Sarbatorit recent cu prilejul aniversarii celor opt decenii de viata, Eugen Simion s-a gândit sa-si reediteze cartile esentiale într-o colectie menita a oferi contemporanilor o imagine cât mai completa, de bilant, a prodigioasei sale activitati creatoare. În acest scop, domnia sa a recurs la serviciile criticilor tineri, afirmati deja sau în curs de afirmare, pe care i-a sprijinit si încurajat mereu, cu parinteasca atentie, convins fiind ca de ei depinde soarta literaturii de mâine. Printre norocosi m-am numarat si eu, fiindca exact la începutul carierei mele, când voiam sa ies cu orice pret din anonimat, Daniel Cristea Enache mi-a oferit sansa de a scrie un studiu introductiv la cea de a cincea editie a jurnalului parizian, în 2006. tin minte cât de emotionat am fost citind dedicatia de pe volumul primit în dar de la marele critic, care-mi recunostea cu generozitate „talentul“, îndemnându-ma totodata sa nu dezertez nicicând de la masa de lucru.
N-am dezertat, si din acest motiv, cred, Eugen Simion mi-a solicitat o noua prefata, rugându-ma sa-mi revizuiesc nitel, în spirit lovinescian, comentariul de odinioara. Dar în afara de câteva corecturi stilistice si de moderarea tonului cam exaltat pe alocuri, nu am gasit multe lucruri de corectat: ceea ce am scris atunci ramâne, în esenta, valabil. si totusi, având în vedere ca jurnalul apare acum, în editie definitiva, într-o colectie de opere fundamentale, am considerat necesar sa fac unele ajustari (nu doar stilistice) si sa amplific textul initial, cu scopul de a scoate în evidenta importanta episodului diaristic parizian, perceput retrospectiv ca punct de hotar în biografia spirituala a lui Eugen Simion, ca „experienta revelatoare“ (dupa formula fericita a unui exeget). De aceea, la editia de fata am adaugat si o selectie cuprinzatoare de cronici, pentru a înregistra cu fidelitate diagrama receptarii de la data aparitiei primelor trei editii, în perioada cea mai neagra a dictaturii ceausiste (1977, 1979, 1986), când cartea a fost apreciata mai cu seama pentru latura ei documentara, ca marturie vie a existentei unei lumi interzise oamenilor de dincoace de cortina de fier, si pâna în zilele noastre, când interesul fata de jurnalul parizian pare sa fi renascut, dupa o lunga eclipsa, cu precizarea ca atentia nu se mai focalizeaza în prezent asupra miticului oras, ci asupra personalitatii autorului. Un autor care se întoarce în propriul text cu tot cu rafturile de carti scrise de atunci încoace si care a devenit între timp criticul nostru canonic prin excelenta, criticul poate cu cea mai mare autoritate în breasla.
În consecinta, „Jurnalul parizian“ nu poate pune în umbra opera de critic si istoric literar a lui Eugen Simion, cum au afirmat câtiva rautaciosi, dar nici nu trebuie considerat un text oarecare, de vacanta, un „violon d’Ingres“ în ansamblul creatiei sale. Redactat la începutul anilor ’70, când autorul atingea pragul deplinei maturitati, „Timpul trairii, timpul marturisirii“ marcheaza, repet, un moment semnificativ în evolutia scrisului simionian, determinând un vizibil salt calitativ al stilului critic propriu-zis si orientând decisiv optiunile exegetului pentru anumite teme de cercetare. Caci abia dupa ce scrie el însusi un jurnal începe Eugen Simion sa se preocupe sistematic de literatura confesiva si de poetica genului. Apoi, pe lânga practica diaristica în sine (o „moda“ frantuzeasca, zice-se), un rol major îl va fi jucat, desigur, si fascinatia pentru noua „noua critica“ franceza (mai exact: pentru „ultimul“ Barthes si pentru scoala geneveza) care începuse sa se delimiteze de structuralism si de formalismul excesiv, dogmatic, pentru a readuce în scena viata concreta, cu seducatoarea ei imperfectiune; viata formelor (artistice, literare etc.) si, nu mai putin, a celor ce le-au creat.
Se spune însa ca oamenii îsi însusesc întotdeauna ideile care se potrivesc cu propriile lor înclinatii temperamentale. Avem ideile temperamentului nostru. Daca asa stau lucrurile, trebuie sa nuantam putin afirmatiile de mai sus si sa acceptam ca Eugen Simion a descoperit în Franta ceea ce era pregatit deja sa gaseasca acolo chiar de acasa, mediul parizian fiind mai curând un fel de catalizator, unul care a precipitat optiunile criticului catre o exegeza de tip continutistic, tematist (în linia unui Georges Poulet, de pilda), practicata de altminteri si la noi în interbelic, însa intuitiv si pe cont propriu, fara program teoretic si fara constiinta apartenentei la o grupare anume. Nici macar E. Lovinescu nu a facut scoala, mai toti discipolii sai de la „Sburatorul“ despartindu-se timpuriu de magistru, în spiritul eticii individualiste a profesiunii de critic. Asemeni ilustrului sau predecesor si model, caruia îi consacrase o vasta monografie înainte de plecarea din tara, autorul „Jurnalului parizian“ reabiliteaza acum, în postmodernitate, la un diapazon conceptual mult mai rafinat, decantat, trecut prin toate „ismele“ cu putinta, impresionismul, biografismul, istorismul si individualismul, gustul, intuitia si toata seria de „operatori empirici“ din arsenalul vechilor metode interpretative, îndatorate în marea lor majoritate psihologiei. Refuzând sa se devoteze cu fanatism unei metode anume, Eugen Simion continua de fapt traditia criticii noastre interbelice, în linia unui umanism laic si rationalist, liberal, burghez, care valorizeaza etica muncii, a datoriei, dar si pe aceea a temperantei, a bunului simt si a bunului gust.
***
Dupa aproape patru decenii de la publicarea primei editii, „Jurnalul parizian“ ofera si cititorului de astazi prilejul unei lecturi captivante, confirmând o data în plus, daca mai era nevoie, ideea veche, dar nu totdeauna acceptata, ca nu exista vocatie critica veritabila în absenta talentului literar. Fiind vorba însa despre un text în care autorul e mai prezent, mai implicat subiectiv, prin natura lucrurilor, decât în celelalte scrieri ale sale, trebuie precizat ca însemnarile diaristice ale criticului nu s-au nascut din dorinta marturisirii unor lucruri socante. Nu vom gasi în paginile volumului de fata nici amanunte biografice senzationale, care sa rastoarne imaginea echilibrata a omului public, acele detalii de viata intima menite sa satisfaca nesatioasa noastra curiozitate. Sobrietatea confesiunii nu satisface asemenea asteptari plebeiene. Ceea ce nu înseamna ca autorului i-ar lipsi simtul umorului sau al ironiei, numai ca nu mizeaza totul pe terapia prin râs si respinge în genere spiritul anecdotic, cancanier, atât de raspândit la noi, la Portile Orientului, unde totul e luat în usor. Tonalitatea grava, austera i se pare mai potrivita propriului discurs, si poate nu chiar fara temei, câta vreme cel care noteaza în jurnal vrea sa continue, în critica literara, linia impusa la noi de E. Lovinescu, la o altitudine si la o anvergura pe masura. Chiar daca, pâna la momentul acela, a scris deja câteva carti importante, simte acut presiunea timpului si, cu toate ca se afla în capitala culturala a Europei alaturi, pentru o vreme, de sotie si fiica, sentimentul singuratatii, greata de carti si de existenta îi dau mereu târcoale.
Pe de alta parte, nici istoria nu era, atunci, prea blânda cu oamenii, iar soarta intelectualului român nu se scria sub zodia veseliei. Criticului nu-i ramânea, în asemenea timpuri de restriste, decât speranta rezistentei prin cultura, înfruntând presiunea ideologiei si a politicului cu armele judecatii nepartinitoare, în vederea sustinerii obstinate a autonomiei esteticului. Asta nu înseamna însa ca Eugen Simion ar prefera sa judece opera ca obiect autonom de interpretare, facând abstractie de viata autorului care a creat-o. În „Jurnalul parizian“ vedem deja ca se prefigureaza ipoteza „întoarcerii autorului“, dezvoltata câtiva ani mai târziu într-un studiu celebru, mentionat în preambulul acestor comentarii. Pentru a sti însa ceva despre un autor ca om, dincolo de valoarea estetica a operei, trebuie sa-i punem – subliniaza Eugen Simion – urmatoarele întrebari: „1.Ce raporturi are cu politica? („destinul omului modern“ etc.), 2. care este gradul lui de schizofrenie? (boala societatii moderne totalitare) si ce forme îmbraca duplicitatea lui?, 3.ce crede despre frica si ce face atunci când vecinul, colegul sau prietenul sau dispare, brusc, într-o noapte?, 4. daca n-a putut face binele, a avut macar taria sa nu faca raul? Sa nu denunte, de pilda, sa nu faca mari compromisuri cu ideile, sa nu calce pe cadavre“. Numai sinceritatea raspunsurilor (într-un loc e folosita sugestiva sintagma „viciul adevarului“) poate valida moral talentul unui scriitor. Dupa cum s-a dovedit însa de cele mai multe ori, curajul marturisirii nu-i foarte raspândit printre oameni. E meritul lui Eugen Simion de a fi pus aceleasi întrebari scriitorilor nostri si înainte, si dupa 1989, într-o maniera echilibrata si obiectiva, fara parti pris, suspectata aproape unanim la început de intelectualii cu convingeri anticomuniste, pentru a fi împartasita astazi de majoritatea criticilor seriosi si de buna credinta, indiferent de convingerile lor politice.
Pentru a întelege mai exact cu ce fel de confesiuni avem de a face în cazul de fata, trebuie spus din capul locului ca „Timpul trairii, timpul marturisirii“ nu este un jurnal de existenta, de tip maiorescian, o cronica a vietii intime si a evenimentelor marunte, cotidiene, în maniera lui Amiel ori Stendhal („histoire de ma vie jour par jour“), ci un text destinat publicarii si marcat, ca atare, de anumite constrângeri straine exigentelor specifice genului. Exeget si teoretician avizat al literaturii confesive, cu contributii fundamentale în domeniu, dupa cum am mai zis (v. „Întoarcerea autorului“, „Fictiunea jurnalului intim“, „Genurile biograficului“), Eugen Simion stie foarte bine prin ce tradeaza poetica spontaneitatii si tine sa inventarieze cele mai semnificative „abateri“ ale propriului jurnal: „(…) nu respectasem decât într-o mica masura legile genului: nici calendaritatea (legea Blanchot), nici ceea ce am putea numi legea Barthes (jurnalul ca laborator de fraze), nici nu lucrasem scriitura intima à mort, asa cum cere tot Roland Barthes. (…) Transcriind în 1977 aceste note, le-am dat o oarecare ordine si aproape fara voia mea am început sa suprapun timpurile confesiunii“.
Desi contrazice, cu dreptate, pe Calinescu, care considera jurnalul o cronica a neantului, „o prostie“, diaristul recunoaste deschis limitele propriei sinceritati si apartenenta sa la o cultura a pudorii: „Jurnalul intim este rareori o lepadare a vesmintelor, mai ales o schimbare a mastilor, un efort de a construi o identitate noua: aceea pe care ne-ar placea s-o avem. Cât suntem de sinceri în aceasta introspectie, cât de departe ajungem în hotatârea noastra de a da totul pe fata, de a ne desvesmânta? Suntem sinceri pâna la camasa. Când este s-o dam jos, începem sa ezitam. Noi, românii, repet, ne-am format si traim într-o civilizatie a pudorii. (…) Înainte de a spune totul ne cuprinde rusinea. Ma surprind, când scriu aceasta propozitie, cântarind în gând daca s-o las sau s-o sterg, pentru ca îmi este rusine sa-mi fie rusine. (…) Am viciul discretiei. Sunt un fanatic al pudorii“.
Ca atare, discursul confesiv ramâne marcat de o puternica cenzura interioara (pe lânga celelalte, nu putine, cenzuri). si e firesc sa fie asa, de vreme ce diaristul nu-si propune sa scrie pentru a se vindeca de trecut, pentru a marturisi fapte inavuabile. În consecinta, el suspecteaza scenariile psihanalitice (copilaria frustrata, parintele „castrator“ etc.) de care fac caz atâtia scriitori ce exhiba, din dorinta de a soca, în urma unei iluzorii cunoasteri de sine, imaginea fiintei umane încatusate în lantul obsesiilor si complexelor de tot soiul. În opozitie cu toti acestia si cu apologetii „paricidului“ eliberator, criticul evoca, în câteva fragmente emotionante, imaginea tatalui, adevarat model moral pentru fiul plecat în lume, dar care nu a uitat principiile eticii rurale, ale omeniei si bunului simt (moartea parintelui iubit va fi amintita undeva ca un episod tragic, cutremurator în propria biografie – si tot tatalui, Dragomir R. Simion, îi este dedicat volumul „Sfidarea retoricii. Jurnal german“, 1985). E de remarcat, si cu acest prilej, inaderenta diarisului român la orice forma de anarhism, lipsa lui de receptivitate fata de retorica agresivitatii, negatiei si excesului, specifica modernitatii. Nu întâmplator, în câteva eseuri de mai târziu, Eugen Simion va sustine ca autentica vocatie critica presupune, ca o conditie necesara a existentei sale, un soi de conservatorism temperamental, înclinat sa celebreze ierarhiile deja constituite, traditia, într-un cuvânt: valorile clasice.
Revenind la text, ne atrage atentia un alt paradox: desi subliniaza mereu ca nu frecventa notatiior e importanta, ci continutul acestora, nu faptele si impresiile în sine, cât semnificatia lor, autorul „Jurnalului parizian“ consemneaza totusi o multime de lucruri banale, insignifiante, nu fara a atrage atentia, aproape de fiecare data, asupra futilitatii unei asemenea îndeletniciri. Dar tocmai prin astfel de „brese“ respira jurnalul autenticitate, la fel cum montajul foarte abil al fragmentelor evita monotonia pe care ar genera-o simpla aditiune mecanica de reflectii. În lumea ideilor nimeni nu sta o vesnicie. Spiritul are nevoie de relaxare, de momentele lui de destindere. Fireste, daca ramâi prea multa vreme deconectat, repaosul acesta permanentizat te poate arunca în infernul platitudinilor si al nimicurilor de tot felul. În jurnal însa, ca si în viata, banalitatea, plictisul au rolul lor. O maxima clasica spune ca plictisitor e numai omul care nu se plictiseste niciodata. Asa e. Dar autorul „Jurnalului parizian“ stie sa nu plictiseasca si nu fuge cu orice pret de lucrurile neînsemnate, fara a deveni, cu aceasta, un stupid contabil al realitatii. Nu colectioneaza peisaje, nu descrie apusuri si rasarituri, si nici nu face lista cumparaturilor si a cheltuielilor zilnice. Daca îmi amintesc bine, un personaj din „Bietul Ioanide“ (doctorul Hergot) noteaza într-un caiet observatii anodine în legatura cu aspectul boltii ceresti, fara a retine nimic din evenimentele tragice ale vietii curente. De asemenea atitudine se delimiteaza diaristul, nu fara ironie, ca în urmatorul pasaj: „Azi, 20 iunie 1973, nu s-a întâmplat nimic memorabil. Ba da: a rasarit luna. Un eveniment ce trebuie notat cu toata consideratiunea. Privit îndelung luna pariziana, palida, stirbita, deloc romantica. Înca un mit pierdut…“.
Se cuvine semnalat, pe de alta parte, ca prin comparatie cu secventele epice, eseistice, descriptive, pasajele confesive stricto sensu ocupa un spatiu relativ restrâns, cum e si normal în cazul unui jurnal de critic, de intelectual atent la ceea ce se întâmpla în jurul sau, la oameni si la „spiritul locului“ – pe care îl prinde, de altfel, foarte comprehensiv, delimitându-se de clisee si prejudecati –, atent la scena culturala si la cartile pe care abia acum le descopera. Când se întreaba la un moment dat daca nu cumva Parisul a devenit personajul principal al confesiunii sale, nu e departe de adevar. Pe lânga opera de travaliu autoscopic, jurnalul este în cea mai mare parte a sa o cronica a lumii din afara – oglinda plimbata pe strazile metropolei, în biblioteci, pe coridoarele Sorbonei, în cafenele si cinematografe, o oglinda întoarsa în cele din urma, nu cu prea mare entuziasm, si spre sine.
Lipsa de entuziasm în activitatea de investigare a eului se explica prin faptul ca Eugen Simion nu-si construieste o imagine idealizata a eului. Are însa constiinta propriei valori, nu este narcisist dar nici nu se detesta, pastrând întotdeauna, apolinic, echilibrul între extreme – de unde si impresia de obiectivitate, de sinceritate a marturisirii. Iata un autoportret sugestiv al omului reflexiv care este criticul, „personaj“ (ipostaza a „dublului“) cu care diaristul îsi împarte singuratatea în fata paginii albe: „Dar eu, ce personaj sunt? Sau: cine este personajul cu care stau de vorba zi de zi în jurnalul meu parizian?… As raspunde în acest fel: unul care încerca sa cunoasca si sa înteleaga: un intelectual înca tânar, venit din Est, care descopera cu bucurie un oras extraordinar si o lume noua pentru el; citeste pe nerasuflate cu sentimentul ca, cine stie, într-o zi aventura lui va fi întrerupta; un personaj care nu-i multumit de el însusi, are momentele lui de revolta si de disperare; prin natura lui este un om optimist; (…) se teme de moarte si cea mai mica suferinta fizica îi provoaca o stare de angoasa fata de efemeritatea destinului sau; a crescut într-o lume si într-o istorie care l-au învatat sa se fereasca si, în consecinta, sa nu spuna decât jumatate din ceea ce gândeste; nu se tine totdeauna de aceste reguli si suporta urmarile (…) un mare ambitios (…) viseaza, uneori, cai verzi pe pereti.“ etc.
Asadar, autorul nu concepe jurnalul ca spatiu al confesiunilor violente, nu-si varsa aici otravurile, ca Sainte-Beuve altadata, cu intentia de a-si încondeia, pentru eternitate, contemporanii. În jurnal vede mai mult un exercitiu „de viata“, forma de manifestare a libertatii spiritului, dar si „opera a vointei noastre“. Iar vointa, cum am mai spus, nu se refera atât la regularitatea notatiilor (diaristul recunoaste adesea ca trec uneori luni întregi fara sa scrie nimic), cât la disciplina gândirii, la efortul cunoasterii si al modelarii de sine. „Fanatic al pudorii“, criticul nu este, totusi, atât de mândru de atitudinea sa rezervata („viciul discretiei“ e o sintagma ce se repeta obsesiv în „Jurnalul parizian“), regreta amarnic pierderea unui jurnal de tinerete distrus, se pare, pe fondul unei crize conjugale. Însemnarile de felul acesta sunt de nepretuit, cu atât mai mult cu cât aduc la suprafata, chiar daca hieroglific, tainele unei existente nu lipsita de framântari si angoase.
***
Dincolo totusi de sinceritatea mai mult sau mai putin autentica a confesiunilor criticului, mai demn de retinut mi se pare faptul ca „personajul“ care se confeseaza în „Jurnalul parizian“ trage peste scena emotiilor si sensibilitatii sale cortina discretiei si a trairii obiectivate. Pentru o clipa, condeiul prinde ceva din freamatul obscur al interioritatii, ceva din fragilitatea omului, dar spaima în fata propriei vulnerabilitati declanseaza imediat semnalul de alarma al luciditatii. Iata un fragment semnificativ: „Pentru mine muzica este o pasiune ascunsa. Nu stiu daca pot sa spun, dar as fi tentat sa spun: o pasiune rusinata, o pasiune tacuta. Îmi place sa o ascult în singuratate si sa nu vorbesc despre ea. Este ca si când as vorbi despre îngeri. Cât de competenti suntem în angeologie? Muzica e o pasiune senina, o pasiune bucuroasa… la radio se transmite chiar acum (când scriu aceste note în jerpelitul meu caiet intim) concertul nr.1 pentru vioara si orchestra de Mozart si am sentimentul ca Dumnezeu s-a trezit din somn. (…) Cititorule, daca îti va cadea într-o zi acest caiet în mâna, te rog, nu râde de mine. Ai mila, jurnalul intim este facut sa notam în el ceea ce ne trece prin minte, ceea ce ni se întâmpla, în fine, toate bazaconiile. Ai mila, nu fi asa aspru si, mai ales, nu ma batjocori. N-am alte mijloace de a ma apara decât aceste biete cuvinte.“
Pe lânga marturisirile cu caracter subiectiv, personal, asupra carora am vrut sa insist (niciodata nu vom sti pe de-a-ntregul cine a fost, cine este Eugen Simion), „Jurnalul parizian“ contine o multime de eseuri pe cele mai diverse teme, de la revolutia din ’68 si spiritul francez la teroarea istoriei, de la literatura lui Eliade sau Ionesco la „noua critica“, precum si o serie de portrete, secvente epice (unele, orice ar spune diaristul, de un foarte percutant caracter anecdotic, altele cu tenta memorialistica), observatii nuantate si comprehensive despre intelectualitatea pariziana si atmosfera specifica acelor ani. La aceste aspecte s-au referit, în genere, aproape toti comentatorii „Jurnalului parizian“, subliniind talentul literar al criticului, relevabil în arta portretului, în excelenta multor episoade memorialistice (jurnalul nu-i numai proza de idei, ci proza pur si simplu), în propensiunea pentru aforism etc. N-am sa repet ce s-a spus, ma voi opri doar asupra câtorva amanunte esentiale care sa prinda atmosfera, rezumând totodata tabloul.
Dupa cum s-a remarcat, cunoasterea mediului cultural francez îl vindeca pe criticul român de complexele sale, ajutându-l sa se înteleaga mai bine si sa renunte la inevitabilele prejudecati ale provincialului confruntat cu o civilizatie de prestigiu. E de retinut în acest sens ca diaristul nu celebreaza Parisul, în felul unui Hemingway altadata, ca pe o sarbatoare perpetua. Eugen Simion se simte în Paris ca într-un oras al contrastelor, care înstraineaza si spulbera iluziile celor ce si-au propus sa îl cucereasca, asemeni memorabilelor personaje balzaciene. În ochii cititorului român de azi, care nu mai viseaza la societatea de consum ca la un Paradis interzis, observatiile negative ale autorului coplesit de angoasa sunt primite mult mai comprehensiv ca odinioara. Recitit din acest unghi, „Jurnalul parizian“ lasa impresia unei opere de observatie realista si de analiza lucida a societatii contemporane, careia diaristul îi intuieste corect evolutia.
Jurnalul ne mai face cunoscut faptul ca, odata ajuns la Paris, criticul român nu vrea sa fie un simplu turist cultural, nu-si stabileste riguros programul de vizitare a muzeelor, se plimba prin Cartierul Latin si descopera, la recomandarea lui Alexandru Rosetti, farmecul unor locuri mai putin batute, ca rue Mouffetard, de pilda. Când se iveste prilejul, intra într-o catedrala, asculta un concert de orga, dar fara sa fie atent la ceea ce spune ghidul si fara sa consulte cu aviditate cataloagele expozitiilor. Atentia lui se îndreapta cu predilectie asupra oamenilor, pe care îi prinde în portrete vii (portareasa, Donna Angela, uriasa Germaine etc.), fiecare cu psihologia si trasaturile caracterologice tipice, dovedind o iscusinta a selectarii faptelor si a punerii în scena, ma vad nevoit sa insist, demne de condeiul unui prozator veritabil.
Conflictul dintre generatii e ilustrat într-un episod de tot hazul în care o tânara femeie câstiga batalia în fata principiilor rigide ale celor în vârsta nu cu vorbe mestesugite, ci cu elocventa frumusetii propriului trup. Zarindu-l pe Philippe Sollers într-o adunare, criticul român vrea sa-l asculte, dar nu întelege nimic pentru ca tema dezbaterii e „la masturbation de l’esprit“. La Universitate, o studenta „situationista“ îl considera pur si simplu „terorist“ pentru ca îndrazneste sa-i ceara prezenta la examene, iar la un recital poetic un amic beat îl face de râs cu sughiturile lui care strica iremediabil dispozitia publicului si verva artistilor. Vizita lui Marin Preda e descrisa amanuntit, episodul cu palariile intrând de mult în memoria colectiva, colportat cu diverse ocazii în cercurile intelectuale din tara. Pe Eliade, Cioran si Ionesco îi întâlneste frecvent si le dedica pagini numeroase (adevarate eseuri, unele dezvoltate ulterior, am vazut, ca studii de sine statatoare), iar dintre vedetele scenei pariziene apreciaza personalitatile mai putin stridente, care nu se afiseaza cu orice prilej în public, ca Jean-Pierre Richard, Georges Poulet sau Jean Rousset.
În „Jurnalul parizian“ este evocata însa mereu figura lui Sartre, din opera caruia diaristul are mai tot timpul câte un citat la îndemâna. Angajarea politica a celui care a scris „Fiinta si neantul“ transforma la senectute existenta acestui mare gânditor într-un spectacol jalnic, mai degraba trist decât ridicol. Când Ionesco afirma ca Sartre ar avea „gustul teroarei“ pentru ca sacrifica individul de dragul sistemului, criticul se întreaba cu amaraciune: „(…) dar demolarea tuturor sistemelor nu reprezinta tot o teroare, dar negatia valorilor constituite nu-i un instrument de dominare a spiritelor?“. Asistând apoi la un curs al lui Raymond Aron, adversarul lui Sartre, îsi schimba opiniile în ceea ce priveste „sistemul“: „(…) sociologul este indiscutabil un om de sistem, dar sistemul lui nu poate explica si, mai ales, nu poate influenta spiritul contemporan tânar. Ascultându-l, îmi vine în minte o remarca a lui Nietzsche din «Crepusculul idolilor»: ma îndoiesc de toti oamenii care au un sistem si-i evit; vointa de sistem este o lipsa de loialitate“.
Jurnalul este, cum au subliniat mereu teoreticienii, un gen al contradictiei. E de înteles, în consecinta, cum pasiunea întelegerii îl determina pe autorul „Jurnalului parizian“ sa constate, în alta parte, ca „în creatorul existentialismului francez traieste un spirit iacobin. Aron este pentru el un fel de regalist ce trebuie trimis numaidecât la ghilotina“. Eugen Simion nu accepta deci toate ideile lui Sartre, de care se delimiteaza transant în repetate rânduri, si respinge fenomenul politizarii constiintelor. Nu poate sa ramâna totusi indiferent la agonia unui mare spirit, la sfârsitul celui care spusese cândva ca „scriitorul trebuie sa-si asume sarcina lumii“. Când citeste confesiunea lui Simone de Beauvoir depre ultimele zile ale carturarului este indignat de indiscretia detalierii degradarii fizice si morale a unuia dintre marii oameni de cultura ai veacului. Detaliul biografic e dezavuat acum, cu dreptate. Pe de alta parte, într-un fragment din „Jurnalul german“ celebrul cuplu apare prezentat într-o alta lumina, de natura legendei: doi batrâni stau ore în sir într-o cafenea, femeia vorbeste întruna, barbatul o asculta cu atentie si cu duiosie – dupa 50 de ani, tot mai au ce sa-si spuna.
La sfârsitul lecturii, „Timpul trairii, timpul marturisirii“ ne apare ca un jurnal „de idei“, dar de idei traite, asumate existential sau respinse, dupa caz, în functie de predispozitiile temperamentale ale diaristului si de mereu invocata vointa a obiectivarii discursului. Pentru ca orgoliul intelectualului ce si-a consemnat experienta pariziana e acela de a putea spune, ca Malraux altadata: „Nimic din ceea ce mi se întâmpla numai mie nu are însemnatate“. Ca atare, în urma lecturii se contureaza, iata, nu biografia unui individ oarecare, ci o „structura de existenta“ sui generis, o existenta care împrumuta parca din ce în ce mai mult, cu trecerea anilor, profilul auster si impersonal al mitului. Biografia criticului se vadeste a fi, într-un final, biografia unui anonim. Iar jurnalul sau – o veritabila opera de imaginatie, o fictiune. Anticipând aceasta transformare, publicul a receptat „Jurnalul parizian“, chiar de la primele lui editii, ca pe un „roman al formarii“ (Bildungsroman), un „roman“ despre conditia criticului si despre meseria de a trai, cu egal interes, printre carti si oameni.
Probabil fara experienta pariziana, Eugen Simion nu si-ar fi descoperit talentul de scriitor si n-ar fi devenit ceea ce este azi: cel mai important critic român din ultima jumatate de secol. Nici mai mult, dar nici mai putin de atât.
(fragment din prefata la editia a VI-a
a volumului „Timpul trairii, timpul marturisirii. Jurnal parizian“, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2013)