Mircea Anghelescu, Poarta neagra. Scriitorii si inchisoarea, Cartea romaneasca, Bucuresti, 2013, Iasi, 2011, Colectia „Fiction-Ltd“, 256 p.
Unul dintre cele mai incitante eseuri recente despre literatura româna îi apartine lui Mircea Anghelescu, sobrul profesor bucurestean care a reusit, de la începutul carierei pâna azi, sa reîmprospateze periodic secolul XIX prin excelente studii despre Grigore Alexandrescu, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ion Heliade-Radulescu etc. Interesant e ca, de câtiva ani încoace, Mircea Anghelescu tinde sa iasa tot mai mult din sfera specializata a studiilor literare prin identificarea unor teme culturale de interes mai larg (e drept, filtrate prin beletristica), al caror amestec aproape imperceptibil de politic, social si literar le da o nota foarte actuala si le apropie, în acceptiunea cea mai larga, de studiile culturale occidentale. „Eseurile despre exil“, dar mai ales originala carte de trufandale ale istoriei literare românesti „Mistifictiuni“ (care si-a construit un fir rosu din falsurile de toate felurile ale literaturii noastre), sunt în mare masura concludente pentru aceasta directie. Din acest punct de vedere, Mircea Anghelescu e unul dintre istoricii nostri literari cei mai actuali, în sensul renuntarii la traditionalul poncif al autonomiei esteticului si la studierea strict specializata a literarului. Sigur ca la mijloc e si deformatia profesionala a cercetatorului preocupat de o viata de secolul XIX românesc, epoca prin excelenta de început institutional al literaturii si de imixtiune a valorilor.
Închisoarea ca simbol cultural
Prima calitate a celei mai recente carti e de regasit tocmai în identificarea subiectului. Pe lânga faptul ca tema închisorii e extraordinar de ofertanta din unghi anecdotic, ea reprezinta un bun prilej de meditatie asupra institutiilor românesti, de nu asupra societatii în general. Pentru ca, pe urmele lui Nils Christie, închisoarea e în primul rând „un simbol cultural“ care „arata un mers general al societatii catre justitie“, condensând dinamici sociale, politice, financiare, dar mai ales de mentalitate. Ce traditie au avut puscariile în societatea româneasca (cum s-au reflectat ele în publicistica, în dezbaterile publice sau în literatura) si cum au ajuns ele sa se constituie într-una dintre cele mai puternice institutii în a doua jumatate a secolului XX? Sau, în cuvintele autorului: „De unde au aparut, dintr-odata dupa ultimul razboi, fara sa-i fi stiut nimeni, atâtia executanti neconditionati, atâtia monstri sacri, atâtia temniceri, anchetatori, judecatori si atâtia responsabili politici ale caror mâini si constiinte s-au lasat patate de sânge nevinovat, fara remuscari si fara macar sa sufere de obisnuitele insomnia ale celor care-si pun întrebarea daca ce fac e bine sau nu? Care au fost precedentele, care au fost elementele pregatitoare nu numai pentru aparitia acestor unelte ale dezumanizarii, pentru faptele lor teribile, uneori programate, ci si pentru inertia, pentru lipsa noastra de reactie, fie si numai interioara, cu care le-am privit? Ce loc ocupa aceasta istorie a suferintei care este literatura închisorilor în evolutia opiniei publice (…)?“.
Mircea Anghelescu se opreste în pragul Gulagului, acolo unde paradigma se modifica si puscaria se oficializeaza. Aceasta preistorie a închisorii românesti e urmarita tipologic, din unghiul istoriei ideilor, în maniera foucauldiana de investigare a azilului de nebuni ca revelator social si pe urmele observatiilor din „A supraveghea si a pedepsi“ (fara detenta conceptual-filozofica a acestuia, evident). Exista, totusi, câteva jaloane de semnificatie bine identificate si ilustrate cu exemple dintre cele mai variate. Cruciala e, în acest sens, descoperirea ca închisoarea ca finalitate punitiva e o inventie relativ recenta a Iluminismului: „A încarcera pe cineva cu scopul de a-l pedepsi pentru faptele sale rele, neconforme cu legea, sau mai ales a-l reeduca, de a-l închide pentru a corecta comportamentul prin munca, activitati commune, învatatura, este o idee moderna, nu mai veche de vreo trei secole si care se datoreste în cea mai mare parte filosofiei Luminilor, dupa care omul este o fiinta maleabila, cu un comportament logic si care poate fi educata“. Pâna atunci, puscaria era privita doar ca o anticamera a pedepselor sau ca un spatiu tranzitoriu în care detinutul e fortat sa-si marturiseasca vina.
O preistorie a detentiei
Emanatie a societatii în general, istoria detentiei românesti nu poate fi mai logica si mai asezata decât societatea însasi. De aceea, din perioada cronicarilor pâna în prima jumatate a secolului XX, institutia închisorii e mai degraba improvizata, capricioasa, cu reguli de functionare haotice. Cei vechi – pe care Mircea Anghelescu îi urmareste cu acribie în cronici si letopisete – se întemniteaza „fara garantia unei judecati echitabile“, dupa bunul plac al domnului, de cele mai multe ori în vederea unor rascumparari profitabile. Marturiile lui Cocrisel (primul text scris la noi de un detinut), ale lui Petru Cercel, frate vitreg cu Mihai Viteazul, sau ale logofatului Vlad dau seama de acest caracter improvizat al sistemului românesc si coloreaza discursul lui Anghescu.
Secolul XIX e extrem de interesant prin aparitia primelor închisori politice. Însa, la fel ca în alte compartimente ale societatii, si aici suntem înapoiati de doua ori: o data, pentru ca în absenta unei paturi intelectuale bine constituite si în lipsa marilor dezbateri sociale, închisorile politice nu-si prea au rostul. Apoi, chiar când exista, ele par mai degraba medii (burgheze) de vacanta pentru câtiva scriitori sau jurnalisti cu limba cam ascutita. Anghelescu reconstituie pâna la amanunt – retinând locuri, oameni, atmosfera – aceasta adevarata vârsta idilica a închisorii politice românesti prin apelul la scrierile si experientele lui Alecu Russo, N.T. Orasanu, B.P. Hasdeu sau Alexandru Macedonski. Avântul romantic învaluie, aproape neverosimil, pâna si experienta carcerala (macar a celor care au pacatuit cu Ideea), înnobilând-o prin „mândria de a suferi pentru o cauza“. Deocamdata, abia în strainatate au scriitorii de la noi (Dobrogeanu-Gherea, C-tin Stere) experienta infernului carceral.
De altfel, nici paginile despre detentie ale lui Slavici, Arghezi, N. D. Cocea, sau Geo Bogza n-au nimic din tensiunea si tragismul marilor marturii dostoievskiene; pentru scriitorii pre-Gulag de la noi, închisoarea e, la cotele ei cele mai grave, un pretext de investigatie a unor medii decazute; paradigmatice în acest sens ramân arghezienele „Poarta neagra“ si „Flori de mucigai“. Explicatia imediata pentru absenta meditatiei scriitoricesti asupra privarii de libertate consta în faptul ca închisoarea politica – deci închisoarea oamenilor preocupati de idei si de scris – devine o institutie puternica abia sub comunism. Motivatiile mai complexe, inventariate de istoricul literar cu circumspectia-i caracteristica, doar sub beneficiu de inventar, s-ar putea lega de o anumita frivolitate înscrisa în ethosul nostru national (imposibilitatea de a fi tragici sau metafizici), de insuficienta civilizatiei („o lume care înca se sfieste sa recunoasca si sa discute problemele marginalilor, ale nenumaratilor indivizi care traiesc în afara societatii si a legii, care sunt prinsi ca într-o capcana între sisteme, între lumi“), ba chiar – în unele cazuri, când istoricul face loc criticului literar – de absenta talentului în a le transcrie.
Cea mai nelinistitoare concluzie, care bântuie însa deasupra impresionantului mozaic de texte despre prizonieri si scris – si în care speculatia face casa buna cu eruditia – ramâne aceea ca daca aceasta constiinta a detentiei ar fi fost mai pregnanta, lucrurile n-ar fi degenerat în anii ’50, cu toata instaurarea ocupatiei sovietice. Lipsa meditatiei serioase asupra închisorii, a privarii de libertate sau a vinovatiei reprezinta o constanta, dincolo de recurentele urmarite cu acribie de Mircea Anghelescu de-a lungul celor aproape patru secole puse sub lupa. Nici textele politic-juridice (cercetatorul a consultat legi de stat, regulamente organice, proclamatii revolutionare), nici cele literare (criticul identifica si discuta tema închisorii în poezii, proza, marturisiri autobiografice) nu reflecta o preocupare constanta pentru conditia celui privat de libertate. Abia Gulagul a provocat aceasta mutatie de constiinta, ocultata de Mircea Anghelescu în volumul de fata, dar care ar putea constitui obiectul unei investigatii ulterioare. Ar fi pacat ca un comentator atât de inteligent si de discret sa nu-si continue proiectul cu episodul principal al acestei istorii, unde tocmai echilibrul cercetatorilor a lipsit. Dupa aceasta preistorie a ideii de detentie, asteptam si istoria ei propriu-zisa care începe la noi, în mod paradoxal, doar în a doua jumatate a secolului XX.