James Meek, Un gest de iubire, traducere de Fraga Cusin, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011
„Revolutionarul intra în viata publica, a claselor si a asa-zisei culturi si traieste în ea numai pentru ca are încredere în distrugerea ei rapida si totala. Nu e revolutionar daca simte mila pentru ceva din aceasta lume. Nu este revolutionar acela care nu poate merge pâna la capat.“ Acestea sunt doar o parte a convingerilor pe care le manifestau (sau trebuia sa le manifeste ori sa le dobândeasca în cel mai scurt timp) tinerii rusi cu simpatii politice de stânga, implicati, la începutul secolului XX, în actiuni de destabilizare a statului sau chiar în activitati teroriste. Plasând aceste fragmente din asa-numitul „Catehism al revolutionarului“ chiar în primul capitol al romanului sau intitulat „Un gest de iubire“ („The People’s Act of Love“) (2005), James Meek sugereaza de la bun început cititorului ca una dintre preocuparile sale esentiale va fi sa evalueze, pe parcursul textului, consecintele pe care le au asupra tinerei generatii ideile revolutionar-anarhiste (deloc lipsite de accente teroriste!) prezente în Rusia primelor decenii ale secolului trecut. Însa, dincolo de acest aspect, Meek are în vedere o serie de aspecte mai putin cunoscute din istoria prezenta a Rusiei, si anume prezenta Legiunii Cehoslovace în Siberia, unde soldatii cehi, ajunsi aici în urma tulburarilor care au marcat destramarea Imperiului Austro-Ungar, vor fi siliti sa ramâna într-o situatie de semicaptivitate pâna în anul 1920, când vor fi evacuati / salvati, cumva in extremis. Apoi, „Un gest de iubire“ nu se fereste sa aduca în discutie – si chiar sa plaseze în prim-planul actiunii – comunitatile rusesti de castrati voluntari („skoptî“), aparute în regiunile siberiene înca din veacul al XIX-lea, dar a caror prezenta a fost atestata chiar si dupa încheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Si, ca un ultim element de mentionat aici, dar nicidecum în ultimul rând, autorul cu siguranta si sub impulsul formatiei sale de jurnalist specializat în problemele zonelor de conflict si nedorind sa se fereasca de ceea ce i-ar înspaimânta, poate, pe multi oameni de litere, trateaza – si nicidecum în cheia detaliilor demne de rubrica faptului divers ori a stirilor sângeroase – fenomenul canibalismului atestat si practicat în Siberia de catre unii detinuti care reuseau sa evadeze din îngrozitoarele lagare de acolo: acestia ademeneau, adesea, o „victima naiva“ (de cele mai multe ori un detinut mai tânar si lipsit de experienta); în prima faza ajutau respectiva persoana sa se salveze, dar apoi, daca situatia devenea disperata, iar resursele de hrana se terminau, sfârseau prin a o mânca.
Acolo unde îngerii se tem sa paseasca…
Chiar si aceste detalii demonstreaza ca „Un gest de iubire“ este nu doar o carte extrem de temerara din punctul de vedere al tematicii si detaliilor implicate în naratiune, ci si una ce da senzatia, nu o data, ca se transforma într-un adevarat roman de aventuri, punctat de momente de suspans si de spectaculoase rasturnari de situatie. Cu toate acestea, textul nu e niciodata obositor, iar amanuntele fortate sau excesive sunt ocolite cu grija, astfel încât prima impresie de lectura este aceea a unei carti solide si temeinic scrise, care ne duce cu gândul la atmosfera ce marcheaza multe dintre creatiile lui Dostoievski sau Turgheniev, dar având si o serie de note care ne trimit la o noua versiune a „Inimii întunericului“ – raportarea la proza lui Joseph Conrad fiind, de altfel, evidenta în multe din punctele nodale ale actiunii. „Un gest de iubire“ configureaza, astfel, tarâmul unde, ca sa repetam formula lui E.M. Forster (care îl parafraza pe Alexander Pope), „îngerii se tem sa paseasca“, dar unde nici demonii nu par a se simti în largul lor. În orice caz, în uriasa Siberie, diferentele între îngeri si demoni ameninta, în nu putine momente, sa nu mai fie deloc relevante…
Cartea începe cu un scurt capitol ai carui protagonisti sunt tânarul student Samarin si iubita sa, Katia, iar întâmplarile se petrec la Raduga, un orasel de pe Volga, în anul 1910. Samarin nu reuseste sa o împiedice pe Katia sa detoneze explozibilul pe care-l purta asupra ei, asa ca fata va fi deportata în Siberia. Dupa noua ani, Samarin ajunge la Iazîk, un sat din apropierea fluviului Enisei, nu departe de Irkutk, locuit de o secta de castrati condusa de „iluminatul“ Gleb Balasov, iar sosirea fostului student aici coincide cu o serie de crime care spulbera pe data linistea unei localitati unde nu se mai întâmplase nimic notabil de când se stabilise aici Legiunea Cehoslovaca – mai precis, ramasitele acesteia – ai carei soldati se resemnasera cu o existenta precara, mereu la cheremul dezaxatului comandat, Matula. Însa tot la Iazîk ajunsese, în urma cu câtiva ani, si o femeie frumoasa însotita de un baietel, iar cei doi determina aparitia unor conflicte între oameni care, teoretic, ar fi trebuit sa se fi eliberat, odata cu castrarea ritualica, de toate posibilele tentatii pamântesti.
Umanitate si dezumanizare
Numai ca femeia, pe nume Anna Petrovna, e nu numai tulburatoare si imposibil de dominat de catre efeminatii membrii ai sectei, ci se va dovedi a fi nimeni alta decât sotia lui Balasov, considerat mort pe câmpul de lupta. Iar Aliosa, baietelul, ajunge sa fie singurul copil al unui sat desprins parca dintr-un înfricosator basm. Anna se va vedea prinsa rapid în pasiunea pentru Muntz, soldatul ceh de origine evreiasca, si însusi Samarin, pe care toata lumea e tentata sa-l considere altfel si altul decât e în realitate si, tocmai pentru ca acesta e posesorul unei remarcabile retorici, sa ignore primejdia pe care el o reprezinta pentru toti cei pe care si-i apropie. Abia catre final, într-un extrem de tensionat dialog cu Balasov, Samarin va marturisi pentru prima data ceea ce crede si-si va afirma telurile distrugatoare. „Nu exista nici o alta lume în afara de asta si nici o alta viata. Trebuie sa ne facem propriul nostru paradis aici, daca vrem un paradis, dar o sa dureze foarte mult si va trebui sa moara foarte multa lume. Eu sunt aici, pe pamânt, ca sa nimicesc tot ce nu seamana cu Paradisul.“
Dincolo de subiectul în sine – socant, sa recunoastem, în multe din datele sale – romanul lui Meek convinge mai ales prin modul în care materialul narativ este organizat, autorul fiind un adevarat maestru în a construi o poveste în interiorul alteia si a-si face personajele sa-si istoriseasca existenta în fata celorlalte, astfel încât, indirect, cititorul sa aiba o imagine cât mai cuprinzatoare a si asupra acelor ani atât de framântati din istoria Rusiei. Fiecare personaj se transforma, asadar, în narator sau cel putin în voce narativa, cartea excelând în suprapuneri ale planurilor, semnificatiilor si vocilor. Interesant este, apoi, modul în care sunt prezentati protagonistii: caci, la o lectura atenta, oricât de diferiti pot parea initial Balasov si Samarin, castratul de bunavoie si teroristul din convingere, ei se dovedesc a nu fi altceva decât doua fete – înspaimântatoare – ale unui proces de dezumanizare pe care cu greu ni l-am fi putut imagina. În acest context, Anna devine cu atât mai umana si atrage pe data simpatia cititorului, fiind, practic, singura fiinta din aceasta lume care simte ceva – atât fata de sine, cât si fata de cei din jurul sau. Sigur, James Meek discuta, fie si tangential, raportul stabilit astfel între impulsul sexual, pe de o parte, si trairea umana, pe de alta. Nu va fi, deci, o surpriza prea mare când, la final, Samarin va dori sa fie castrat el însusi, dar nu pentru a ajunge într-un rai pamântesc, propovaduit de Balasov, ci pentru a se elibera de orice posibila legatura, fie ea si sexuala, cu o fiinta umana. Se vadeste acum si faptul ca „Gradina Alba“, despre care vorbise de-a dreptul obsesiv Samarin pâna atunci, nu a existat niciodata, iar istoria pe care o relatase el cu privire la evadarea sa si urmaritorul care s-ar fi aflat pe urmele lui e o pura fictiune. De fapt, el e tortionarul, nu victima, iar raul se gaseste nu doar în el însusi, ci este reprezentat pe de-a-ntregul de propria sa fiinta, prin urmare e usor de preconizat ulterioara si rapida sa ascensiune în rândul aparatului de propaganda si represiune sovietic – care nu doar ca avea nevoie de asemenea soldati credinciosi si lipsiti de umanitate, ci, în situatii extreme, îi putea si crea…
Un roman al conditiei umane
Succesul cartii a fost imens, „Un gest de iubire“ fiind încununat, imediat dupa aparitie, cu numeroase premii literare, bucurându-se de traduceri în numeroase limbi straine. Numerosi critici au explicat fenomenul prin curajul lui James Meek de a readuce în actualitate romanul conditiei umane, despre care s-a discutat foarte mult cu câteva decenii în urma si care le paruse multora a-si fi epuizat formulele expresive. Însa scriitorul englez convinge nu numai prin tema generala, nici doar prin capacitatea de a orchestra aproape perfect un roman istoric palpitant, ci si prin profunzimea analizei psihologice si prin întrebarile care se ghicesc adesea în subtextul acestei carti: în ce masura oamenii ramân oameni atunci când sunt confruntati cu situatii limita? În ce fel frumusetea si fervoarea mistica se pot apropia sau, în anumite circumstante, chiar pot da nastere unor inimaginabile orori? Si care e, în acest nou context, adevarata datorie a fiintei umane fata de sine si fata de semeni?…
Însa James Meek e pe deplin constient si de fascinatia pe care o reprezinta, pentru majoritatea naratiunilor plasate în imensul cadru al Rusiei, tema exilului – fie el voluntar sau fortat. Astfel, scriitorul valorifica, la nivelul propriei sale creatii, sensurile deportarii sau retragerii personajelor în Siberia, tinând seama, fara îndoiala, de impactul pe care l-a avut aceasta regiune asupra lui Dostoievski, dar trimitând, subtextual, si la implicatiile Kazahstanului pentru opera lui Soljenitîn. Martin Amis, în „Casa Întâlnirilor“, pornise de la sugestii asemanatoare (mergând, partial, pe urmele lui Boris Pasternak), însa Meek, marcat si de sustinuta sa activitate jurnalistica, mentine totul la un extraordinar nivel al intensitatii, atât în ceea ce priveste desfasurarea întâmplarilor, cât si detaliile de atmosfera. În plus, romanul acesta include, daca avem în vedere finalul, si o serie de note parabolice – chiar daca deloc lipsite de unele accente dickensiene în privinta pedepsei sau recompensei de care personajele au parte. Dar, mai cu seama, spune, într-o maniera aparent simpla si accesibila, însa care se dovedeste a fi foarte profunda, multe lucruri despre ce (mai) înseamna sa fii (sa ramâi?) om într-o lume din care adevarata pace pare a fi disparut de mult.