Sari la conținut
Autor: DORU MÃRGINEANU
Apărut în nr. 502

In memoriam Tudor Opriş. Multiplicitatea salvatoare a culturii

    Un scurt e-mail primit din Bucureşti la 23 ianuarie îmi anunţa decesul în noaptea respectivă al lui Tudor Opriş, om de cultură multivalent de o excepţională prolificitate, cu o operă şi carieră imposibil de definit printr-o etichetă univocă. Tudor Opriş a fost atât un poet liric inspirat şi elevat, cât şi un neegalat popularizator al ştiinţelor naturii, neostenit animator şi cultivator de tinere talente literare, dascăl model de pasiune şi istoriograf de referinţă al presei literare şcolare, toate aceste variate activităţi împlinind strălucit o viaţă ce nu a fost ferită de vicisitudinile istoriei. S-a scris mult despre „salvarea prin cultură“, sintagma fiind frecvent invocată spre a justifica pacte vinovate sau măcar îndoielnice prin care intelectuali remarcabili şi-au putut manifesta creativitatea în ciuda opresiunii ideologice. Pe de altă parte se aminteşte uneori şi că nu doar literatura şi artele, ci şi toate ştiinţele contribuie la cultură, căci aceasta exprimă îmbunătăţirea umană prin educaţie, în sensul cel mai larg. Nu ştiu vreun alt exemplu care ar putea ilustra mai bine decât Tudor Opriş salvarea curată, fără compromisuri, pe care multiplicitatea culturii o poate conferi spiritelor alese, capabile de creaţie autentică în mai multe domenii.
    Născut în 1926, ca fiu al unui ofiţer brav (combatant în ambele războaie mondiale) şi luminat, ajuns general, Tudor Opriş a fost elev eminent al Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, unde l-a avut diriginte pe scriitorul şi distinsul etnolog Romulus Vulcănescu, care i-a îndrumat primii paşi în creaţia literară. Adevărat „copil teribil“, cu o activitate literară precoce, Tudor Opriş a fost apreciat de corifei ai literelor române ca G. Călinescu („La 20 de ani Tudor Opriş e un poet format, stăpân pe cuvânt şi imagine…“), George Bacovia („Înzestrarea sa deosebită va face din acest debut un prim pas spre ceea ce va confirma viitorul…“), Vladimir Streinu („Farmecul poeziei lui Tudor Opriş constă în limpezimea, puritatea, ş…ţ şi omenescul iubirii ridicate la rang de fior cosmic…“) şi de mulţi alţii. La Facultatea de Litere din Bucureşti, unde reuşise primul în 1945, a fost remarcat de Vianu, care i-a încredinţat din studenţie conducerea unor seminarii, şi de Călinescu, care în afară de a-i fi elogiat poeziile, i-a încredinţat pentru un timp pagina literară la Naţiunea – şi proiectase să îi conducă doctoratul. Dar vremurile au vrut altfel, doctoratul fiind desfiinţat prin reforma învăţământului din 1948, iar cultura ajungând să fie brutal vătăfită la sfârşitul anilor ’40 şi în întunecatul deceniu al anilor ’50 de politruci ostili la orice nu era realism socialist şi partinic (vezi, de exemplu, impresionanta mărturie a lui Paul Cornea Ce a fost/ Cum a fost, Polirom/Cartea Românească, 2013).
    Pe lângã amuţirea generală a liricii autentice, fiind fiu de general„burghez“, Tudor Opriş era complet nepromovabil, iar demnitatea nu l-a lăsat să cocheteze cu proletcultismul acelor vremi. Astfel că el a părăsit temporar domeniul creaţiei poetice şi al esteticii literare, predând în diferite şcoli bucureştene ştiinţele naturii, pentru care nu avea diplome oficiale, având însă o autentică atracţie şi o excepţională pregătire de autodidact. Într-o suită de dialoguri înregistrate de Cleopatra Lorinţiu (v. YouTube) el relatează cum dragostea pentru natură şi setea de a-i înţelege alcătuirea şi funcţionarea i-au fost induse de bunicul său matern, I.Gh. Marinescu, strălucit profesor de „naturale“ şi director al reputatei Şcoli Normale din Câmpulung Muscel. Iniţierea de către bunicul său în tainele plantelor şi animalelor, în timpul unor lungi plimbări pe plaiurile muscelene, i-a declanşat adolescentului de atunci o pasiune permanentă pentru ştiinţele naturii, ale cărei variate şi numeroase roade publicistice îi conferă lui Tudor Opriş o poziţie absolut unică în cultura română. El este autorul a zeci de volume de prezentare a tuturor vieţuitoarelor, de la plantele şi animalele de la noi şi de peste tot la microorganisme şi la uriaşii dispăruţi din alte perioade, de la botanică, zoologie şi petrologie la enciclopedii tematice despre comunicarea animală, simbioză, mecanisme de apărare, bionică etc. Toate scrierile de acest tip ale nespecialistului Opriş sunt de o bogăţie impresionantă a informaţiei şi de o rigurozitate impecabilă, calităţi atestate şi de autorităţi recunoscute ale diferitelor domenii (precum profesorii universitari Ion Tarnavschi, Nicolae Botnariuc, Mihai Beniuc, Mircea Păuca), care i-au scris prefeţe. Iar din punctul de vedere al stilului, scrierile literatului Opriş, adresate cu precădere tineretului şi uneori chiar copiilor, sunt întotdeauna atrăgătoare şi stimulatoare, fiind o autentică beletristică ştiinţifică.
    Adversitatea vremurilor i-a impus lui Tudor Opriş o lungă şi desigur dureroasă întrerupere a creaţiei lirice, volumul de debut Cântecul Săgetătorului, ce ar fi trebuit să apară sub egida Academiei Române în 1948, nemaiapărând ca atare. Dar tenacitatea poetului a făcut ca întreruperea să nu însemne frângere. Căci, deşi cu preţul unor incredibil de lungi eforturi, în 1985 a apărut la Editura „Albatros“ volumul de versuri Omul cu iubirile, prefaţat (încă din 1968!) de Vladimir Streinu. Iar după 1990 Tudor Opriş şi-a putut edita toată creaţia lirică, din care se distinge cu precădere volumul din 1993 Versuri alese, prefaţat elogios de Ovidiu Papadima. Poetul, ale cărui cultură literară şi talent pedagogic făcuseră ca deja de la sfârşitul anilor ’50 să predea literatura (şi limba franceză) în liceele bucureştene „Mihai Eminescu“ şi „Gheorghe Lazăr“, s-a afirmat încă de la sfârşitul anilor ’70 ca neobosit şi competent mentor al cenaclurilor literare ale elevilor, iniţiator al concursului „Tinere condeie“, animator al taberelor naţionale de literatură şi editor al zecilor de antologii cu creaţiile copiilor şi adolescenţilor. În aproape o jumătate de secol de profesorat în prestigioasele licee menţionate a oferit un autentic model de cultură pentru mii de elevi, iar ca mentor literar a descoperit şi a contribuit la lansarea a sute de viitori profesionişti ai culturii. Se mai cuvine amintit şi faptul că titlul de doctor, pe care istoria l-a împiedicat să îl obţină în prima tinereţe, cu Călinescu, Tudor Opriş l-a obţinut totuşi la maturitate (în anii ’70), în cadrul Institutului de Teorie şi Istorie Literară „G. Călinescu“, cu o teză sub îndrumarea lui Ovidiu Papadima, despre istoria presei şcolare române şi a debutului şcolar al scriitorilor români. Apreciată elogios de o comisie condusă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, teza de doctorat l-a impus pe Tudor Opriş şi drept cercetător original al istoriei  române.
    Iată, aşadar, cum multiplicitatea preocupărilor şi a pasiunilor culturale, susţinută desigur de o înzestrare neobişnuită şi de o muncă pe măsură, poate conduce la multiple performanţe intelectuale, depăşind chiar adversităţi ale sorţii. Spirit mereu alert şi zglobiu, octogenarul Opriş a avut plăcerea şi inspiraţia de a compune 20 de sonete delicioase pentru… motanul său Kiki (Editura Univers Ştiinţific, 2011). Aşa că trecerea în amintire a personalităţii culturale multiple şi personajului ataşant care a fost Dorel Opriş sunt tentat să îmi spun că… a lăsat pana în călimară!

    Etichete: