Editura „casa de pariuri literare“ îsi face tot mai puternic simtita prezenta în peisajul literar românesc. Dupa ce a pornit practic o campanie de promovare a literaturii tinere care înca îsi duce luptele prin autori „proaspeti“ (val chimic, Ana Puscasu, Mihai Mateiu, un cristian, Lavinia Braniste), dar a mentinut si filonul autorilor deja „consacrati“, într-o selectie cât se poate de „colorata“ (Nora Iuga, Constantin Abaluta, Ionut Chiva, Andrei Dobos, T. S. Khasis), editura publica în 2012 „Gringo“, volumul de poezie al unuia din cei mai cunoscuti (deja) foarte tineri poeti bucuresteni. Spun „deja“, pentru ca este interesant modul în care lansarea editoriala a volumului de debut a avut o aparenta a normalitatii demna de un autor deja publicat. Însa dupa o „rasfoire“ a CV-ului tânarului poet lucrurile se clarifica, Radu Nitescu fiind prezent în peisajul poeziei actuale prin intermediul unora din cele mai (a)vizate medii literare (atât publicatii internautice cât si reviste ca „România literara“, „Steaua“, „Actualitatea literara“, „Poesis International“). De asemenea, alaturi de „Nepotu’ lui Thoreau“ clujean, cenaclul Institutului Blecher prezidat de Claudiu Komartin este una din putinele nise prin care poezia tânara îsi mai poate face simtita prezenta în cadrul unui club de lectura, iar Radu Nitescu, alaturi de alti congenerationisti au fost deja invitati si „prelucrati“. Mai e de luat în seama initiativa revistei „Steaua“ de a publica în unul din ultimele numere douazeci si doi de tineri poeti (majoritatea înaintea debutului editorial) ca „stire de ultima ora“ pentru poezia, repet, foarte tânara. Astfel, cu un suport mediatic puternic (desi termenul ar putea suna putin haios din moment ce poezia se pregateste tot mai mult – daca nu cumva s-a si produs transformarea – de intrarea în „underground“), se poate contura deja o imagine de ansamblu (evident, prematura si pur intuitiva) a viitorului poeziei românesti.
Ciudat este însa faptul ca „profetia“ aruncata asupra generatiei nu se împlineste înca, sau, cel putin, nu la nivelul la care ar fi fost de asteptat. „Generatia Google“, numita astfel datorita „invaziei“ tehnologice alerte, nu este una care sa îsi traga motivele exclusiv din domeniile ciberneticii sau ale noilor „dresaje“ comportamentale, ci se rezuma uneori la a spune ce a fost spus deja (nu ca am putea avea pretentia de autenticitate). Desi drumul parea deschis (fara pic de ostentatie) de Andrei Dósa, care declara simptomatic „Google este tatal meu“, sau de Matei Hutopila, care îsi proiecteaza poemele „undeva între dealurile vasluiului într-o ograda care, da, se vede de pe google earth“, Radu Nitescu propune o poezie de „rit urban“ clasic deja, cu taverne, autobuze si „vagabonzi“. Astfel, în primul ciclu se foloseste de presupuse calatorii „transatlantice“ impregnate cu revendicarile de rigoare ale unui imaginar marca Allen Ginsberg („am dreptul la cautarea fericirii/ de pe podul brooklyn unde au murit douazeci cautând fericirea pâna pe/ salteaua mucegaita a unui adapost social din lower east side odata/ periferia saracilor/ cu noua ani în urma stateam cu chirie în bronx fiul meu era fan yankees/ i-am cumparat o sapca si nu l-am dus la niciun meci/ n-am platit trei luni si ne-au dat afara“, „cei care în chiloti s-au facut mici si lasi în camere nezugravite/ arzându-si banii în cosul de gunoi si ascultând Teroarea prin pereti/ seara las zavoarele usile sunt solide/ n-au cum sa intre/ nu aprind focul/ si ma culc în cada cu/ pusca în brate „). Asemenea lui Marius Ianus în volumul de debut „Hârtie igienica“ (emblematic pentru generatia 2000), Nitescu nu poate scapa de tentatia de a ramâne fidel pâna la pastisare poemelor „Beat“ si atmosferei mizerabiliste tipice Americii anilor ’60. Însa, în cazul lui Ianus, preluarile tineau pur si simplu de o transmutare a logicii discursive de tip „Howl“ sau „America“ (daca o putem numi asa) în peisajul românesc care abia testa la sfârsitul anilor ’90, întârziat, problemele sociale pe care le acuza Ginsberg cu aproape jumatate de secol înainte. La Radu Nitescu, desi critica poate avea toate rezervele în fata unei povesti bine spuse, imaginata în cartierele din New York si, la fel, toate rezervele în fata unui tânar poet care stie deja sa-si construiasca intrigile conceptuale („poate întâi mai va fi ziua nationala poate vor scoate/ acadele kill osama cu gust de praf afgan/ si cola deadladen editie limitata/ sigur vor bea de fericire pâna când n-o sa înteleaga nimic/ s…t într-un muzeu glontul la loc de cinste/ altundeva tyson îsi creste porumbeii“), toate aceste motive par mai mult o dovada a inventivitatii decât a trairii poetice, într-o încercare artificioasa de a surprinde efectele unui „koine language“ uman brutal si de a coloniza permanent teritorii „infestate“ deja cu poeticitate. Însa care este meritul poetului si care este avantajul tematic, atâta timp cât în ultimul ciclu fortarea acestor motive devine viscerala? („prietene,/ asta e un tren al groazei./ zgomotul traverselor/ flashback-uri din copilarie/ închiderea violenta/ a sicriului/ prietene,/ la fiecare stâlp de telegraf/ un sinucigas/ îmi face cu mâna“, „tie care te pisi pe capace de wc si peste cincizeci de ani vei scrie despre asta/ tie minte bolnava meridian al fetisurilor/ acest fetis murdar“). De asemenea, discursul pe care douamiistii si l-au însusit pâna la epuizare, acela al frazelor transante, al unui „Occam’s razor“ al limbajului, unde nu are ce cauta logoreea postmoderna metafizica, dar si interventiile textualiste (putin întârziate dupa ce experimentele textuale au fost respinse programatic de manifestele poetice ale ultimilor douazeci de ani), sunt unele din instrumentele preferate ale lui Nitescu, care construieste în prima parte un cosmaresc desprins din „thriller“-urile cinematografice: „am strigat hai, laura, treci înauntru n-a apucat sa intre/ si unul a împuscat-o în cap/ alti doi au verificat bucata de plastic/ le e foame si le tremura mâinile/ stiu de ce le tremura mâinile/ am gloante sa ne sinucidem amândoi“. Primul ciclu este, astfel, un exercitiu de hiper-himerism „thriller“, unde boala spirituala occidentala si calatoria închipuita (sau, mai mult, „autohtonismul“) sunt teme indispensabile.
Tonul însa coboara treptat în cel de-al doilea ciclu („casa eventuala“), unde Radu Nitescu devine, ciudat, un manierist bucolic incurabil, spre uimirea cititorului: „jos în vale, curge un râu./ peste râu trece o punte de lemn/ construita cu mult timp înainte,/ cu atât de mult timp înainte/ încât batrânii amintesc de ea/ în toate povestile lor.s…t si Iisus în spatele turmei/ abia auzit/ trece puntea veche de lemn,/ atât de veche încât batrânii amintesc de ea/ în toate povestile lor“. Urmeaza apoi, în acelasi ciclu, revenirea la influentele recente, Nitescu testând si tehnicile „camerei de filmat“ (aproape de atmosfera poetica a lui Razvan Tupa): „la Bucuresti e vineri seara/ a plouat/ si aerul miroase-a schimbare/ sunt fericit/ azi am vazut primele semne/ studenta în practica de la farmacia din colt/ mi-a dat cadou o cutie de ceaiuri/ & dupa cinci încercari/ tata a facut Adevarata Placinta cu Mere/ facebook-ul freamata/ în curte au aparut buburuze/ ascult Grateful Dead/ concertul din ’85/ si-astept/ am rabdare“. Utilizarea excesiva a tehnicilor de „poetizare“ fortata (epifore, anadiploze mestesugite) transforma la un moment dat momentele de ataraxie într-o manieristica preluata de la Ion Muresan, fara a dispune însa de fantezia acestuia: „întâia oara batrânii erau albi/ cum sunt batrânii./ lânga stejar pulbere de flori galben-aurii s…t numai parul tau avea culoarea zmeurei/ si zmeura era gata de cules s…t si alta data batrânii vor fi albi/ cum sunt batrânii./ lânga stejar pulbere de flori galben-aurii/ si un musuroi./ si zmeura, zmeura va fi gata de cules.“. De discutat ramâne însa daca debutul lui Radu Nitescu nu este cumva putin cam grabit, atât de eterogen si strident, unde încercarea de a-si regla tonul si de a-si pastra unitatea proprie este permanent subminata de încercari de poetizare ostentativa („Anais stie de doi ani ca mos craciun e un bunic/ ca oamenii sunt lasi/ si ca are cancer/ de atunci locuieste în salonul cinci/ primul pat/ pe stânga“). Astfel, când distant când empatic pâna la patetism, Nitescu testeaza toate formele poetice de care dispune, într-o încercare (mai mult disperata) de a demonstra ca are de spus ceva. Întrebarea care se pune însa este „ce anume“? Pentru ca de la atmosfera aproape oculta pe care o seteaza în interiorul propriei familii la degajarea spirituala generala apare o discrepanta uriasa. Nitescu se vrea, asadar, si în jocul ironiei si în patetic: „nu o sa mint,/ nu ne vedem mâine, stiu, Daniela Roxana,/ de aceea iata cel mai trist cântec pe care l-am scris pâna acum“, „tâmpitule ma gândeam/ nu-i rau/ nu-i rau deloc/ eu nu pot/ la mine fata vrea întotdeauna“. Hiper-textualismul, tentativele esuate de a se situa „deasupra lucrurilor“ (prin experimente ieftine specifice „avangardei“ textuale recente) încheie orice fel de întelegere cu cititorul (atâta timp cât acesta nu este un amator al ostentatiei gratuite): „în prima noapte am visat/ ca eram tânar/ desenam vagine pe foi de hârtie pe pereti/ pe tot ce prindeam trânteam câte unul s…t v-as trânti unu chiar aici/ dar nu se cuvine sa trântesti un vagin într-un poem“, – iar Dumnezeu, care înainte aparea „idilic“, pe pajistea în floare, acum „are chip cioplit/ se plimba/ cere tigari“.
Singura explicatie posibila este cea diacronica, fluctuatiile fiind o rezultanta directa a „experimentalismului“ poetic pe care l-a practicat Nitescu, însa a carui dezvaluire integrala (involuntara, probabil) nu este foarte nimerita. „Gringo“ arata, astfel, mai mult ca o antologie (lucru destul de bizar pentru un debutant), unde vocea poetica tradeaza o încercare totalizatoare esuata. Nitescu nu reuseste sa comunice eficient pe mai multe voci, fiind de fapt un poet al câtorva poeme reusite si al multor altor experimente „costisitoare“. Triajul reusit îsi va spune, cel mai probabil, la un moment dat, cuvântul, însa, deocamdata, Radu Nitescu ramâne un poet aproape „masochist“, care îsi submineaza programatic talentul poetic prin „vânatoarea“ tematica derizorie si experimente artificiale.
Autor: Stefan BaghiuApărut în nr. 378