Nu e prima oară când Mircea Ţuglea fantasmează în marginea scrierilor celaniene, dându-şi cu părerea – adesea în contra gramaticii – despre cum anume ar trebui ele traduse în româneşte; însă maniera în care se raportează acum, în articolul Operele aproape (in)complete ale lui Paul Celan (Gazeta de Constanţa, 27 august 2015), la ediţia Paul Celan, Opera poetică (I) (traducere de George State, cuvânt-înainte de Andrei Corbea, Editura Polirom, 2015), mă obligă să-i răspund.
De această dată criticul constănţean nu mai încearcă marea cu degetul, ci pretinde, exigent, respectarea unor standarde ştiinţifice de editare. Mai supărătoare în cronica lui nu este atât ignoranţa, cât reaua-credinţă, adică faptul că recenzentul inventează ceva pentru a putea combate imediat ceea ce a născocit: „Dacă vorbim de opere complete, acestea ar trebui să includă şi proza, postumele şi ineditele, şi mai ales cele scrise direct în limba română – sau n-ar trebui să le includă deloc“. Acel „vorbim“ al lui Ţuglea are sens doar dacă este folosit autoreferenţial (ca plural al majestăţii), deoarece scrie pe coperta cărţii că ea nu conţine operele complete, ci numai lirica lui Paul Celan. Prin urmare, nu văd de ce Opera poetică (I) ar trebui să includă şi proza; şi fiind vorba de primul volum, nu este dificil de inferat că acesta nu are cum să cuprindă întreaga poezie. Într-adevăr, ar fi fost bine să existe o notă asupra ediţiei (şi este vina mea că ea lipseşte), însă e bizar că obiecţiile „serioase de tot la structurarea“ traducerilor sunt formulate de cineva care, dintru început, îşi arogă calitatea de specialist. Ceea ce-i mai mult decât o exagerare, este o minciună: nici nu-i nevoie să citeşti cele „două cărţi apărute în 2007 şi 2013 despre Celan“ pe care le-a comis Mircea Ţuglea pentru a o infirma; simplul fapt că el nu recunoaşte – din succesiunea poeziilor – ediţia germană (Paul Celan, Die Gedichte. Kommentierte Gesamtausgabe in einem Band, herausgegeben und kommentiert von Barbara Wiedemann, Suhrkamp, 2003) pe care o urmează traducerea de la Polirom este suficient, doar el, pentru a dovedi falsul respectivei autoatribuiri de statut. Iar dacă, în plus, publicistul ar fi fost familiarizat cu poeziile însele, ar fi ştiut că ciclurile „din perioada volumului“ cuprind exclusiv texte antume, publicate de poet în reviste şi nereluate ulterior în volum. Faptul că Mircea Ţuglea invocă ineditele şi postumele arată că pur şi simplu el nu cunoaşte abecedarul disciplinei de la care se revendică.
Cred, de asemenea, că ar fi fost cu totul rizibilă „o notă scurtă asupra traducerii poemului Todesfuge“. Găsesc ridicolă învinuirea de plagiat: „Primul care a îndrăznit o versiune literală am fost eu, în volumul amintit din 2007, aceea de Fuga morţii, pe care George Stati (sic!) o preia la modul şi mai literal, cu versuri întregi identice sau similare cu cele ale traducerii mele“. Cu riscul de a-i tulbura închipuirile de pionier, sunt nevoit să-l informez că varianta mea a apărut iniţial în 2006 (vezi Paul Celan, Mac si memorie, Editura Paralela 45); dar probabil că nu are rost să cer acribie filologică de la cineva care copiază greşit numele celui pe care îl învinovăţeşte de furt. E în logica ţugliană să fie aşa, întrucât numai un intelectual provincial şi anacronic mai poate considera că o transpunere reprezintă efortul unei ţări („Era cu totul ciudat ca ţara care l-a dat pe Celan să nu fi realizat măcar o traducere completă a volumelor sale de poezii“), nu al unei persoane sau al mai multora.
PS: Stilul în care Andrei Corbea este admonestat la Gazeta de Constanţa (recenzentul se plasează cu modestie în descendenţa lui Gadamer şi Derrida, iar pe germanistul ieşean îl situează cu mărinimie în siajul ilustrului Ţuglea) denotă nu doar lipsa umorului voluntar, ci şi pe aceea a bunei-cuviinţe.