În „România literara“ din 2 nov. 2012, dl Gabriel Dimisianu scrie la rubrica sa de lecturi libere despre „Internationala mea. Cronica unei vieti“ de Ion Ianosi. E prima parte dintr-un, probabil, serial. Promptitudinea comentariului e remarcabila, cu atât mai remarcabila cu cât se produce si ca o reactie reparatoare la o injustitie comisa cu ani în urma asupra unui mare intelectual român de stânga. În „Internationala mea“ Ion Ianosi nu lasa uitata, si se refera la ea cu raceala de clinician, „explozia de ura“ pe care a declansat-o, involuntar, filozoful Adrian-Paul Iliescu prin volumul sau „Anatomia raului politic“ (2005) O carte în care un filozof al limbajului supune criticii prejudecatile date la iveala de „maestrii spirituali“ din fruntea vietii culturale de dupa anii ’90. Unii dintre acesti exponenti ai culturii politice dominante au luat în acei ani, dar si dupa aceea, chipul politrucului dinainte, fiind caracterizati în „Anatomia raului politic“ de trasaturi precum maniheism, tribalism, exclusivism, clientelism, paternalism si, nu în ultimul rând, oportunism. „Explozia de ura“ retinuta cu parcimonie de scrib în „Cronica unei vieti“ face dintr-un om luminat si generos, eminent intelectual de stânga, „tapul ispasitor“ al trasaturilor negative ale elitei dominante expuse cu o admirabila dar, vai, imprudenta libertate de Adrian-Paul Iliescu în „Anatomia raului politic“. Printr-un ricoseu specific complexului ce-l face întotdeauna necesar pe „tapul ispasitor“, critica din „Anatomia raului…“ se sparge în capul generosului Ion Ianosi, punându-i-se în cârca toate relele culturale – si nu numai! – ale regimului comunist. Pâna la un punct, atâta concentrare a urii resentimentare în contra unuia singur facut responsabil pentru vina tuturor reediteaza ca la indigo procesul calomnios intentat postmortem marelui erudit umanist Edgar Papu, si el împroscat cu veninul anticomunistilor de mântuiala, pe care libertatea de expresie si a oricarei expresii i-a scos la iveala dupa 1989. Înca în viata – spre stupefactia acestora! –, generosul Ion Ianosi e demonizat si ales sa „vindece“ frustrarile vechi îngramadite în scorbura morala si sufleteasca a unora dintre cei mai tacuti anticomunisti din timpul comunismului. Treziti la viata din tacerea lor asurzitoare, noii procurori au început sa acuze. Printre primii acuzatori se înscrie dl Mircea Mihaies cu articolul „Umbra «instructorului C. C.»“ aparut în „România literara“ din 8-14 febr. 2006. Acolo Ion Ianosi era demascat ca „un vajnic stâlp, înca în viata (!), al comunismului românesc“, „«guru» al extremei stângi actuale“, „Mesia al materialismului stiintific“ si „un Marx pogorât pe Dâmbovita“. În concluzie, „nu puteai fi“ – scria M. Mihaies – „«instructor al CC» în anii represiunii sângeroase fara sa fii complice al acelor crime“. „Cronica unei vieti“ arata ca, da, puteai fi si „instructor“, fara a fi „complice al acelor crime“. Dimpotriva: actionând, ca instructor, împotriva dogmei din sfera culturii si reducând, din aceasta pozitie, aria de influenta a ideologiei totalitare asupra artei si literaturii române. Fata de incalificabilul defaimator a reactionat, primul, Radu Cosasu, cu nota intitulata „Întâmpinare“ si publicata, spre cinstea ei, tot de „România literara“, chiar daca sub rezerva rubricii „Primim“. Textul lui Mircea Mihaies, scria Radu Cosasu, „este, cum ar spune dl Gabriel Liiceanu, strigator la cer… Mircea Mihaies în furiile sale anticomuniste si antifasciste, gândeste conform schemelor comunisto-fasciste în „munca cu cadrele“. Sunt stupefiat ca un scriitor de talentul si inteligenta lui a putut scrie o asemenea infectie. Sunt dezgustat…“ Cu tot dezgustul, infectia a ramas sa-si faca mai departe efectul sub pana aceluiasi scriitor talentat si inteligent, dar „prapastios“ ca un ireductibil anticomunist visceral. În articolul sau din „România literara“, dl Gabriel Dimisianu vede cu totul altfel lucrurile decât prapastiosul anticomunist: „Indiscutabil, oameni ca Ion Ianosi sau ca prietenul sau Alexandru Simion, colegul de la CC deseori evocat, s-au aflat, în împrejurarile de atunci si pe acea scara ipotetica dintre bine si rau, la polul binelui. Au facut binele pe cât le-a fost cu putinta în timp ce altii, aflati pe aceleasi pozitii sau mai sus (…), satrapi ideologici, au facut rau. (…) Cine a lucrat, ca mine, la revistele vremii, la edituri sau oriunde în sistemul cultural, stie ca erau deosebiri între activistii chemati sa dirijeze cultura, sa aprobe publicarea cartilor, punerea în scena a spectacolelor, turnarea filmelor, sa avizeze deschiderea unei expozitii si atâtea altele. Cu instructori ca Ianosi, sau ca Al. Simion, ca Dumitru Ghise, chiar, se ajungea pâna la urma la solutii favorabile valorilor, functionau între ei si oamenii din presa sau de la edituri, sau de la uniunile de creatie, întelegeri mutuale, o cointeresare (ca sa nu-i spunem complicitate) al carei tel, de amândoua partile urmarit, era salvarea culturii autentice, atât cât se putea. Cum altfel ar fi putut aparea în acel interval atâtea carti cu mesaj critic indiscutabil antitotalitar în întelesul sau ultim?“. Fara a fi nesfârsit, sirul acestor „complici“ ai binelui este cu mult mai lung decât lasa sa se creada încrâncenatii anticomunisti de azi. Dintre ei nu-l putem omite pe un Niculae Gheran, marele editor al lui Rebreanu, care, la senectute, si-a regasit pana tineretii si lasa celor ce vin marturia lui pretioasa si impresionanta din „Arta de a fi pagubas„: acesti „pagubasi“ ca Ion Ianosi, Niculae Gheran si destui altii au riscat sa-si puna bruma de libertate admisa de regim în serviciul unor cauze culturale benefice, incompatibile cu ceea ce regimul însusi impunea. Razboiul acestor „oficiali“ cu „oficialitatea“, chiar de n-a fost câstigat pe deplin, a cunoscut victorii (opere, scrieri, editii etc.) pe care „razboinicii“ de azi nu le-au cunoscut si, ca atare, nici nu le recunosc. Nu sunt în ranita lor – deci nu exista! Despre incoruptibilii iviti dupa ’90, G. Dimisianu spune: „S-au ivit dupa 1989 judecatori morali inflexibili, justitiari autoinstituiti care condamna permanent si fara diferente tot ce a fost înainte, eludând complexitatea relatiilor dintre putere si creatorii de valori spirituale. Atunci, oameni luminati, ca Ianosi, au jucat un rol fast si pentru ei riscant, facând «obiectiv binele», spre a reveni la ce spunea Matei Calinescu“. Un „om luminat“ a fost Ion Ianosi, iar în „Cronica unei vieti“ avem de-a face cu o marturie a faptelor asa cum au fost. „O însusire de prima importanta a demersului sau, apreciaza G. Dimisianu, este sinceritatea“. Când nu sunt ignoranti, „procurorii“ de azi sunt nesinceri, adica mincinosi. De ce „Internationala mea“? – se întreaba dl Gabriel Dimisianu si încearca sa explice: „Mai întâi ceva despre aceasta „internationala“ din supratitlu, o „internationala“ asumata („a mea“). Simbolic, poate fi vorba de o trimitere la Internationala ca imn consacrat al muncitorimii mondiale si al comunistilor. Concret, însa, memorialistul trimite la realitatile originii familiale si la limbile vorbite de el în familie. În familia în care copilarise si în mediile în care traise ulterior mereu ca „multiplu minoritar“… Dimensiunea „internationala“ la care se raporteaza memorialistul este legata prin urmare, întâi de toate, de fatalitatea nasterii, spre a vorbi astfel“. Indiscutabila, aceasta fatalitate nu se limiteaza ori reduce la originea etnica, oricare ar fi aceasta: si „turc“ de-ar fi fost, Ion Ianosi ar fi ramas omul uman al Internationalei sale, una si indivizibila. Gasesc în „Cronica unei vieti“ originea profunda a „internationalismului“ sau ce exprima o aderenta inconturnabila la o forma de umanism din ce în ce mai pierita, si ramasa, ca o minune, în unele exemplare visatoare ale intelectualitatii de elita: „Crestinismul originar“ – scrie Ion Ianosi – „chiar fusese „de stânga“ – orientare analizata, înaintea mea, de comentatori infinit mai avizati. Un „crestin de stânga“ a fost, dintre cunoscutii mei dragi, Valeriu Cristea: a si platit pentru acest lucru, cu vârf si îndesat. Repet întrebarea: de ce sunt în continuare de stânga? Raspund: din cauza nedreptatilor si a nedreptatitilor. Caci înainte de a fi ideologica, stânga este (sau ar trebui sa fie) sociala. Asta pentru ca, daca lumea de ieri, traita de mine, a fost rea, nici cea pe care înca o contemplu azi nu e buna“. Contempla inegalitatile, inechitatile si nedreptatile dintr-o lume care „febriciteaza“ si se întreaba ce loc va ocupa „stânga democratica“, „stânga umanista acum marginala. Si o vreme asa si va ramâne. Nu-i un motiv suficient pentru ca un om de stânga sa-si renege asteptarile oricât ar fi ele de utopice“. Din ce specie face parte Internationala unui om de stânga ce nu-si reneaga, resemnat, asteptarile contrazise, oricât ar fi ele de utopice si orice dezamagiri ar pricinui neîmplinirea lor? Îmi îngadui sa cred ca cel ce gândeste astfel face parte din familia umanista a nemuritorului Ghidale din capodopera lui Isaak Babel „Armata de cavalerie“, acel nostalgic sublim al unei irealizabile „Internationale de oameni buni“: „Aduceti oameni buni“ – implora Ghidale – „si noi o sa dam toate gramofoanele. Noi nu suntem întunecati la minte. Internationala… stim noi ce-i aia Internationala. Si eu vreau o Internationala de oameni buni, vreau ca fiecare suflet sa fie luat în evidenta si sa capete câte o ratie de categoria întâi. Uite, suflete, poftim, ia si manânca, te rog, sa ai placere de viata ta. Internationala, domnule tovaras, nu stiti dumneavoastra cu ce se manânca…“ Ghidale vrea o Internationala a oamenilor buni, una în care sa cânte gramofonul: „Mie îmi place muzica, doamna, îi raspund eu revolutiei. „Nu stii tu ce-ti place, Ghidale; eu am sa trag în tine si atunci ai sa afli, iar eu nu pot sa nu trag, pentru ca eu sunt revolutia. „Ea nu poate sa nu traga, Ghidale, îi spun eu mosneagului, pentru ca ea este revolutia…“ Dar leahul tragea, duiosul meu domn, pentru ca el era contrarevolutia. Dumneavoastra trageti pentru ca sunteti revolutia. Dar revolutia este o placere. Si placerea nu îngaduie sa vada orfani în casa. Faptele bune le face omul bun. Revolutia este o fapta buna facuta de oameni buni. Dar oamenii buni nu ucid“. Între acesti poli utopici si sublimi se zbate nemuritorul Ghidale, fondatorul unei Internationale irealizabile si care nu renunta în ruptul capului sa creada cu tarie ca revolutia omului este o placere si ca ea, tocmai de aceea, nu îngaduie sa vada orfani în casa. Cu vorbele lui Ion Ianosi: „înainte de a fi ideologica, stânga este sociala“ sau nu va fi deloc.
… Si, în fine, ce legatura ar putea fi între „Internationala“ dlui Ianosi si comunismul fara comunisti despre care atâtia vorbesc azi cum le trece prin cap si cum le vine la gura? Ma bate gândul ca, precum în mintea înteleptului, bunului Ghidale, niciuna.
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 3982012-11-15