De pe când Jan Kott l-a descoperit pe „contemporanul nostru“ Shakespeare, a devenit un tic nervos al modernitatii târzii sa nu mai putem citi trecutul decât în cheia actualitatii: actualitatea te trage de mâneca din trecut, din cel mai îndepartat trecut. Satui de nesuferita „actualitate a zilelor noastre“, ne refugiem în lumea de odinioara de unde ne întâmpina tot rânjetul actualitatii de care tocmai credeam ca am fugit. O pateste si dl Tudor Cristea scriindu-si cronica despre o carte a lui Mihai Cimpoi si intitulând-o – cum altfel? – „Contemporanul Ghica“. Cartea acad. Mihai Cimpoi se intituleaza „Ion Ghica. Amintirea ca existenta“ si face parte – aflam de la directorul revistei „Litere“ – dintr-un proiect al conationalului nostru de la Chisinau de a restitui, într-o serie de micromonografii, „opera celor mai de seama reprezentanti ai literaturii dâmbovitene, care sunt, de fapt, întemeietori ai literaturii române moderne si nume de seama ale acesteia“. Întru totul laudabil, proiectul este sustinut de Editura Bibliotheca de la Târgoviste, încât discretul accent de patriotism local din informatia dlui Tudor Cristea („reprezentanti ai literaturii dâmbovitene“) este la locul sau. Nu si pretiozitatea vadita în titlurile, trase de par, pe care Mihai Cimpoi le da contributiilor sale la relevarea modernitatii „literaturii dâmbovitene“: „Ion Heliade Radulescu. Panhimniul fiintei“ (2008), „Grigore Alexandrescu: «însuflarea» fiintarii“ (2009), „Vasile Cârlova. Poetul «sufletului mâhnit»“ (2010), „Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti. Prefacerea firii“ (2011). Revin la chestiunea „actualitatii“ trecutului, respectiv, a existentei si a scrierilor lui Ion Ghica. În cronica sa, subtila si temeinica, Tudor Cristea noteaza suprapunerea dintre autor si biografie: omul este personajul principal al scrierilor sale, sau, cu expresiile mai bune ale cronicarului literar, „O existenta care a fost sursa principala a scrisului sau. O viata plina de evenimente, dar si de semnificatie, cu suisuri si coborâsuri, cu momente de restriste si de senzational primejdios, a unui personaj de roman. Care a si devenit personaj de roman (Dana Dumitriu: „Printul Ghica“, 1982 – n.n.) si o opera în care personalitatea autorului cu toate contradictiile ei, atât de asemanatoare vremii în care a trait, se rasfrânge din plin, ceea ce îi confera o uimitoare actualitate (…) Scrisul lui Ion Ghica (dar nu doar al lui, ci si al lui Alecsandri – prozatorul, al lui Kogalniceanu, al lui Negruzzi, autorul „Scrisorilor la un prieten“, ba chiar al publicistului Hasdeu) redevine actual pentru ca lucrurile se repeta în chip uimitor si derutant, pâna într-atât încât unele pasaje par a fi scrise astazi si par a viza probleme contemporane“. „Lucrurile se repeta“, noteaza exasperat cronicarul si observatia lui are o larga arie de aplicare, de la cronicari, Eminescu, Maiorescu si pâna la modernistii interbelici: nenorocirea nu consta atât în faptul ca „lucrurile se repeta“ fiindca, în dinamica duratei lungi a istoriei, repetitia nu-i identica ori „la fel“ cu stagnarea. Ca regula generala, în mod curent repetitia faptelor istorice implica si aduce cu sine „plusvaloarea“: istoria nu se repeta decât atunci când si acolo unde, ca si geografia, istoria sta pe loc, nu se schimba! De aici impresia de „actualitate“ a trecutului. Constrâns de „actualitatea“ din scrisul scepticului „om de frontiera“ Ion Ghica de la jumatatea secolului IXX, cronicarul „Litere“-lor din primul sfert al secolului XXI se vede obligat sa citeze pasajele cu pricina, acelea în care lucrurile se repeta în chip uimitor si derutant, parând „a viza probleme contemporane“. Dintre multe altele, alege doar doua, de o actualitate frapanta si nelinistitoare. Primul se refera la conditia (eterna!) a învatamântului românesc si a produselor sale: „Nu se poate tagadui ca scolile noastre – scria contemporanul Ghica – au dat slabe rezultate pâna acum. Tinerii care dobândesc bacalaureatul la noi nu se pot compara cu cei care ies din colegiile Frantei, Germaniei, Italiei, Belgiei sau Elvetiei; învatatura noastra gimnaziala nu este destul de serioasa, profesorii nu sunt destul de exigenti, nici destul de rigurosi la examene; gradul universitar se acorda prea lesne si a devenit accesibil inteligentelor celor mai mediocre. Lipsa de seriozitate în învatatura umanitara face ca parintii care au mijloace sa-si trimita copiii în scolile straine; astazi avem numai în Paris peste o mie de tineri la scoli. În loc de a încuraja inteligentele slabe, ar fi mult mai bine a deturna curentul si a împinge tinerimea spre mestesuguri si meserii si a pune astfel inteligentele mediocre în stare a deveni producatoare în loc de a deveni sterile si de multe ori primejdioase prin pretentiile si exigentele lor. A face oameni învatati este un bine, a face numai avocati si jurnalisti este un rau“. Cu toate ca între timp n-au lipsit încercari modernizatoare, desi învatamântul românesc a trecut si prin scoala unui mare reformator, Spiru Haret, ne aflam azi tot în secolul „contemporanului Ghica“: nimic nu s-a schimbat, totul „se repeta“, nici guralivul „reformator“ Funeriu n-a „deturnat curentul“ de care vorbea Ion Ghica si nici ponderata conservatoare Ecaterina Andronescu n-a slabit cu o iota încurajarea „inteligentelor slabe“ si nu le-a „împins spre mestesuguri si meserii“, acolo unde le este locul, desi „jucatorul“ din fruntea statului scosese pe gura niste vorbe rele pe care cu siguranta Ion Ghica le-ar fi aplaudat! Asa se face ca bombaneala judicioasa a beiului de Samos din al 19-lea veac vine de se leaga – ce paradox! – cu vorbele proaste ale „beiului“ actual despre scoala româneasca de azi care scoate întruna filozofi, jurnalisti si avocati, lasându-i de dârvala pe tinichigii si chelnerii de care tara noastra are atâta nevoie! Sa mai spunem ca „încurajarea inteligentelor slabe“ întru filozofie, jurnalism si jurisdictie se reflecta ca în cea mai fidela oglinda într-un Parlament plin de avocati, juristi si jurnalisti, candidati ca oierul celebru la doctorate vândute la mezat de morile de vânt numite „universitati particulare“?! Pericolul întrevazut de „contemporanul Ghica“ e la vedere pe bancile Parlamentului: „inteligentele mediocre si sterile si primejdioase prin pretentiile si exigentele lor“. Cu o vorba proasta, dar plina de tristul adevar: în România de azi starea învatamântului descrisa de Ion Ghica este aceea care „a suit scroafa-n copac“ si va fi greu si chiar imposibil s-o mai dai jos de acolo cu votul popular si democratia în care ne-am împotmolit. În fine, cel de-al doilea pasaj „ce pare scris astazi“ citat de profesorul Tudor Cristea este urmatorul: „Bucurestii a fost nu de mult un adevarat centru manufactorial, astazi însa este un oras esclusivamente de consomatiune si de petrecere; pravalie de pravalie, cârciuma de cârciuma, gradina de gradina (citeste Iunion! – n.n.) si complet de complet se tin lant, toate cu table cu litere de aur de-un cot; toate pline de marfa straina si bere nemteasca; var si caramida, sticla si lemn, unt si zarzavaturi ne vine de peste noua mari si noua tari; în casa cea mai modesta si palatul cel mai somptuos, de la vladica pâna la opinca, din dusumea pâna-n tavan, din talpi pâna-n crestet nu poti gasi un pat, un pahar, un scaun, un servet, o cizma, o caciula care sa nu fie adusa gata din strainatate. În tara cânepii sacii si sfoara le cumparam de la nemti!“ Euroatlanticii actuali vor sari ca arsi la lectura acestor „grozavii“ puse pe hârtie de „xenofobul“ Ion Ghica, dusmanul strainilor si al produselor straine, exponentul identitar al poporului din „tara cânepii“ si propagandistul „retrograd“ al autarhiei economice în epoca globalizarii si mondializarii! Pe seama „tarii cânepii“ legata fedeles cu sfoara nemteasca ori de alte nationalitati de la Bruxelles au curs în acesti ani fluvii de lacrimi patriotice. Oriunde privesti, în „centrul manufactorial“ devenit un „oras esclusivamente de consomatiune si petrecere“, „un oras al desfatarii“, cum îsi intitula brosura de reclama dedicata Bucurestilor de la 1924 englezoaica Florence Farnborough – în aceasta asezare napadita de sforari si de sforarii te izbesti la tot pasul de actualitatea nepieritoare a tarii cânepii evocata de Ion Ghica, o tara concentrata emblematic în capitala ei cosmopolita ca o harababura exotica dintr-un hipermarket, cel mai puternic si, de fapt, singurul simbol al globalizarii care si-a putut face loc în democratia originala din România. Pâna si „beiul“ actual destul de „turcofil“ altminteri, a ajuns sa verse, spre cinstea lui, o lacrima patriotica pe marginea gropii unde tara cânepei zace legata fedeles cu sfoara nemteasca a lui Ion Ghica: „jucatorul“ din fruntea tarii si-a rasturnat într-o buna zi, sub ochii reporterilor, traista de cumparaturi din portbagajul limuzinei ca sa faca astfel reclama patriotica firavelor produse românesti strânse cu mâna punga a tarii cânepii gâtuite cu sforile nemtesti. Asta-i tara, aceasta este actualitatea ei ramasa la fel ca aceea din secolul lui Ion Ghica… Revenim, e mai profitabil, la cartea lui Mihai Cimpoi si la cronica ei din „Litere“: o cronica pertinenta, dureros de actuala, strâns legata, analitica si subtila în care cronicarul nu ezita sa-si expuna, pe lânga bunele impresii, si rezervele asupra volumului în chestiune.
Elitele istorice din România, cele actuale nu mai putin, se împart între „filo“ si „anti“ într-un chip atât de apasat, încât compromisul pare cel mai des imposibil. Ion Ghica e si el „victima“ acestui inconvenient istoric de tip mentalitar. În cartea lui Mihai Cimpoi „filoturcismul“ pasoptistului Ion Ghica e sanctionat drastic: „Agentul confidential al revolutiei – scrie autorul – trada revolutia, preschimbând pielea de sagrin a imitatiei pe autenticul caftan turcesc“. Cu subtilitate psihologica si bun simt istoric, Tudor Cristea introduce în judecata de mai sus nuantele cuvenite, lasând un loc considerabil atitudinii dubitative pe marginea delicatei trasaturi a personalitatii complexe si profunde a lui Ion Ghica: „Epoca si evenimentele – scrie cronicarul – sunt ele însele contradictorii, iar filoturcismul lui Ghica este nu doar expresia moderatiei sau a oportunismului, ci si rezultatul unei atitudini antirusesti (pe care M. Cimpoi o trece sub tacere), reflectata în brosura «Dernière occupation des Principautés Danubiennes par la Russie», semnata G. Chainoi si tiparita în 1853 la Paris; care era un memoriu remis nu doar Portii, dar si principalelor capitale europene. Ghica vedea în Rusia, în conditiile date, un pericol mai mare decât cel turcesc, iar filoturcismul sau poate fi înteles si ca o optiune diplomatica macar în parte justificata“. Optiune diplomatica si clarvazatoare, „filoturcismul“ lui Ion Ghica este cu siguranta mai mult decât justificat: este o expresie a patriotismului luminat al unui mare om politic care stia, ca putini altii, ca nu orice „compromis“ compromite. Din contra: istoria i-a dat dreptate. Dar în tara cânepei compromisul s-a negociat la baioneta ori cu pistolul la tâmpla si cel mai des târât – patriotic fireste! –, sub ghilotina. Nu mai dati exemple ca sa nu-i stârniti pe patrioti sa se înfasoare strâns în tricolor. Chiar asa: de unde om fi cumparat pânza si sfoara tricolorului într-o tara în care totul, vorba lui Ion Ghica, „var si caramida, sticla si lemn, unt si zarzavaturi ne vine de peste noua mari si noua tari“?