Ca o amazoana, dar „una dintre putinele amazoane care nu si-au uitat ancestralele deprinderi razboinice“ – asa apare dna Magda Ursache in ochii dlui Mircea Dinutz intr-un interviu pe care autoarea „Universitatii care ucide“ i l-a acordat pentru revista „Saeculum“. As prefera sa vad in temuta „amazoana“ sau in Xena, printesa razboinica, un fel de apostol, de neinduplecat medic curant al bolilor de care sufera spiritul critic si autocritic românesc. Un „medic“ care, in pofida recalcitrantei de piatra a marelui suferind, nu inceteaza sa-i injecteze acestuia anticorpii de care are nevoie ca sa-si vina in fire. E in decizia irevocabila a dnei Ursache de a trata cu duritate bolnavul spirit critic românesc tot atâta optimism cât si pesimism: bolnavul nu se va insanatosi, o stie si domnia sa, dar terapia intensiva trebuie programata si executata pâna la capat. De ce? Ca sa fie de invatatura altora, celor ce vin si vor mai veni. Desi am mari indoieli cu privire la eficacitatea metodei si a ratiunilor tratamentului, admir enorm aceasta sublima morala pedagogica a demersului sau de la care nicio dezamagire trecuta, prezenta sau viitoare n-o poate intoarce si opri. Cu ochii roata, atintiti asupra prezentului pe care-l urmareste, studiaza si descrie cu nesat detectivistic, dna Magda Ursache nu se mai satura de trecut: „Mi s-a mai spus sa nu ma intorc atâta in trecut. Dar poti inainta daca iti uiti trecutul, cu esecuri cu tot? Eu nu. Exista o intrecere (de sorginte stahanovista) in a-ti sterge propriul dossier si asta de la vârf in jos. Se construiesc biografii de rebeli, de rezistenti, de disidenti, de revolutionari, intr-o navala de jurnale contrafacute. Autofictiunile retusate, trucate il zapacesc pe cititor.“ N-ai cum s-o contrazici: miscarea stahanovista a convertitilor si raspopitilor, de prefacere peste noapte a miseilor in eroi si a oportunistilor de meserie in oameni de caracter ocupa dupa mai bine de douazeci de ani scena publica. Societatea româneasca naste zi de zi si ceas de ceas in proportie de masa noi si noi sfinti Pavel proveniti din acelasi Saul din Tars. Drumul Damascului a fost invadat si minunea confiscata de impostorii actuali ale caror rânduri sunt ingrosate cu mai toti prigonitorii de ieri, cu exceptia celor doi impuscati la zidul jupuit din Târgoviste. Aceasta noua forma pe care o imbraca vechiul stahanovism este demna de mari pânze epice. Unii le-au si scris ori le scriu. Intr-un singur punct – o fi esential? – nu ma intâlnesc cu opinia dnei Magda Ursache: anume, in punctul in care, privind cu justa mânie personala in trecut, face tabula rasa din oricare trecut, unul in care, chiar de-l numim „comunist“, am trait cu totii, si buni si rai, si cinstiti si necinstiti, si victime si calai, si valorosi si impostori etc. etc. Dar n-am trait cu totii in acelasi trecut. As putea pentru ca sa zic ca n-am trait toti nici in aceeasi tara!, desi n-am emigrat. Am ramas sa dormim in dormitoarele comune din blocurile „comuniste“, sa strabatem Bucurestiul in metroul „comunist“ si chiar sa admiram sistematizarea Dâmbovitei „comuniste“. Vreau sa spun, in fine, ca pâna si Ceausescu admitea ca „exista trecut si trecut“. Singurul loc in care nu este decât „trecutul negru“ cu care trebuie s-o „sfârsim“ e in… Internationala! Acest soi de maniheism nu-l impartasesc: el imi interzice sa fiu nostalgic. Dna Ursache are ce are cu „nostalgicii“, ii considera un fel de „stafii“ (o „stafie“ bântuie mereu prin Europa!) si le recomanda sa se mute in… Coreea de Nord. N-ar fi mai bine pentru acesti nostalgici in Insula pinguinilor? In realitate, mai crede domnia sa, odiosii „nostalgici“ sunt niste „dinozauri“ detestabili „care s-au lasat prostiti de Putere si au tras foloase de pe urma ei.“ O fi, nu zic nu, dar ce-are asta cu nostalgia, cu nostalgicii si cu amintirea luminii din intuneric, invers decât la Köstler, care vazuse, el, intunericul in plina amiaza? Trecutul, „trecutul negru“ din Internationala nu-i, nici el, lipsit de culorile curcubeului, de acele „nuante prismatice“ care disting, in viziunea lui Eminescu, natiunile in Univers. Asa e si cu Trecutul si, de aceea, el nici nu poate fi „condamnat“, doar sub cuvânt ca a fost si s-a numit „comunist“. Aceasta viziune bogomilica asupra trecutului ca despre un mare mormânt pentru toti nu-mi place. Fireste, ea nu poate fi interzisa, fiindca, nu-i asa?, e interzis sa interzici. Cineva, un eseist remarcabil si instruit pâna-n dinti, dar publicist prapastios si maniheist (sufera de daltonism umoral si sufletesc!), vede si el trecutul invelit exclusiv intr-un zabranic negru si compact. Publicistul respectiv isi inchipuie intr-o revista respectabila ce-ar vedea un astronaut imaginar revenit, dupa douazeci de ani, in tara parasita pentru alta planeta, desigur, mai luminoasa: „Astronautul imaginar pe care l-am luat drept martor ar fi parasit o tara cenusie, in care se vorbea in soapta, se statea, asa cum stau dobitoacele in desert la izvorul de apa, la cozi nesfârsite pentru un kilogram de malai si o sticla de ulei. Era tara in care copiii isi turnau parintii, securistii dictau mersul culturii si militienii te cotonogeau daca treceai cumva pe culoarea rosie a semaforului. Era o tara de oameni dresati, care minteau prin simplul fapt ca nu stiusera niciodata ce e adevarul.“ Ce tara intunecata sub o eclipsa totala o fi asta, ce fel de trecut avea sub ochi „astronautul“ care zburase catre lumina altei planete?! Las la o parte trecerea pe culoarea rosie a semaforului: publicistul, desigur ca un „astronaut“, nu ne spune daca infractorul era pieton sau automobilist si, astfel, nu stim pe cine „cotonogea“ militianul abuzând de puterea discretionara pe care o avea si nelasând pietonul sa treaca liber ca pasarea cerului pe rosu, spre moarte! In ce ma priveste, desi traiam intr-o „tara in care se statea, asa cum stau dobitoacele la izvorul de apa, la cozi nesfârsite“, resimt intens nostalgia cozilor de pe Sarindar care se intindeau pâna la Capsa pentru un bilet la spectacolul lui Silviu Purcarete cu „Scrisoarea pierduta“ de la Teatrul Mic condus de Dinu Sararu. Si mai resimt intens nostalgia cozilor (inghesuielii“) de la Cartea Româneasca, intinse pâna spre sectia de militie din apropiere, pentru a pune mâna pe ultimul roman al lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pamânteni“… Si mai tineti minte cozile de la Cinemateca? De ce ne inghesuiam pe vremuri la Patria dupa un bilet la „Zboara cocorii“?! Si de ce faceam coada la concertele lui George Georgescu de la Ateneu? Aceste detestabile cozi erau, ca si multe altele, „cozi“ ale luminii care se intindeau uneori pe zeci, daca nu sute de metri, in acea tara „cenusie“ si in acel „trecut negru“, un trecut „comunist“: de ce la amintirea acestui trecut nu putem evita cuvântul (si continutul lui) „nostalgie“?! Bolnav de halucinatii „comunistoide“, un asemenea cetatean nelipsit de la „cozile“ epocii „de aur“, nu-i asa?, nu poate uita, bunaoara ca in anul de gratie 1988 (din intunecatul „deceniu satanic“ al mult regretatului Mircea Zaciu), afisul lui Agarici pentru „Scrisoarea pierduta“ de la Teatrul Mic al lui Dinu Sararu, un afis color, era plantat pe toti stâlpii de lumina electrica si telefon, incepând din Piata Universitatii pâna in Piata Romana si fusese lipit pe toate geamurile cladirilor din Sarindar de la Capsa pâna la Teatrul Mic! Si, ma rog, ce arata acel afis pentru „Srisoarea pierduta“ de la Teatrul Mic? Citesc intr-o brosura senzationala alcatuita de mereu incomodul jurnalist Vartan Arachelian: „Spectacolul a fost insotit de un afis color intitulat «O scrisoare pierduta» in epoca metroului. Cu câteva saptamâni inainte tovarasul si tovarasa inaugurasera o noua statie a metroului bucurestean, iar «Scânteia» publicase o fotografie reprezentând coborârea din metrou a tovarasului si a tovarasei si a suitei lor, tovarasa fiind cea care se daduse jos prima. Pe peron se aflau, fireste, membrii conducerii partidului, care ii asteptau. S-a reconstituit scena, ducând actorii imbracati in costumele din «Scrisoarea pierduta» si punându-i sa coboare din metrou, prima coborând Zoe. Cineva, dintre gazde, tinea ridicata pentru tovarasa o umbrela protectoare. Acest afis color, fotografie realizata de I. Agarici intr-o noapte in atelierul lui famelic din apropierea Gradinei Icoanei, a fost pus in rame de lemn natur si plantat“ de la Universitate pâna in Piata Romana, pe ambele trotuare ale bulevardului. Era un mare spectacol si un mare eveniment, o stea luminoasa pe cerul intunecat al comunismului. Ce s-a intâmplat cu el si cu teatrul in care s-a jucat, cititi in brosura lui Vartan Arachelian. Dupa premiera, o mare ancheta efectuata de vârfurile Securitatii a dat jos afisele de pe bulevard si a eliminat câteva scene, inclusiv aceea in care odiosul Agamita Dandanache jucat in travesti de neuitata Leopoldina Balauta cobora din cer cu un balon OZN, cum cobora Ceausescu din helicopter! Am vazut spectacolul, cu aplauze cu tot si cu „aterizarea“ lui Agamita. Altii n-au mai apucat respectiva scena. Dar spectacolul a continuat sa faca interminabile cozi. Sub comunism. In „trecutul negru“. La Teatrul Mic de sub directia lui Dinu Sararu. Ancheta si amputarile au fost provocate de o delatiune, de o Scrisoare „pierduta“ unde trebuia: sus, Sus de tot… Un an mai târziu, in decembrie ’89, când cu evenimentele, actorii Teatrului Mic l-au omagiat intr-un chip inedit pe Dinu Sararu: invitându-l ca studentii pe profesorii lor, sa paraseasca Teatrul Mic, a carui faima doar el o facuse posibila. Nicio fapta insemnata nu ramâne nepedepsita. Explicatia respectivului „omagiu“ ii apartine lui D. R. Popescu: „Nu stiu cum a fost plecarea (sau demiterea lui) si nici nu-mi doresc sa stiu. A fost o plecare, am impresia, demna de un sfârsit. Daca ar fi plecat imbatat de flori, acest imens succes ar fi acum idilic. Ma uimeste aceasta incredibila forta a unor mari actori de a nu se dezmetici in viata reala de rolurile pe care le joaca pe scena…“ Mi se pare natural: când ani de zile joci pe scena rolul Ingratului, rolul Ipocritului, rolul Consilierului acomodabil, rolul libertului, al sclavului eliberat din Caligula, rolul lui Iago, exista riscul, matematic implinit, de a iesi din rol fara ca sa mai dezbraci haina lui, lipita de trup daca nu si de suflet: Ingratul, Ipocritul, Consilierul, Turnatorul, Libertul si Iago ies pe strada in rolurile lor de pe scena si iau la fel cuvântul in sedinte reale spre a-si alunga binefacatorul. Sunt riscurile fatale ale meseriei, sunt micile defecte ale marilor lor calitati. In ce-l priveste, prozatorul Dinu Sararu, fostul director al Teatrului Mic, a ramas sa ilustreze adevarul amintit: nicio fapta buna nu ramâne nepedepsita.
Disidenta reprezentata multi ani de Teatrul Mic a ramas sa fie in continuare pedepsita de alti „actori“ din elita, imbracati, ei, in hainele celorlalti de pe scena. Geloasa pe ceea ce ea insasi n-a facut, o parte a acestei minunate elite tine sub un embargo strict ca o alta cenzura experienta benefica si rolul exemplar prin curaj si tinuta profesionala dovedite de Teatrul Mic de sub directia prozatorului Dinu Sararu care, spunea Octavian Paler, „l-a scos din cenusiu, din cumintenia plicticoasa, din mediocritate si l-a impus“. S-a miscat cu abilitate remarcabila printre primejdii si capcane: „Dinu Sararu – scrie autorul memorabilelor «Polemici cordiale» – era expert in mersul pe sârma. Stia bine ce primejdii existau in valoarea spectacolului. Stia bine ce capcane se ascundeau in rumoarea vesela, de banala mondenitate aparent, ce insotea premiera. Recitalul sau managerial era un amestec de angoasa, siretenie si persuasiune, un joc acrobatic, abil si periculos, fara plasa, care se putea sfârsi, oricând, cu o prabusire“. Director exigent si servitor al Teatrului, el a mers in vârful picioarelor pe o dinamita izbutind sa evite explozia iminenta: performanta rara si singulara, cu atât mai intolerabila si de neiertat cu cât ea este atipica si insolita intr-un peisaj uman in care curajul era cu mult mai mult vorbit in culise, cu mâna la gura, decât vadit si facut efectiv pe scena. Personaj dinamic, controversabil si controversat, ca orice personalitate accentuata, Dinu Sararu n-avea cum ocoli „omagiul“ de care s-a bucurat. Ramâne dupa el amintirea istorica a unui mare Teatru Mic, un teatru reprezentativ pentru una din insulele de libertate si lumina pe care in trecutul „negru“ le-am cunoscut. Aceste insule alimenteaza azi in supravietuitori nostalgii de neinvins. Fericiti cei ce pot avea astfel de nostalgii. Publicistul prapastios si maniheist de care aminteam, locuitor intunecat al unei tari cenusii a „cozii“ la ulei si malai n-are asemenea nostalgii benigne. Are, in schimb, o singura mare nostalgie maligna: nostalgia altei „cozi“, una de tip nou la care asteapta cu mâna intinsa sa i se dea recunoasterea unei disidente pe care n-a indraznit-o si a unui rol pe care nu l-a jucat. E si el un produs al „stahanovismului“ post-decembrist despre care vorbea dna Magda Ursache… In rest, cu „nostalgicii“ dnei Ursache ramâne cum am vorbit: ne mutam, dar nu in Coreea de Nord, ci in Insula pinguinilor, cu batrânul marxist, si-o luam de la capat spre a sfârsi intr-o campanie terorista ca in romanul lui Anatole France. Roman in care, dintr-o eroare sau pacaleala tragica, pinguinii isi pierd inocenta si, deveniti fiinte umane crestinate, repeta, ca in orice satira sceptica si dezabuzata, istoria esuata a oamenilor. Spre a o lua din nou de la capat, intr-o alta Insula a pinguinilor: istoria e lantul repetitiilor si nostalgiilor nesfârsite dupa inocenta pierduta.