Razvan Voncu, O istorie literara a vinului în Romania, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2013, 496 pag.
Ca orice istorie literara, si cea alcatuita de Razvan Voncu îsi va consuma traseul încet, ca vinul învechit. Efectele acestor lucrari – indiviual(ist)e înca la noi – asupra cercetarii se decanteaza treptat, când se manifesta nevoia de consultare a unor repere. Desigur, nu infailibile, dar indispensabile. Daca va fi un instrument valid, ne-o vor demonstra bibliografiile peste cinci ani. Eu am convingerea ca dispunem deja de o sursa utila si încurajatoare. Macar prin simplul fapt ca un cititor a tratat, din unghiuri terminologice, ideologice, sociologice si literare corecte, scrisul românesc cu functie beletristica – de la cronicari la Mircea Nedelciu. Pentru optiunile mele istoriografice si critice, observatia anterioara precumpaneste, deoarece mi s-a confirmat ipoteza ca se poate cerceta corespunzator literatura româna – definita de salturi si de fracturi mentalitare si identitare –, accentuând faptul ca, în diverse etape, textul a raspuns diferit la întrebarile stabilite de retoricienii latini: cine/ ce/ cui/ de ce scrie?
Document si estetica
Aici se afla performanta a macrostructurii propuse de Razvan Voncu. Inflexiunile si intruziunile vinului sunt tratate prin raportare la context si, apoi, prin (in)adaptare la intertexte. Explicatiile mele se bazeaza întru totul pe valentele titlului. Cronologia modifica mediile intelectuale si tabieturile. Scriitorii intra în pluton sau se detaseaza de acesta, dupa atitudinile manifestate fata de vin. Dimensiunea antropologica, oricât ar fi de promovata, nu ramâne decât o preteritiune. Autorul stie prea bine ca analizele sale se asaza pe pânza de paianjen a cunoasterii culturale si estetice.
Biografia ideii de literatura, inclusiv în spatiul românesc, ne obliga la alternarea celor doua grile, nu totdeauna divergente. Câteodata, argumentele se combina, asa cum rezulta din „Introducere“. Pe de o parte, negatia verbelor nu e restrictiva. Pe de alta, afirmatia beneficiaza de sugestia complementaritatii: „Cartea de fata nu este, prin urmare, o istorie literara din perspectiva vini-viticola. Nici o istorie a vinului din perspectiva literara. Ci, mai degraba, o deschidere antropologica, o incizie în straturi de contact ale civilizatiei materiala cu cea spirituala, ale sacrului cu profanul, ale înaltarii spirituale cu bolgiile vinului, în viata comunitatilor noastre de cultura, cel putin asa cum o înfatiseaza literatura mai veche sau mai noua. Este o carte despre întâlnirea milenara a omului de pe teritoriul românesc cu unul dintre produsele eminente ale acestui pamânt, întâlnire în care literatura are rolul de teren de joc. Nu-mi propun, de aceea, sa alcatuiesc ierarhii literare în functie de elementul viticol, caci, dupa cum se va vedea în cuprinsul cartii, nu exista determinari tipologice (si cu atât mai putin valorice) între cele doua aspecte“ (p. 11).
Prudenta si cumpatarea stau în recuzita lui Razvan Voncu pâna la sfârsit, unde consacra un capitol monografic podgoriei Dragasani: „Nu am dorit sa privilegiez Dragasanii, ci doar sa ofer un model care, în fond, sintetizeaza întreaga carte“ (p. 456). Alegerea se justifica fara dubii, în special daca punem laolalta ocurentele din scrierile cu pondere etnografice si din cele cu însemnatate literara. I. Ghica, Al. Odobescu, N. Filimon, Caragiale, Eminescu, Camil Petrescu, Gib Mihaescu si Eugen Barbu îi acorda întâietate. În ciuda decaderii postbelice, vinul si-a conservat macar proprietatile livresti. A intrat în patrimoniu. Viticultura s-a instalat printre miturile nationale. În consecinta, s-au raspândit numeroase pareri neîntemeiate, printre care rezistenta bahica ridicata în competitia cu alogenii. Parerea nu are acoperire. În cronica lui Ion Neculce, tarul Petru cel Mare da, involuntar, un contraexemplu al amabilitatii. Invitându-i, înainte de batalia de la Stanilesti, pe Dimitrie Cantemir si pe boierii de divan sa bea pentru prietenie si pentru alianta, nu anticipeaza ca darul oferit va fi grecesc si ca, astfel, îsi va leza gazdele: „Din pacate, bunele intentii ale împaratului rus nu se materializeaza. Moldovenii, austeri în fond – în ciuda competentei potatorice pe care o va evoca mai târziu Dimitrie Cantemir mai târziu în cunoscuta descriere a principatului –, nu sunt obisnuiti cu sarbatorile înainte de batalie. Iar când apare sampania, o bautura pe care nici Dimitrie Cantemir nu o avea în pivnitele sale –, efortul de razboi se prabuseste“ (p. 58).
Diferentiere si canon
Razvan Voncu nu se limiteaza la aspectul documentar al problematicii. Încearca sa verifice daca originalitatea ramâne simpla diferentiere sau ajunge argument al reasezarii canonice. Altfel spus, provocarea consta în a decide daca relevarea unei laturi tematice interesante reprezinta sau nu criteriu sine qua non al valutarii. Aici masurile difera în functie de tarie si de aroma. Anul îmbutelierii nu este o garantie a buchetului. Contemporani cu filoxera (1880-1900), simbolistii, poporanistii si samanatoristii nu beneficiaza de indulgenta. Dar prezenta lui Calistrat Hogas în tablou convinge prin trei aspecte: spiritul civic nealterat de extremism, priceperea gastro-enologica si buna cunoastere a distributiei podgoriilor moldave: „Democrat fiind (Hogas era cultivat de scriitorii din cercul „Vietii românesti“), prozatorul nu pune rachiul exclusiv pe seama cârciumarilor evrei, caci, în drumetiile sale montane, îl bea în primul rând la manastiri“ (p. 262).
Fara îndoiala, alcoolul este marca identitara. Regula narativa în spatiul românesc a fost, pâna pe la 1920, ca relieful, economia si o presupusa constiinta de clasa/ etnica sa se îmbine, în proportii imposibil de calculat, pentru a construi profilul parvenitului, a carui stirpe abjecta si nesanatoasa se hidrateaza cu distilate de fructe. În diacronie, preferintele culinare îndoielnice ale lui Dinu Paturica (mezelicurile) se plaseaza în acelasi registru infam cu aptitudinile bahice ale lui Tanase Scatiu: „Pentru Duiliu Zamfirescu, dimpotriva, optiunea vin sau rachiu nu este geografica, ci sociala. Vin beau, aproape fara exceptie, boierii si, în general, oamenii cu carte (preotii de pilda), în timp ce rachiul apartine taranilor si parvenitilor. Delimitarea e neta, de-a dreptul maniheista“ (p. 265). Tot un detaliu cutumiar reiese din frecventa sintagmei „pe bere si pe mâncare“. Infinitivul lung, întâlnit la Nicolae Vacarescu, I. Ghica si N. Filimon, sustine, probabil, si ordinea alimentelor în obiceiurile culinare. Un semn de noblete ca întâi se alegea vinul si, abia apoi, în functie de acesta, bucatele.
O concluzie pripita ar fi sa banuim ca, în cartea lui Razvan Voncu, primeaza dimensiunea sociala. Aceasta are rol de coordonata complementara a dimensiunii estetice. De pilda, I. L. Caragiale („uriasul prozator“, p. 193), filtrat în relatie cu vinul (un început îi apartine lui Eugen Simion, în Prefata editiei „Opere“ – S. Ilin, N. Bârna, C. Hârlav, 2011), beneficiaza de suplimentarea elementelor care îi surprind si îi cuprind statura muzeala. Dincolo de comentariile compacte si imbatabile privind calitatile enologice ale schitelor si ale teatrului (Razvan Voncu remarca primul amanuntul ca vinul declanseaza drama în „Napasta“), se evidentiaza consideratiile care arata ca ospatarea constituie un indicator al reflectiei despre lume, al rânduielii: „Sa nu ne mire, deci, daca nici personajele, nici naratorul textelor caragialiene nu manifesta o preferinta explicita pentru bere, ci, dimpotriva, etaleaza o buna cunoastere a legilor care guverneaza alegerea bauturilor si a mâncarurilor, în functie de momentul zilei, de nivelul mesenilor, de clasa sociala a participantilor si chiar de amplasarea geografica a naratiunii“ (p. 190).
Bautura – temelie
Tot o perspectiva asupra cotidianului întregeste imaginea lui Marin Preda de mare prozator, care, în pofida lipsei de afinitate, plaseaza vinul la locul potrivit printre obiceiurile socialiste. Realismul scriitorului capata consistenta factologica si, astfel, valoare. În comentariile lui Razvan Voncu legate de intervalul 1948-1989, adevarul istoric si veridicitatea tipologica (în aceasta ordine), în calitate de instante politice, anuleaza iluzia evocarii/ învierii atmosferei de epoca (vezi si aprecierile cu impact larg, pornind de la romanul „Risipitorii“, p. 398). Nicidecum paradoxal, desi mai recenta, literatura sub comunism îsi sporeste importanta artistica prin documentarea proba.
Valoarea se imprima, obligatoriu, prin respectarea datelor si prin respingerea viziunii marxist-leniniste asupra trecutului. Trecut transformat într-un sir lung de lupte împotriva exploatatorilor, culminând cu distrugerea burghezo-mosierimii de catre proletariat, la care se adauga, pâna la retragerea armatei sovietice din România (1958), teza despre atrocitatile savârsite, în Basarabia, de militarii nostri în Primul Razboi Mondial. Asadar, literatura de calitate este un sabotaj al limbajului oficial. Etosul operelor din perioada comunista conteaza ca varianta de blocare/ respingere/ ocolire a ideologiei. Literatura se impune daca se delimiteaza de putere.
Ca asa stau lucrurile ne vom da seama din interpretarea propusa la asa-zisa capodopera a lui Petru Dumitriu – „Cronica de familie“. Razvan Voncu dezvaluie ticurile realismului socialist, semnalând destule inexactitati vini-viticole. Printre acestea, pretentia lui Eustatiu Bonifaciu de a consuma soiuri autohtone la 1885, „caci filoxera facuse deja ravagii“ (p. 413). La un moment dat, criticul îsi recalibreaza reprosurile, insinuând ca prozatorul a comis imprecizii si din pricina placerilor personale. Ceea ce este real, nu doar în privinta coniacului (p. 414), cum presupune exegetul, ci si al vinului frantuzesc Chablis (p. 413). Totusi, dupa un pas pe loc, urmeaza doi înainte: „Într-un roman cu pretentii realiste, însa, procedeul e numeste anacronism si este departe de a fi o calitate“ (p. 414). Precizarea cam nedumereste. Cum îl întelegem atunci pe Sadoveanu, care, potrivit lui Razvan Voncu, se întrece în gafe, înrosind, printr-o nascocire a satrarului Lazarel Griga, vinul de Cotnari în „Zodia Cancerului…“? Verdictul e simplu, pentru ca alta e conventia epica, iar textul nu intra sub incidenta constrângerilor politice. Licoarea nu apartine letopisetului, ci mitului. În genere, la Sadoveanu, povestirea amâna naratiunea. Procedeul poate contraria. Relatarea autobiografica, adevarata fiindca protagonistul este si unicul „martor“ supravietuitor, se straduieste sa elimine deznodamântul – moartea – sub diferite forme: „Spuneam ca autorul va iesi cu usurinta caracteristica unui povestitor mitograf din dilema asocierii vinului alb cu sarmale. Uitând de promisiunea sarmalelor, el o face pe gazda sa intre cu… claponi la tigla, specialitate care merge de minune cu vinul alb“ (p. 331).
Nu degeaba Razvan Voncu accepta si evalueaza la superlativ erorile lui Sadoveanu si-l dascaleste pe Petru Dumitriu. Presupusele chichite puse în cârca romanului „Cronica de familie“ deriva din erorile teziste, însusite în sedintele unde fusese îndrumat de Leonte Rautu: „Dupa declansarea revolutiei burgheze, în februarie 1917, dar în special dupa cea comunista din octombrie 1917, situatia a scapat de sub control: rusii au jefuit crame si cârciumi, ba chiar si depozite sanitare, în cautare de alcool. Pentru Dumitriu, gentil, le «repereaza onoarea», inventând, cu balzaciana demnitate de scriitor realist, niste români la fel de ahtiati de alcool“ (p. 417). Ca atare, niciun marunt derapaj nu este accidental. Suspiciunea devine certitudine. Sarcasmul comentatorului merita receptat în nota grava. „Cronica de familie“ si-a ispravit potentialul literar, fiind decanonizata definitiv. Întrebuintând un discurs aparent secundar, autorul depaseste o proba de maiestrie critica.
Cultivatori si cultivati
Pâna acum am constatat ca laudatio se confunda confirmatio si ca imprecatio înseamna refutatio. Adica, marii scriitori îsi pastreaza cota, deoarece investigatia sociala contribuie la consolidarea cotei estetice. Iar autorii plasati pe tarâmuri miscatoare, sustinuti poate din nevoia refacerii unei generatii în anii ’50 (Petru Dumitriu si Eugen Barbu), nu se bucura de nicio simpatie. Dar exista si cazul-limita al lui Ion Baiesu, socotit cel mai dibace enolog dintre prozatorii postbelici. Îl avantajeaza faptul ca a fost, deopotriva, cunoscator si consumator. Sa admitem ca este un privilegiu sa îmbini, cu aceeasi vigoare, biografia si bibliografia. Scriitorul depaseste testul impus de Razvan Voncu – literatura ca subversiune anticomunista –, numai ca nu poate deocamdata patrunde în canon din pricina receptarii insuficiente a operei si a neasumarii lui de catre o traditie: „Baiesu reuseste o dubla performanta: de a vorbi despre alcoolism în totul alti termeni decât propaganda oficiala si de a înfatisa o problema morala fara a moraliza. Pe parcurs, oferindu-ne si o schita a «listei de bauturi» a unui alcoolic intelectual, una din care nu lipsesc vinul sau coniacul, dar nici vodca. Doar berea lipseste. Poate ca nu întâmplator. Oricum, desi azi e aproape uitat, Ion Baiesu trebuie recuperat ca prozator prin elementele de anticipatie a optzecismului. Preferinta pentru genul scurt, pentru mediile marginale, pentru întâmplarile banale, intruziunea autobiograficului si oralitatea fac din el un precursor al poeticii desantiste chiar în deceniul în care proza româneasca era dominata de roman, iar în interiorul acestuia de romanul «obsedantului deceniu». Baiesu nu participa în aceasta proza «obsedantista», cu intense implicatii politice, ci se retrage la nivelul personajului banal, al omului obisnuit, cu tarele sale de caracter si cu defectele sale, pe care nici comunismul nu reuseste sa le eradicheze“ (p. 434).
În planul poeziei, omologul lui Ion Baiesu este – si aici aflam marea gaselnita si marea inovatie din partea cercetatorului – Lucian Blaga! Desigur, celui din urma îi lipseste predispozitia bahica. Dar vinul îi aduce multiple beneficii. Personal, nu mai banuiam ca i se va putea îmbunatati pozitia canonica. În etapa interbelica, Arghezi, Fundoianu, Bogza, Barbu, Voronca, Pillat si Emil Botta îl depasesc. În „Istoria critica…“, Nicolae Manolescu l-a pastrat printre marii scriitori, însa i-a evidentiat deficientele. Lectura aplicata de Razvan Voncu acopera si viata poetului. Distinctiile operate arata ca Ion Baiesu reprezinta o exceptie fericita a connaisseur-ului cu pofta sociala – „care nu bautura cauta, ci larma, lumina, lume“ – la fel ca Pasadia din „Craii de Curtea-Veche“. În vreme ce Blaga îl întruchipeaza pe pasionatul discret: „Nu era un chefliu, dar asta nu înseamna ca nu se pricepea la vinuri sau ca nu îi placea sa deguste un vin bun: la noi se face, adesea, confuzia între cunoscatori si betivani, uitându-se ca adevaratul degustator al vinului nu consuma niciodata mari cantitati. A iubi vinul este una, a-l cunoaste este cu totul altceva. Cele doua se pot întâlni, dar nu se suprapun. Admiratia particulara a lui Lucian Blaga fata de vin nu se rezuma la consum. Îi place, întâi de toate, via, ca priveliste a prea-plinului naturii, si vita, ca planta, ce simbolizeaza rezistenta si regenerarea“ (p. 281). Poetul are si avantajul ca se încadreaza ideal în conceptia criticului despre functiile potatorice expuse în „Introducere“. Nimeni altcineva nu dispune de papile pentru a savura, la aceeasi intensitate, sacrul si profanul mustului fermentat. Originalitatea îi apartine si lui Razvan Voncu. Opiniile sale explica, în sfârsit, natura lirismului blagian. Conceptele cedeaza în fata imaginilor, filozofarea piere înaintea intentiilor orgiastice sau a aluziilor hristice. Din nou, unghiul tematologic lamureste o controversa: „În realitate, între cele doua razboaie mondiale, Blaga este marele poet al vinului, nu epigramistul Pastorel Teodoreanu. Mare prin prezenta impozanta a vinului în imaginarul sau si între obiectele poeziei sale, dar mai ales prin valoarea poeziei sale enologice, prin splendida reunire a vinului-kief (care nu lipseste, ca atare, din lirica blagiana) cu vinul-agápe“ (p. 280).
Pivnita literaturii este încapatoare. Le revine cititorilor sa scoata sticlele din pivnita si sa le destupe. Colectia Razvan Voncu 2013 cuprinde soiuri alese de un paharnic desavârsit al criticii.