Prin anii ’90, exasperat de muzica şi posturile de radio ce se revărsau zilnic prin difuzoarele autobuzelor de transport în comun, tare şi fără scăpare, un prieten cu sentiment justiţiar a telefonat Oficiului pentru Protecţia Consumatorului. Fără succes, şi s-a ales şi cu o replică interesantă: „Dar de ce vă deranjează? Mie îmi place!”.
Astăzi, şoferii de RATB par să-şi fi ostoit preferinţele şi nu le mai difuzează întregului autobuz (au apărut, pe de altă parte, reclame sonore, care te trezesc din picoteală sau îţi provoacă un atac de cord, ca pentru a-ţi atrage atenţia). Şi totuşi… there is music in the air. Duduie de după geamurile ridicate ale maşinilor din trafic, dimineaţa, în drum spre serviciu. Intră în costul curselor de taxiuri şi al biletelor de metrou. Iese în stradă pe ferestrele blocurilor şi din maşinile parcate, anume cu portiera deschisă. Tună patriotic pe litoralul bulgăresc, de la turiştii români, care „au venit cu muzica lor”. Se revărsa până nu demult ca manea, practic de oriunde, inclusiv din mobilul comutat pe difuzor în aceleaşi mijloace de transport.
Clasice sunt însă, aici, restaurantele. „Asta nu-i muzică de club”, te contrazice spontan, printre beat-uri ce bat deja de o oră, o chelneriţă altminteri amabilă, dintr-un local vintage agreabil. „Acum e de fapt foarte, foarte încet”, ţi se răcneşte în ureche altundeva, „dar peste vreo douăzeci de minute, când o să se mai însereze, o să dăm muzica mai tare, că aşa vor clienţii” (au fost cinci – dar am putut constata că, într-adevăr, înainte se auzea încet). Cârciumile „tradiţionale” cu muzică de pahar şi concertişti live sunt cuprinse de flagelul staţiilor de amplificare, fără a lua seama că tocmai acest gen de muzică se cânta pe la mese, bizuindu-se exclusiv pe volumul pulmonar al solistului. Frecventul motiv că „aşa vor clienţii” e o iluzie împărtăşită. În realitate, puţinele restaurante din Bucureşti cu muzică ambientală sau jazz sunt cel puţin la fel de pline, iar clienţii parcă mai însufleţiţi şi mai comunicativi ca oriunde.
Situaţiile „muzicale” variază, dar un lucru reiese cu claritate din toate (dincolo de chestiunea de nedisputat a gusturilor): muzica din spaţiile publice e o afacere foarte personală. Nimeni nu se atinge de playlist şi de butonul de volum! Proptit, bineînţeles, la maximum. Orice remarcă la subiect cade ca o insultă sau înjurătură. E ciudat cum această inadecvare totală face azi lege, cum trece, la noi, ca „normală”. Mai ales când priveşti – contrast net – peste graniţe, la vecini sau mai departe.
Nu ştiu dacă există o explicaţie generală – pentru un fenomen, după impresia mea, general.
Dacă ne-am afla într-o fabulă freudiană, această muzică – ca opţiune foarte personală, difuzată în locuri publice, inflexibil, tare şi repetitiv (ori muzica însăşi repetitivă) – ar avea rolul unui ecran interior faţă de conţinuturi psihice inconştiente preocupante, dar neplăcute şi deranjante. Ar funcţiona ca o anestezie sau apărare. De ce să le fie însă „prescrisă” atât de vehement şi celor din jur? Ne-am gândi atunci că orice autocenzură se simte ameninţată de tot ce vine din afară – prin urmare nici o autocenzură nu e completă fără cenzură (care e de altfel acceptată social: „aşa e normal”). Orice spaţiu, sonor, psihic – precum difuzoarele „nefolosite” ale unui autobuz – trebuie cu necesitate ocupat, orice piesă lipsă, orice uşă întredeschisă primejduind întregul edificiu al apărării înaintea întoarcerii refulatului (iar umbra refulatului este enormă, precum constatăm în cele mai varii situaţii cotidiene). Am reflecta la moda ascultării în căşti din ultimii ani ca îndeplinind aceeaşi funcţie, doar că acum mult mai inserată, hi-fi şi repliată ca într-un fel de cocon, fără necesitatea de a mai şi cenzura în jur. Şi la auz în general ca la simţul cel mai subtil şi probabil cu accesul cel mai nemediat la inconştient, pentru a înţelege amploarea fenomenului „dă muzica mai tare” – cum suna refrenul unui hit nouăzecist.
Or, ca orice fabulă, ne-ar putea da cel puţin de gândit.
Autor: DORIN-LIVIU BÎTFOIApărut în nr. 495