Liviu Radu a debutat la revista Quasar în 1992 cu povestirea Faţa reală a planetei Marte, iar editorial cu romanul Trip-Tic (1999). A mai colaborat la Jurnalul SF, Anticipaţia, Almanahul Anticipaţia, STRING, Lumi Virtuale, Helion, la diferite suplimente literare ale presei locale din Iaşi, Brăila, Piatra Neamţ, la revistele electronice Nautilus, ProScris, SRSFF. A fost prezent cu texte şi recenzii la emisiunea „Exploratorii zilei de mâine“ a lui Ştefan Ghidoveanu, la postul de radio România Cultural. A obţinut Premiul Convenţiei Europene de SF din 2000 (Gdansk, Polonia), Premiul Vladimir Colin 2001 şi 2014, Premiul Ion Hobana 2011, Premiul Galileo 2012 pentru întreaga carieră ş.a. A tradus numeroase cărţi, între care scrieri de Abraham Merritt (Corabia zeiţei Ishtar, Faţa din abis, Pierduţi în miraj), George R.R. Martin (Peregrinările lui Tuf) sau Neil Gaiman (Zei americani, Nicăieri, Băieţii lui Anansi, Pulbere de stele, Coraline).
Autor prolific, afirmat de-a lungul anilor ’90 prin colaborarea cu povestiri şi recenzii la Jurnalul SF şi la majoritatea publicaţiilor de gen, Liviu Radu a recuperat într-un ritm editorial susţinut întârzierea debutului în volum. Într-o generaţie preocupată de experimentele narative şi de limbaj (Dănuţ Ungureanu, Sebastian A. Corn, Michael Haulică), Liviu Radu a ales calea unei literaturi mai tranzitive. Totuşi, aceasta nu echivalează nici cu simplitatea – Trip-Tic construieşte o arhitectură complexă în baza unei simbolistici trinitare – , nici cu limitarea într-un subgen, autorul fiind unul dintre cei mai versatili prozatori SF. Scrierile sale pot fi împărţite în trei categorii. Din prima fac parte ficţiunile speculative valorificând – de regulă într-o notă horror – simbolistica iudeo-creştină. Pe lângă romanele Trip-Tic, Opţiunea (2004) şi Spaime (2004), aici intră în bună parte povestirile din Spre Ierusalim (2000), Babl (2004), Cifrele sunt reci, numerele-s calde (2006) sau Singur pe Ormuza (2011). De pildă, Iată, vin Colindătorii… întoarce pe dos, în doar câteva pagini, simbolistica sărbătorilor, prin transferul ritualurilor cunoscute în lumea postapocaliptică a unor mutanţi canibali. Alte povestiri valorifică mitul vampirilor sau pe cel al lui Jack Spintecătorul. În cea de-a doua categorie a scrierilor lui Liviu Radu intră ucroniile din Constanţa 1919 (2000), Modificatorii (2010) şi Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade (2011). Constanţa… rescrie istoria de la sfârşitul Primului Război Mondial din perspectiva a trei istorii alternative în care România ar fi funcţionat în zona de influenţă a Imperiului Austriac (formând Imperiul Austro-Român), a Rusiei şi a Imperiului Otoman. Personaje istorice precum Tudor Vladimirescu capătă succesiv numele Theodor von Wladimyri, Tudor Vladimirov şi paşa Vladimiroglu. Cu o ironie deloc disimulată, sunt speculate clişee din zona vulgatei etno-culturale. Cea de-a treia categorie a literaturii lui Liviu Radu este formată din scrieri fantasy dispuse în ciclul Waldemar, format din Waldemar (2007), Blocul câş (2008), O după-amiază cu bere şi zâne (2009) şi Vânzoleli nocturne (2012), şi dintr-o nouă serie, deschisă cu Armata moliilor (2012) şi continuată cu La galop prin piramidă (2013) şi Înfruntarea nemuritorilor (2014). Este faţa cea mai jovială şi mai bogată în umor a autorului (umorul din ucronii fiind mai degrabă conceptual). Combinaţie de heroic şi comic fantasy, Waldemar valorifică mitologia românească şi internaţională a ielelor, pricolicilor ş.a., elaborând lupte fantastice inclusiv în decorul Bucureştiului. Armata moliilor este o combinaţie între O mie şi una de nopţi şi Peregrinările lui Tuf de George R.R. Martin.
Liviu Radu este cel mai bun povestitor dintre scriitorii SF (dar nu numai) apăruţi după 1989, perfect comparabil cu performanţele lui Vladimir Colin, pe care le-a şi depãşit.
Autor: MIHAI IOVĂNELApărut în nr. 538