Mo Yan, Baladele usturoiului din Paradis, traducere de Luminiţa Bălan, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2013
Înalţi oficiali guvernamentali au decis ca pe suprafeţe întinse de pământ să se cultive doar usturoi, ţăranilor promiţându-li-se că întreaga recoltă va fi achiziţionată de structurile guvernamentale. Însă, după ce se încheie perioada de recoltare, oamenii sunt anunţaţi că, în ciuda promisiunilor anterioare, nu vor primi banii pe produsele agricole, între timp intervenind alte priorităţi la nivel local şi naţional. Este clar că, oricât de mare ar putea să fie răbdarea sau capacitatea de înţelegere a unor oameni, o asemenea neaşteptată întorsătură – de natură a-i lăsa cu buzunarele goale şi cu o întreagă recoltă care putrezeşte pe lângă case – poate determina tensiuni sociale. Lucru care se şi întâmplă, iar locul desfăşurării acestor întâmplări este China sfârşitului anilor ’80. Revolta ţăranilor este în scurt timp înăbuşită, autorităţile trecând la dure represalii.
Balade şi usturoi
Pornind de la aceste date reale care au marcat ţara sa în 1987, Mo Yan va publica în anul următor un roman de mari dimensiuni, Baladele usturoiului din Paradis, care, suficient de previzibil, va fi în scurtă vreme interzis în China, în ciuda prestigiului de care se bucura autorul şi în ciuda imensului succes pe care îl avusese cartea sa anterioară, Sorgul roşu, ecranizată rapid, pelicula lui Zhang Yimou fiind şi încununată cu Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Dincolo, însă, de subiectul în sine al Baladelor usturoiului, ceea ce a deranjat cel mai tare în China, în momentul apariţiei, a fost ironia care domină cea mai mare parte a acestui roman. Căci, de parcă nu era de ajuns că autorul îndrăznise să prezinte fără menajamente corupţia marilor (şi a mai micilor şi chiar a foarte micilor!) oficiali guvernamentali sau inutilitatea marilor proiecte pe care aceştia le pun la cale, locul unde se petrec toate acestea se numeşte Paradis. Nu cel din Divina Comedie, nici cel al lui Milton, ci acela chinezesc – mai exact, un judeţ din partea de nord a Chinei. Unde, însă, lucrurile merg exact pe dos decât în orice posibil paradis (ceresc sau pământesc), totul semănând, pe alocuri (dar nu în puţine locuri…), cu un adevărat infern dantesc, în care cei care ajung trebuie să renunţe la orice speranţă.
Cartea începe cu o scenă şocantă, în care Gao Yang, simplu ţăran cultivator de usturoi, este arestat cu brutalitate şi fără a i se da vreo explicaţie, e ridicat de acasă şi dus în închisoare, unde trebuie să suporte cruzimile de nedescris ale unui aparat opresiv ale cărui temeiuri bietul ţăran nici nu le înţelege. Desigur, a protestat şi el împotriva guvernului regional, dar, după cum consideră şi afirmă, pe bună dreptate, ce erau să facă oamenii cu atâta usturoi pe care nu-l puteau valorifica? Numai că acolo nu a fost singur, iar în închisoare, din păcate, constată că e doar el. Cel puţin aşa crede, însă realitatea e mult mai sumbră: numeroşi vecini sau cunoscuţi se vor confrunta cu aceeaşi situaţie în scurtă vreme, femei şi bărbaţi, tineri şi vârstnici – doar pentru că avuseseră curajul de a spune adevărul şi a-şi cere drepturile. Curaj deja nebunesc în China comunistă.
Povestea pe care o spune Mo Yan fascinează cititorul şi-l prinde pe dată în mrejele lecturii, în ciuda vastităţii materialului epic (cartea are patru sute de pagini). Iar dacă în doar câteva capitole se întâmplă atâtea lucruri, este evident că pe parcursul întregului roman vom avea de-a face cu o adevărată epopee profundă şi tragică (e adevărat că şi punctată, pe ici pe colo, cu note comice sau de un intens lirism), vizând configurarea unei alte imagini a Chinei ultimelor decenii decât cea furnizată de propaganda oficială. Imaginaţia autorului este prodigioasă, iar fantezia sa – debordantă, ritmul cărţii e mereu alert, iar dialogurile – pline de viaţă. Că Mo Yan n-ar face altceva decât să urmeze traseul evoluţiei istorice a Chinei ultimilor ani, aşa cum au afirmat unii critici, pe un ton de reproş, este adevărat. Sau cel puţin parţial adevărat. Însă la fel de adevărat este că esenţa cărţii de faţă nu constă în simpla relatare, nici doar în acea fascinaţie a istorisirii pe care Mo Yan o demonstrase încă din Sorgul roşu, ci în complexa şi atenta reelaborare a datelor realităţii şi dispunerea acestora într-un asemenea mod încât cititorul să aibă în faţă pe de o parte o imagine simbolică a uriaşei ţări asiatice şi a istoriei sale recente, iar pe de alta să întrevadă, dincolo de nivelul strict istoric, şi sensul vieţii oamenilor din regiunile rurale de aici; dar, deopotrivă, să intuiască importanţa credinţelor străvechi, păstrate cu sfinţenie, în ciuda oricărei propagande de partid şi cumva pe deasupra măreţelor învăţături expuse de Preşedintelui Mao în Cărticica Roşie.
Dincolo de adevărul oficial
Disputat în fel şi chip, mai cu seamă din toamna lui 2012 încoace, când i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, contestat de unii pentru opiniile sale politice sau pentru luările de poziţie prea conforme cu linia oficială a Partidului Comunist Chinez, iar de alţii admirat superlativ pentru capacitatea de adaptare (de supravieţuire?) la ritmurile unei lumi literare (şi nu numai!) atât de agitate cum e cea contemporană, Mo Yan trebuie privit în primul rând ca prozator. Iar la acest nivel, dincolo de orice controversă şi de toate posibilele reproşuri care i se pot aduce în privinţa conduitei politice sau a apariţiilor publice, trebuie să recunoaştem că discursul său literar convinge. Interesant este, apoi, că opiniile multora dintre personajele din Baladele usturoiului din Paradis sunt mult mai tranşante decât cele exprimate, cu diverse prilejuri, de autorul însuşi.
Iar dacă, în Sorgul roşu, Mo Yan avea în vedere realităţile Chinei din prima jumătate a secolului al XX-lea, în acest romanul scriitorul vizează uriaşa diferenţă dintre versiunile oficiale cu privire la fapte şi evenimente şi realitatea ca atare, trăită de oamenii simpli care, din păcate, cel mai adesea nu au decât două variante: fie să accepte, suferind, deciziile arbitrare ale conducătorilor comuniăti, fie să încerce să se opună – chiar şi prin mijloacele lor insuficiente. Iar dacă Gao Yang pare a fi silit să urmeze primul model de comportament, Gao Ma, vărul său, şi el implicat în revolte, dar care reuşeşte să scape, decide să se opună. Mai cu seamă pentru că e animat şi de iubirea puternică pe care i-o poartă lui Jinju. Aici, însă, intervine un alt aspect abordat în acest roman – şi o altă realitate dureroasă a Chinei, chiar şi în perioada contemporană: căsătoriile aranjate. Deşi interzise (mai degrabă formal…) prin lege, acestea se practică în judeţul Paradis în epoca în care sunt plasate întâmplările din romanul lui Mo Yan. Astfel că, în ciuda faptului că Jinju şi Gao Ma se iubesc, fata e promisă unui bărbat în vârstă şi bolnav, doar pentru ca, în acest fel, fratele ei să se poată el însuşi căsători cu sora frumoasă şi deloc lipsită de avere a acestuia. Devenită monedă de schimb şi decisă să nu accepte acest lucru, Jinju riscă totul şi se revoltă în felul ei, numai că toate încercările prin care ea şi Gao Ma trec pentru a-şi salva iubirea se vor îndrepta, într-o astfel de lume, spre sfârşitul care e, inevitabil, tragic. Mo Yan se situează şi în buna descendenţă a povestitorilor profesionişti chinezi ai secolelor XV-XVI, cu scopul declarat de a păstra atenţia cititorului şi de a menţine viu interesul acestuia pe parcursul unui adevărat tur narativ de forţă, convins fiind, după cum a afirmat, că „menirea romanului nu e doar aceea de a amuza. Romanul nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionismului. Nu poate, de dragul unor cititori, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea.“
Totuăi, speranţa…
Pe lângă elementele ce ţin de creionarea datelor unei epoci de care autorul rămâne el însuşi legat, prin chiar datele biografiei (scriitorul s-a născut în anul 1955), creaţia narativă a lui Mo Yan abundă în aspecte care au fost puse, uneori, în legătură cu cele cunoscute cititorilor din marile creaţii realist-magice ale anilor ’60-’70 din spaţiul cultural latino-american. Însă trebuie să recunoaştem că în Baladele usturoiului din Paradis avem de-a face mai mult cu realismul frust decât cu magicul, câtă vreme textul nu e deloc o lectură recomandată celor ce au sensibilităţi extreme. La tot pasul şi în mai fiecare pagină oamenii sângerează, transpiră, sunt loviţi cu brutalitate, ţipă şi suferă, iar aerul miroase cel mai adesea nu a flori înmiresmate, ci a usturoi putrezit, semnificând, desigur, corupţia unui sistem politic putred până în adâncurile sale, indiferenţa oficialilor guvernamentali în faţa suferinţelor umane putând fi comparată doar cu indiferenţa naturii faţă de pierderile pe care aceiaşi nefericiţi oameni le îndură mult prea frecvent, din cauza unei politici agricole intensive şi prost gândite.
Apoi, de la bun început, trebuie să acceptăm convenţia impusă de Mo Yan, şi anume o inedită tehnică a construcţiei împletite, capitolele cărţii find precedate, de fiecare dată, de câteva versuri din Baladele usturoiului, compuse şi interpretate de menestrelul orb Zhang Kou. Întotdeauna aceste versuri prefigurează întâmplările relatate în cadrul capitolului respectiv şi vizează, la nivel textual (dar şi la cel metatextual), trezirea conştiinţelor oamenilor din judeţul Paradis – şi nu numai. Romanul devine, aşadar, pe alocuri, o complicată şaradă, veritabilă carte a coincidenţelor menite a submina toate măreţele evenimente organizate de structurile de partid şi de stat ale Chinei, dar şi de a demonstra că, dincolo de orice suferinţă şi peste toate durerile, speranţa oamenilor rămâne vie, la fel şi curajul lor sau, cel puţin, al unora dintre ei care încă mai cred în schimbarea în bine a lumii: „Domnule prefect, n-ai mâinile destul de mari/ Cât să acoperi de îndată Cerul cu ele./ Domnule secretar de partid, n-ai puteri atât de mari/ Cât să ascunzi în Paradis toate belelele./ Căci oamenii au ochi şi văd cu ei…/ / (…) Eu cânt despre anul ’87, luna mai,/ Când în Paradis lucruri grave ni se arătau./ Poliţia din toate direcţiile se bulucea/ Şi vreo nouăzeci şi trei de oameni a arestat./ Unii au murit, alţii în închisoare au stat./ Când oare va avea omul de rând parte/ Să vadă cerul senin şi mai multă dreptate?”