii parcurg în fapt ca experienţă de viaţă. „Profesioniştii ce sunt dedicaţi unor discipline particulare tehnice sau economice îşi asumă prea uşor că problemele economice şi tehnice pot fi abstrase din situaţia în care sunt se găsesc şi pot fi astfel definite în termeni pur disciplinari“ (p. 61). Este acum timpul ca lejeritatea să fie înlocuită cu lucida considerare a ceea ce se petrece în mod efectiv.
Cultura modernă a adus cu sine în Europa o modelare a abordării lumii, care a fost ştiinţa modernă. La modelare au contribuit trei „visuri raţionale“ (rational dreams) care au fost tot atâtea suporturi ale reprezentării moderne a raţionalităţii: „metoda universală“, „limbajul perfect“ şi „sistemul unitar al naturii“. Acestea au alimentat proiecte şi speranţe. Ulterior, ele au fost desprinse de contextul de origine şi asumate ca atare. Problema care s-a profilat a fost, şi este şi acum, aceea de a prelua achiziţiile obţinute pe cele trei linii şi de a le înţelege împreună cu condiţiile emergenţei lor. „Pentru a rezuma această analiză istorică – scrie Stephen Toulmin – şeste de reţinutţ că metoda comună a rigorii geometrice şi un limbaj împărtăşit în care să se raţioneze au constituit strategia lui Leibniz pentru a depăşi Babel-ul doctrinei în conflictul religios al secolului al şaptesprezecelea. Dar aceasta a fost numai o strategie, printre altele. Umanişti ai secolului al şaptesprezecelea, precum Michel de Montaigne şi Francis Bacon, au avut o alternativă reală. Ca sceptic clasic, Montaigne îndemna (exhorted) cititorii săi să trăiască cu ambiguitatea şi nesiguranţa – fără a mai menţiona credinţele plurale cu care suntem familiarizaţi din antropologia culturală“ (p. 75). O comprehensiune istorică ar trebui să fie aplicată, aşadar, însăşi modelării dominante a culturii moderne.
Stephen Toulmin apără propunerea lui Paul Feyerabend de a detrona primatul metodei inspirate de fizica galileo-newtoniană şi de mecanica cerească. Deviza „against method“ el o interpretează ca lărgire a registrului metodelor şi ca efort de recunoaştere a unei pluralităţi de metode, adecvate scopurilor cercetării respective. El scrie: „pretenţia de Hard Science – căutarea de legi atemporale pentru teorii generale, solicitarea la obiectivitate detaşată şi insistenţa ca investigaţiile să fie «libere de valori» – nu sunt (în formularea lui Popper) criterii de demarcare pentru a delimita cu adevărat proiectele şi disciplinele ştiinţifice de speculaţii neştiinţifice: negrul de alb, cel salvat de cel damnat. Ele servesc numai pentru a defini polul newtonian în acest spectru, iar la polul opus noi aflăm proiecte locale, temporare şi încărcate de valori, fiecare cu metodele, organizarea şi tipul de obiectivitate propriu“ (p. 99). În direcţia recunoaşterii acestui peisaj diversificat de metode – şi deci contra monopolului unei singure metode – se îndreaptă energic şi cu o argumentare istorică concludentă Stephen Toulmin. El merge până acolo încât pune în legătură dominaţia exercitată de „filosofia naturii a lui Newton“ cu prevalenţa clară a Occidentului în afacerile lumii.
Aristotel, deja, a făcut distincţie între discipline teoretice, ce recurg la universalii, şi discipline practice, ce procedează, cum spune Stephen Toulmin, „clinic“ – adică se ocupă de probleme ale persoanelor aflate în situaţii particulare. Opţiunea între „profilul teoretic“ şi „profilul clinic“ al unei discipline, să zicem economia, nu a fost dictată de considerente pur intelectuale. Această opţiune ţine „mai curând de angajamentele instituţionale, care au determinat cum să fie înţelese disciplinele (p. 103). Când vorbeşte de „aspectul instituţional“ Stephen Toulmin are în vedere, de pildă, „tradiţia academică“ formată în SUA, care a imprimat economiei, spre exemplu, o anumită înţelegere şi, implicit, o direcţie de dezvoltare. „Optica convenţională în marea parte a lumii americane a economiei – ceea ce noi am putea numi mai bine supra-simplificarea ce se vinde – este o credinţă că economiştii academici au numai o preocupare serioasă, aceea de îmbunătăţire a teoriei pure: numai în acest fel pot ei să contribuie la disciplină într-un fel demn de a fi recompensat“
(p. 104). Orientările intelectuale ţin profund, aşadar, şi de instituţiile de formare.
Pe de altă parte, Stephen Toulmin ia apărarea „disciplinelor clinice“ în faţa atacurilor desfăşurate în numele apărării teoriei. Acestor discipline – argumentează autorul cărţii Return to Reason – nu le este străină cunoştinţa universală, doar că focusul atenţiei este altul: explicarea unei acţiuni într-o situaţie dată. Phronesis nu este o cunoştinţă neglijabilă în lumea profesiunilor, iar practica medicală este un bun exemplu al preţuirii acesteia. Pe un plan mai larg, cunoaşterea nu „eliberată de valori“, ci încorporând valori lămurite este indispensabilă practicilor, de la cea medicală, terapeutică, la cea din economie. Stephen Toulmin împărtăşeşte explicit direcţia de reflecţie asupra ştiinţelor ce pune în legătură cunoaşterea şi raţiunea cu „interesele conducătoare de cunoaştere“, pe care o promovează Jürgen Habermas. El salută distingerea unor „interese“ ce trec dincolo de „interese personale sau de interese de clasă“ (p. 165).
În acest punct ajunşi, putem sesiza deopotrivă întreaga importanţă şi limitarea excelentei investigaţii întreprinse de autorul cărţii Return to Reason. Am ales-o ca punct de sprijin şi reper de delimitare pentru propriul punct de vedere din motivul simplu că Stephen Toulmin a lămurit ca nimeni altul – adică precis, cu o cultură ştiinţifică cuprinzătoare şi cu răspundere majoră pentru destinul „raţionalităţii“ – emergenţa istorică, mai ales instituţională, a modelării dominante a cunoaşterii în epoca modernă şi a configurat o alternativă. Aceasta constă, în miez, în reluarea tradiţiei, părăsită în secolul al XVII-lea. a disciplinelor ce reprezintă „rezonabilitatea“ şi sunt considerate, la o comparaţie forţată, ca „moi“ (faţă de cele ce sunt socotite „hard“). Atunci când explică situaţia creată, cunoscutul filosof înaintează până la captarea laturii instituţionale (profilul disciplinar ce se cultivă, înainte de toate, în universităţi) şi a contextului istoric (dat de prevalenţa Occidentului în lume). Fără îndoială că aceşti paşi explicativi au o importanţă majoră, iar Stephen Toulmin deschide neîndoielnic perspective noi de înţelegere a cunoaşterii moderne.
Eu cred că volumul Return to Reason ne permite să profilăm, prin diferenţiere, o Return to Sense – perspectiva revenirii la sens. Aşa cum am observat, Stephen Toulmin ne aduce în urmă, la situaţia în care „raţionalitatea“ şi „rezonabilitatea“ nu erau opuse. Această situaţie el o localizează în secolul al XVII-lea. Se pune întrebarea, ce duce inevitabil dincolo (sau dincoace!) de aspectul istoric: care este suportul „raţionalităţii“ şi al „rezonabilităţii“? Răspunsul meu este că acest suport trece dincolo de factualitatea istorică luată restrâns şi este de natura sensului. De aceea interogarea de către Stephen Toulmin a „raţionalităţii“ are nevoie astăzi să fie întregită de o explorare a sensului. Pe de altă parte, în Return to Reason Stephen Toulmin aminteşte de fiecare dată împrejurarea că, începând cu Galilei, Newton, Leibniz, modelarea cunoaşterii moderne de către fizica matematică şi mecanica cerească nu a fost decât un mijloc pentru un scop – a atesta ceva în legătură cu construcţia universului de către Creator. Aici, în chip cât se poate de transparent, tabloul cuprinzător al universului este cel care conferă sensul. Aş spune, pentru întemeierea propunerii mele de a prelungi „întoarcerea la raţiune“ cu „întoarcerea la sens“, că suntem puşi astăzi în faţa unei probleme noi: avem adică, acum, a explica nu doar disciplinele ştiinţifice, ci înseşi tablourile cuprinzătoare ale universului înăuntrul cărora se formează acestea, încât trebuie să înfigem o sondă mai adâncă în solul pe care se formează cunoaşterea. Avem, adică, a sonda locurile în care s-a format, dar se şi formează, în continuare, chiar sensul unei modelări a universului, ca şi al oricărei alte modelări. Problema se lărgeşte şi se adînceşte, în acelaşi timp. Avem, aşadar, de captat sensul pe un curs care este chiar mai mult decât o „întoarcere la sens“, chiar dacă şi acest curs face parte din terenul de emergenţă a sensului.
Explorez, aşadar, sensul, în mod sistematic. Plec de la cercetarea celor cinci interogaţii disparate (diferenţa sensului de semnificaţie, sensul sistemelor conceptuale, sensul vieţii umane, sensul istoriei, sensul lumii) ce ne duc astăzi la sens şi propun o filosofie unificatoare a sensului. Apoi, examinez conceptualizările care ne-au dus cel mai aproape de sens (de la Max Weber şi Wittgenstein la Habermas şi contemporanii recent intraţi în scenă) şi propun o nouă conceptualizare. Precizez, în încheiere, sensul în relaţiile sale majore (cu prealabilul cunoaşterii, cu adevărul, cu acţiunea, cu metoda, cu disciplina) şi indic ubicuitatea sensului. Închei efectiv tentativa mea de filosofie sistematică axată pe conceperea sensului stabilind ce au de făcut filosofia, ştiinţele, disciplinele, acţiunile din momentul recunoaşterii primordialităţii sensului.
(Din volumul Sensul de Andrei Marga,
în curs de apariţie)