„«Corectitudinea politica» a fost scornita pentru a da voie imbecililor care n-au nimic de spus sa vorbeasca si sa scrie si a-i obliga la tacere pe oamenii de bun-simt.“ (Un anonim)
Apare din când în când câte o carte – roman, poezie sau filosofie ori, mai rar, de sociologie, istorie sau psihologie – care-si „prinde“ epoca printr-un indice indelebil de forta realista, dramatica, poetica, de inventie sau de analiza. Sa nu va gânditi la volumele de maculatura bune numai la spalat creierul tineretului ori la împuierea lui cu simulacre si clisee gata mestecate. Asemenea lucrari nu merita decât un minut de atentie – cât sa te ridici de pe scaun si sa le conduci spre cosul de gunoi – si nu în numele cutarei ideologii politice sau religioase predicând un adevar transcendent de care nimeni n-ar avea dreptul sa se îndoiasca, ci în numele unei igiene a spiritului, mai ales a spiritului tânar, si împotriva îndobitocirii curente, a unei gândiri meschinizate si a tuturor celor care confunda – voit sau din nestiinta – albul cu negrul, mediocritatea cu talentul, frumusetea cu kitsch-ul obscen al parvenitilor si pe omul de onoare cu licheluta.
În ceea ce ma priveste, consider ca sunt demni de interes numai câtiva gânditori sau eseisti marcanti ai timpurilor noastre moderne si postmoderne – aceia care cu adevarat dau de gândit, care sunt în stare sa deconstruiasca trecutul nostru cel mai secret si cel mai bine pazit, pentru a distinge în el caile destinului nostru. O astfel de curiozitate m-a purtat mai ales spre lucrarile care sunt în stare sa prezinte noul – dar nu numai noutatea în sine (ah! vechea frenezie a noului în umanioare: de fapt chestiunile esentiale s-au rostit de când era baba fata…) – dar care, la o prima ochire, nu fac altceva decât sa-mbrace Maria cu alta palarie. Mie îmi plac îndeosebi aceste texte care adauga, sustrag, modifica sau devoaleaza subtil caducitatea unor intrepretari altminteri considerate solide si definitive.
Detest profund spiritul repetitiv, acela care îsi ascunde futilitatea sub cuvinte noi si la moda în scrisul cotidian; detest cu ura stilul de pudel savant al celor care pretind ca au citit toate cartile, dar nu sunt în stare decât sa exprime banalitati de tabloid; detest cu sete papagalii paietati, boiernasi ai virgulei si al adjectivului arhaizant care-si înalta trilul în salile universitatilor europene cu sos bolognez (excelent: însa doar turnat peste paste!). Ce caut eu – modificând un pic afirmatia lui Hegel, care spunea cam asa: „vocatia filosofiei e sa-si gândeasca epoca sa“ – ar suna astfel: filosofia si gândirea critica în general trebuie sa gândeasca un dincolo de epoca sa, o împotriva epocii sale, adica ceva ce Heidegger numea „un pas alaturi“ sau, de cele mai multe ori, „un pas în urma“ (nu acela executat de Lenin, care, cu ai sai doi pasi înainte-unul înapoi, identifica praxis-ul bolsevic cu tangoul – dans pasional), si prin care Orwell, oleaca mai empiric,
numea adevarata realitate: „ceva de care nimeni nu vrea sa auda“… Caci, asa cum credea Nietzsche, multi sunt aceia care prefera sa traiasca în lumea mincinoasa dar confortabila a conceptelor a priori.
Ma uit asadar cu dispret (fara numai în cazul în care nu sunt decât exercitii de tinerete, antrenamente în tehnica redactarii de texte, asa cum tânarul muzician îsi executa gamele) la textele de simpla parafraza în care cutare specialist în critica (si nu un actor veritabil al gândirii critice!) vine si ne arata, cu abuz de eruditie si enciclopedism, ca a citit cutare carte si ca a înteles-o… La ce sa ne-asteptam totusi de la un „specialist“? De buna seama mai palpitant ar fi sa ne spuna ca n-a priceput-o si de ce! În fine, asemenea elucubratii sunt fara interes si n-ar trebui publicate.
A ridica în slavi cutare autor fiindca e omniprezent pe canalele media si cotcodaceste fara sat idei banale sub cuvertura jargoanelor structuralist, functionalist, fenomenologic ori de sociologie cu aport statistic (chipurile mai stiintifica!) nu contribuie cu nimic la sesizarea epocii si a devenirii noastre, care trebuie întotdeauna regândite de la origini si chiar – într-o prima instanta – mergând spre sursa cea mai concreta, cea mai bruta, mai violenta… caci violenta si numai ea patroneaza, în ultima instanta, dinamica istoriei, esenta si în acelasi timp realitatea sa practica: violenta ca dinamica a istoriei politice dixit Machiavelli, Hobbes, Clausewitz, Hegel si Carl Schmitt, a istoriei economice dixit Marx, Trotki, Rosa Luxemburg, Lukács, a istoriei eroice din cultura înalta dixit Nietzsche, a istoriei deseori dramatice a psihicului dixit Freud, a istoriei tehnicii si a esentei sale metafizice dixit Jünger, Adorno si Heidegger.
Iata cum am ajuns acum trei ani, urmând sfaturile unuia dintre fostii mei studenti si prieteni, sa citesc patru lucrari semnate de Mike Davis, „City of Quartz. Excavating the Future in Los Angeles“, „Planet of Slums“, „Late Victorian Holocausts. El Niño Famines and the Making of the Third World“, „Ecology of Fear“ – în aceasta din urma aflându-se si celebrul capitol „Beyond Blade Runner“. Fost lucrator la abatoarele din Fontana – un orasel rasarit peste noapte la marginea câmpiilor din California de Sud si a desertului Mojave, fost sofer de camion, un ins care si-a început târziu studiile de sociologie urbana si istorie sociala, în parte autodidact, multa vreme cercetator independent si militant socialist, actualmente profesor la Irvine (UCA), Mike Davis apartine stângii americane autentice (nu aceleia dominata de pseudo si infiltrata în Partidul Democrat), o grupare putin cunoscuta în Europa, ca si vechiul Partid Socialist (A Doua Internationala), cu înclinatii trotkiste, o stânga mai degraba anarho-comunista decât leninista (definindu-se ea însasi drept marxisto-ecologica), o stânga mai putin teoretica si mai putin mediatizata (ori expusa numai pe canalele media alternative, ca „Democracy now“) decât retorii comunisti continentali confiscati de ego-ul lor, o stânga mai preocupata de factualitatea imediata si de istoria care se întâmpla sub ochii nostri, mai ancorata în praxis-ul întrajutorarii asociative si în lupte juridice – fara ca prin asta sa devina predicatoarea unui hiperempirism behaviorist. Dintre aceste patru carti ale sale, „City of Quartz“ reprezinta, dupa parerea mea, cel mai radical demers descriptiv si de analiza a capitalismului avansat.
Davis reuseste aici un plonjeu în inima expresiei celei mai spectaculoase si mai violente a capitalismului, si în acelasi timp un excurs cronologic, o istorie a bogatiei în California, prin care sunt identificate chiar sursele îmbogatirii, din timpul cuceririi regiunii de la mexicani (o epoca a asa-numitelor haciendas agricole, orientate spre cresterea bovinelor si a ovinelor) pâna la epoca dezvoltarii industriei aeronautice si a Silicon Valley, relevata fiind în paralel si violenta barbara a mijloacelor cerute de practica îmbogatirii. Sa fim convinsi de asta: daca a fost barbar comunismul real (prin dezvoltarea ultrarapida a segmentelor tehnice si militare), nici capitalismul n-a ramas în urma…
Acest volum ofera un parcurs diacro-sincronic în ale carei pagini poate fi descoperit ceva ce seamana cu o cotidiana reglare de conturi de tipul „Gunfight at OK Corral“, dublata de o mult mai sumbra viziune asupra Statelor Unite decât aceea din „Grapes of Wrath“, din „The Crusade of Lee Gordon“ de Chester Himes sau din polar-urile lui Chandler („The Big Sleep“, de exemplu); o viziune apropiata de thriller-urile sociografice angoasante, sinistre si funeste ale sfârsitului de secol XX, acelea ale lui James Ellroy, „Black Dahlia“, „The Big Nowhere“ si „L.A. Confidential“ sau cele ale lui Edward Bunker, „Animal Factory“, „No Beast so Fierce“. Pe scurt, „City of Quartz“ exprima ceva de tipul „situatiei clasei muncitoare în Anglia“, revizitata în lumina postmoderna a grupurilor sociale vietuind între Silicon Valley, West Pasadena, Palm Spring, Hollywood, West Hills, Santa Monica, în centrele industriei de armament de la Rayton si Looked Martin, în bazele militare din San Diego, în ghetourile negrilor, chicanos si chineze si, fapt deosebit de important, toate aceste grupuri sociale s-au dezvoltat pe spezele unor speculatii imobiliare fara limite – dar legale –, camuflate sub pospaiul de cultura oferit de avangardele contemporane, de artisti plastici si intelectuali pentru care gustul banului nu e deloc unul exotic…
Iata, dupa parerea mea, o carte care va face istorie, când alte opere de succes azi, politic, filosofic si sociologic corecte, vor ateriza în pubela istoriei. Este o carte esentiala nu pentru c-ar afisa vreo scriitura eleganta si deseori gaunoasa (à la Baudrillard), vreun jargon sociologic pretentios care ascunde vidul sau banalul (à la Bourdieu) sau cu injonctiuni revolutionarde mascând impotenta poltronilor si impocritilor (à la Badiou, Zizek, Onfray s.a….), ci pur si simplu pentru forta realista (un nou neorealism) a descrierilor sale si a corelatiilor analitice pline de semnificatie supuse atentiei noastre.
Los Angeles – la fel ca toate orasele americane dezvoltate peste noapte, ca Chicago, bunaoara, sau ca Houston, reprezinta emblema capitalismului financiar cuceritor, capabil sa foloseasca toate mijloacele pentru a-si atinge scopurile si a pune în miscare mecanismele hiperprofitului. L. A. este nici mai mult nici mai putin decât simbolul acestei masinarii barbare pe care actantii sai cinici – destul de putini la numar în fond (câteva grupuri de businessmeni în concurenta permanenta) stiu sa o puna în miscare fara nicio limita etica, ajutati de politicienii dependenti de ei si de masa impozanta a politistilor si gardienilor. Pe de o parte avem un sistem de fabricare a câtorva milionari în doi timpi si trei miscari, iar pe de alta, un sistem de producere pe banda rulanta si în crestere exponentiala a saracimii. În fapt, atâta bogatie concentrata în atât de putine mâini presupune din start o sursa masiva de plus-valoare si deci o enorma deprivare de mijloace de trai pentru cei mai multi dintre oameni.
Se întelege, asadar, mai bine de ce acest produs social al capitalismului, clasele medii, orbite de privilegiile mediocre ce li se ofera, lupta împotriva devoalarii fragilitatii pozitiei lor în fata marilor puteri financiare, legitimând prin vot strivirea celor mai neajutorati. Acesti cetateni, angajati, ingineri în întreprinderi sau în sectorul serviciilor, comercianti mai marunti sau mai importanti sunt prinsi mereu în capcana ciclului infernal al speculatiilor imobiliare (vezi mitul traiului fericit al fiecaruia în casuta sa – una mai mult sau mai putin luxoasa), a creditelor si a datoriilor (inclusiv acele contractate pentru trimiterea copiilor la studii universitare).
Luptând cu încrâncenare (si fara speranta oferita de vreo contra-putere oarecare) împotriva adevaratilor rechini ai speculatiilor imobiliare, clasele medii produc si reproduc un rasism feroce contra negrilor, ai etnicilor chicanos sau de origine asiatica (nu însa si împotriva bogatilor speculanti japonezi sau chinezi care, dimpotriva, în aceste vremuri de criza sunt primiti cu bratele deschise), pe care cauta sa-i îndeparteze din zona lor de rezidenta într-o asemenea maniera încât Davis aminteste în fiecare moment ca rasismul burghez si popular al albilor e însasi temelia socializarii Los Angeles-ului, de la crearea sa pe teritoriul american. Iata de ce niciodata nu s-a putut realiza o alianta redutabila între proletarii albi (putin mai favorizati în epoci de prosperitate) si proletarii negri, primele victime ale masurilor de austeritate…
În mod clar, nu cei câtiva comedianti ori realizatori TV de culoare, unii dintre ei de real talent, sau interpretele super-sexy de hip-hop vor fi cei care vor schimba realitate, chiar daca imaginea generala de sine pe care SUA vor sa o impuna în strainatate este aceea a unui stat corect politic, multicultural si multirasial. Ceea ce arata foiletoanele hollywoodiene care sunt obligate sa expuna un procentaj anume de negri nu ilustreaza, în fond, realitatea; filmele lui Spike Lee sunt mult mai aproape de adevar si asta pentru ca producatorii hollywoodieni, departe de a fi niste filantropi, si-au dat seama ca ultraviolenta pe ecranele de cinema aduce bani, multi bani.
O mare cantitate de bani circula asadar în California, în Oakland si San Francisco, dar mai ales în Sud. Dupa criza din 1929, rezolvata gratie luptelor din Pacific din cel de-Al Doilea Razboi Mondial, cu rezultate amplificate apoi pe fondul razboiului din Coreea si finisate în timpul razboiului din Vietnam, dupa o economie centrata pe cultivarea citricelor (vezi „Grapes of Wrath“) si extractia petrolului („There Will Be Blood“), pe exploatarea plajelor însorite pentru bogatii clasei de mijloc din Middle West, pe masina de vise a Hollywood-ului si pe star system, pe industria electronica si aeronautica, pe veniturile fabuloase produse de speculatiile imobiliare întretinute astazi de puterile Pacificului (Japonia, Hong-Kong, Singapore, China), California si centrul sau vital, L.A., au devenit o colosala putere industriala si imobiliara: este al zecilea dintre statele cele mai bogate ale lumii si primul din SUA, cu un PIB cât cel al Italiei.
Or, acest Eden – caci pentru multi el asta reprezinta: un paradis – este totodata si iadul mizeriilor indicibile din ghetourile etno-economice. Desigur, scopul a ceea ce se numeste Ruling class, politica sa „sociala“ dintotdeauna – atât în oras cât si în împrejurimi, este acela de a zadarnici orice tentativa de promovare economica reala a negrilor – o politica aplicata însa si etnicilor chicanos, si coreenilor, si vietnamezilor, chiar si albilor saraci.
Bineînteles ca antisindicalismul si antisocialismul au fost, începând cu ultimul sfert de secol XIX, ultima baricada – una foarte violenta (mergând pâna la asasinat) – a burgheziei californiene, care, din acest punct de vedere, n-a fost deloc departe de atitudinea guverantilor de la Versailles – lichidatorii în sânge ai Comunei din Paris; trebuie studiata în detaliu maniera în care New Deal a îndepartat violent sindicatele de stânga din întreprinderi si cum, putin mai târziu, odata învins cel de-Al Treilea Reich, gratie enormelor sacrificii umane ale sovieticilor, maccarthysmul a epurat toti actorii, realizatorii si scenaristii de la Hollywood banuiti de simpatii comuniste, reale sau inventate.
Evident, puterea economica n-a ezitat niciodata sa trimita în somaj sau sa disloce populatiile de culoare sau hispanice – cele mai slabe si mai fara aparare în afara diverselor lor biserici protestante sau catolice putin înclinate spre radicalism (cât despre Jesse Jackson si Martin Luther King, acestia proveneau din „Deep South“); evident ca establishment-ul refuza de facto sa aplice integrarea rasiala în scolile cartierelor înstarite sau luxoase; ca puterea alba reprima în sânge si-i trimite dupa gratii pe contestatarii cu adevarat politici („Black Panthers“ si fosti membri ai unor bande mafiote reconvertiti în aparatori ai populatiei împotriva unei politii totalmente militarizate). Sigur ca, în timpul revoltelor din ghetouri, politia – transformata în trupe feroce de Robocops –, îi va trata pe revoltati si pe gangsteri cu metode similare celor utilizate de contra-gherila beretelor verzi în Vietnam (sic!)…
E de înteles de ce, în aceste conditii, în fata refuzului fundamental de a-i promova cu adevarat pe etnicii de culoare (chemati din statele din Sud între anii 1941-1945 pentru a munci în domeniul constructilor navale, militare, civile si trimisi în somaj în anii ’80), tinerele generatii – lasate pe seama boom-ului noii economii electronice si a finantei mondializate, cazuti prada reveriilor bunastarii si consumerismului ca har si mântuire oferite lor de postmodernitate – au gasit în traficul cu droguri, si aceasta o practica la nivel planetar, o sursa de supravietuire în jungla economica… Demonstratia autorului este fara echivoc: nu numai ca bosii afacerilor cu droguri se comporta ca niste manageri de companie raspunzând constrângerilor unei economii hiperliberale, fondate pe legea cererii si a ofertei, transformata, pe sub mâna în monopolul fiecarui cartier! Dar, ceea ce este mai interesant e ca aceste structuri mafiote sunt singurele capabile sa ofere, în conditiile unei socializari cvasi-tribale si a unei protectii oricât de fragile într-un socius hiperviolent, o ultima posibilitate de angajare tinerilor abandonati. Si, în alta ordine de idei, nu numai negrii consuma droguri ; tinerii albi din cartierele sic, insi angajati în industria media si publicitate, artistii din zonele bogate apeleaza si ei la speculantii mafioti. Chestionati din când în când de sociologii de la UCLA, acesti tineri, pe care burghezul îi crede niste salbatici incapabili sa articuleze doua vorbe, explica – pre „fucking“ limba lor – însa foarte clar, foarte rational, ferm si cu o luciditate cinic-perfecta, ca pentru ei vânzarea drogurilor e singura sursa de venit din moment ce orice politica sociala de integrare le este sistematic refuzata…
Iata înca un motiv de meditatie pentru gânditorii dunareni si nu numai (fie ei de stânga, de dreapta)… Dragii de ei nu privesc nicicum realitatea în ochi; multumiti sa-si mute ideile dintr-un buzunar în altul, nu vad ca razboiul bandelor din L. A. reprezinta din ce în ce mai putin un specific american si ca devine un model al tuturor napastuitilor din toate metropolele lumii (periferii ale marilor orase engleze, franceze, din Mexico City, din Sao Paulo, din Rio, Lima, Bogota, Caracas, Bombay, Calcutta, Cairo, Hong-Kong, Tokio si, în curând, în Shanghai sau Canton) dominate de economia planetara hiperliberala, aflata într-o cvasi-criza permanenta; un model de multe ori fantasmat printr-un soi de dedublare de catre acesti tineri, care sfârsesc prin a confunda realitatea si imaginarul cinematografic, represiunea cvasi-militara a politiei cu Clint Eastwood, în „Dirty Harry“, lupta pentru libertate („Black Panthers“) si evaziunea, dupa un shoot de coca, cu ultraviolenta aplicata semenilor (v. „Menace to Society II“), furtul real al unor arme de foc si tirurile isterice în apa unui lac urmate de asasinatele fara mila, comise de sefii mafioti – v. cartea-ancheta „Gomora“; sau Al Pacino în „Scarface“, remake-ul din 1983.
La suprafata, Los Angeles-ul pare spectacol, plaja visurilor noastre si a frumusetilor sculpturale din „Beach volley“; speranta vedetariatului posibil pentru toti, „A Star is Born“, gala Oscarurilor sau expozitia arhitecturala a self-made man-ului devenit mecena al artelor – gata si în aceasta ipostaza sa-si umple buzunarele cu bani –, pe scurt, un vis al cinema-ului devenit pentru prea putini realitate (sau, cum se tot susura prin serialele siropoase, „my dream comes true“), în vreme ce, în spatele cortinei, pofta de câstig orientata spre maxima eficienta (cu tot cortegiul de perversiuni presupus de aceasta, vezi cazul de asasinat cvasi-satanic al lui Elisabeth Short, „The Black Dhalia“, sau asasinarea lui Sharon Tate de catre Charles Manson – si exemplele pot continua) comanda cea mai acerba dintre luptele pentru exploatarea plus-valorii si organizeaza apararea cvasi-militarizata din ghetto-bunkerele bogatilor si foarte-bogatilor, cerând supravegherea sarantocilor pâna la firul de par prin serviciile unei orwelliene si omniprezente politii, cu o brutalitate bestiala niciodata condamnata de justitie (v. debutul productiei „L. A. Confidential“), disimulând ruina ecologica sub fardul moralismului.
Iata o descriere sumara a ceea ce prezinta în cartea sa Mike Davis, cu rara precizie a unui ceasornicar si cu o sensibilitate adânc umana. O calitate deloc neglijabila a cartii si a omului care a scris-o este însa imensa compasiune îndreptata spre cei care sunt, astazi, robii si sarea pamântului, asa cum erau odinioara, în secolul al XIX-lea, proletarii „Marelui Salt înainte“ occidental, aceia al caror destin a fost atât de bine prins, nu atât de Engels, cât de Dickens si Hugo, Zola si Bloy.
A-l citi astazi pe Mike Davis înseamna, o data în plus, sa privesti în ochii cu realitatea care ne gândeste si ne mâna în cea mai barbara dintre violente, în acest final de modernitate târzie, pe care Hölderlin îl banuise deja, ca un destin profund al nostru, prin triumful lui „duerftige Zeit“, al vremurilor de restriste. Sau, cu vorbele lui Mike Davis: „În loc sa ne aliniem opiniei comune si de a nu vedea în viitor decât o amplificare grotesca si wellsiana a tehnologiei si a arhitecturii, n-ar fi mai bine sa împingem pâna la limita logicii lor tendintele spre dezastru manifestate în prezent?“ (citat din concluziile la „Beyond Blade Runner“). Ar trebui, asadar, dupa cum conchide autorul, sa punem în opera „imaginatia dezastrului“. Or, unii dintre noi, cei mai lucizi, l-au constatat si l-au recunoscut: dezastrul e aici, în ipostazele sale imediate si cotidiene, si nu de ieri de azi, asa cum însusi Heidegger de mai multe ori predicase.
Si pentru ca suntem aici, la apa Istrului, sa adaugam, pentru mai multa adecvare, ca, daca Mike Davis e pe aceste plaiuri un ilustru necunoscut (din pricina lipsei de curiozitate critica evidenta a boierilor mintii de prin partea locului), nici cei care se pretind, în schimb, specialisti în opera maestrului din Freiburg nu par sa fi înteles vreo boaba din esenta operei sale magistrale. Cu urechile cusute, ei se încapatâneaza sa confunde deconstruiea metafizicii modernitatii – respectiv aceea a Tehnicii ca experienta interioara si planetara (subiectiva si obiectiva) a dezastrului – cu o oarecare mistica ortodoxizanta, „indiana“ sau „tibetana“ în umbra careia nu pregeta sa-si strânga averi.
martie 2010
Traducere din franceza
de Teodora Dumitru