Despre „un scriitor uitat“, Aurel Baranga, scrie în „Contemporanul“ Ovidiu Morar. Dramaturgul, autorul versurilor primului imn al Republicii Populare Române, devine cu acest an 2013 centenar (20. VI.1913 – 10. VI 1979). Unul dintre principalele merite, daca nu cel de capatâi, al celui uitat – probabil, cu exceptia lui Caragiale, cel mai profesionist meserias al dramaturgiei românesti din toate timpurile –, este acela de a fi decupat cu un ochi ager, ca si ilustrul sau înaintas, fizionomii cu un început de profil uman, caractere mici în curs de formare, „moralitati“ si betesuguri proprii „epocii de tranzitie“ a vremii lui: un segment temporal dintr-o permanenta, clasica si nesfârsita „tranzitie“ pe care societatea româneasca n-a sarit-o nici azi. Acest „rau“ national – al stationarii fara termen între doua gari de provincie din care n-am prins niciun tren spre luminile marelui oras – a facut, în schimb, mult bine literaturii, dramaturgiei, în genere, teatrului românesc furnizându-i teme, subiecte, personagii nemuritoare si vesnic vii în precaritatea lor. Contrar acelora ce spun si deplâng precaritatea filonului dramaturgic al literaturii române, trebuie spus ca societatea româneasca a trait în teatru ca în elementul ei, în viata si pe scena. Si tot contrazicându-i pe acesti plângareti si nostalgici cu ochii umeziti de lacrimi niciodata uscate, trebuie sa spunem ca nicicând Caragiale n-a fost singur: mai mici ori mai rasariti, cu o inteligenta mai pitica ori ascutita, dar în genere conformista, dramaturgii români sunt expresia cea mai concordanta si elocventa a „epocii de tranzitie“ din care românul rural si citadin n-a izbutit sa iasa niciodata. Exponential, Aurel Baranga este alaturi de multi altii unul dintre cei mai specific nationali scriitori ai nostri care lucreaza cu exemplul lui I.L. Caragiale în fata: în alta epoca de tranzitie din lungul sir al acestei modalitati placentare de supravietuire, el identifica noile „forme fara fond“ ale perioadei urmatoare celui de-al Doilea Razboi Mondial când „forma fara fond“ s-a numit comunismul despre care destui mint ca a intrat în tara cu de-a sila pe tancurile sovietice. În realitate, utopia aceasta are iz românesc, s-a nascut într-una din mahalalele mizere si sarace autohtone si a fost hranita si exprimata fidel de o lume de napastuiti si obiditi, de marginali, marginalizati, îndreptatiti si umiliti ai sortii. Dramaturgul la început „realist-socialist“ Aurel Baranga face parte dintre ei. „Probabil cel mai popular dramaturg român din deceniile al saselea si al saptelea, Aurel Baranga ilustreaza perfect, prin destinul sau paradoxal“ – scrie Ovidiu Morar – „tribulatiile existentiale ale scriitorilor evrei din secolul trecut de-a lungul a doua epoci profund diferite dar în fond la fel de dramatice, prima denumita pâna nu demult cu eticheta infamanta de «orânduirea burghezo-mosiereasca», iar cea de-a doua cu o alta eticheta, devenita în ultimul timp la fel de odioasa, «perioada comunista»“. În prima perioada, aceea cu „eticheta infamanta“, Aurel Baranga are parte de o copilarie saraca în mahalaua bucuresteana a tabacilor, asemanatoare cu aceea din Soseaua Dudesti, unde-si va deschide mai târziu un mic cabinet medical. În cea de-a doua perioada, aceea cu „eticheta odioasa“, cel nascut la 1913 într-o mahala mizera deloc straina de taverna mohorâta a poetului, Aurel Leibovici, trecut prin cenaclul lui Lovinescu, publica la 16 ani primele versuri în „Bilete de papagal“ si face, împreuna cu Gherasim Luca, Paul Paun, Sesto Pals si S. Perahim o fulminanta cariera suprarealista si avangardista, scandalizând lumea. Orientarea foarte tânarului poet catre avangarda se datoreaza, ca si în cazul celorlalti confrati, frustrarilor sociale inerente unei epoci de criza, furia contestatara fiind o stare fireasca si nicidecum mimata, conform propriei marturisiri târzii ce trebuie neaparat crezuta: „Nu stiam mare lucru despre lume si viata, dar de un lucru sunt sigur: ca eram tânar, exasperat si ars de furii, ca uram cu toata puterea fiintei mele statul burghez, morala burgheza, familia burgheza, si ca furia mea nu era simulata“. Citea cu nesat „Manifestul comunist“, „Statul si Revolutia“, Bakunin, tipareste, de „furie“ o revista cu titlu obscen… Ceva sau o parte usor disciplinata (!) din vechea „furie“ antiburgheza, antifilistina, o furie sporita de acea pornire patimasa contra snobismului aristocratic nutrita de necioplitul Cooper dintr-o povestire a lui W. Somerset Maugham –, va trece în „turbarea“ unui Spiridon Biserica din celebrul si oricând actualizabilul „Miel turbat“ din deceniul al saptelea din secolul trecut când Aurel Baranga, scrie acelasi Ovidiu Morar, „va deveni cel mai reputat dramaturg al generatiei sale, invidiat si imitat de multi dintre confratii sai: piese ca «Siciliana», «Mielul turbat», «Sfântul Mitica blajinul», «Opinia publica» sau «Travesti» vor ajunge chiar la fel de celebre ca si comediile lui Caragiale, ele fiind traduse, reprezentate scenic sau difuzate radiofonic si peste hotare, în Albania, Brazilia, Bulgaria, Canada, Cehoslovacia, China, Germania, Finlanda, Franta, Polonia, Spania, Ungaria, URSS etc.“. Nu e un imens succes propagandistic regizat, ci unul real si adevarat. Un Vito Pandolfi explica în a lui Istorie a teatrului universal acest larg ecou al pieselor lui Baranga prin „teatralitatea lor abila“, adica prin ingeniozitatea, marele talent si profesionalismul aproape fara egal nu doar în acea epoca ale dramaturgului care a fost autorul „Mielului turbat“. Cum se explica „uitarea“ deplina în care a cazut si totala lui absenta de pe scenele teatrelor de azi, dupa ce nici asa-numitul „Dictionar esential al scriitorilor români“ nu-i da vreo atentie? Una dintre explicatiile posibile este chiar calitatea subliniata de reputatul istoric italian: „teatralitatea abila“ a dramaturgului, altfel spus, cultul mestesugului, al lucrului bine facut, efect al unei inteligente artistice comunicate ideal ochiului teatral cu care dramaturgul si-a privit epoca si lumea ce a populat-o. Se poate spune ca în piesele lui rezistente a „jucat“ pe degete, cu extraordinara dexteritate, asteptarile publicului, întotdeauna dornic de surpriza si evaziune, de farsa, de patosul unor transformari si rasturnari captivante, ca si miraculoase, ce staruie în psihologia adânca a spectatorului „privitor ca la teatru“ spre o lume mereu surprinzatoare, spectaculoasa, aventuroasa. Teatrul restituie asa ceva din copilul si copilaria adultului, iar Baranga a avut intuitia acestui fapt. E drept, a fost ajutat enorm si de o miraculoasa identificare dintre rol si actorul pentru care parca a fost anume creat: nu ti-l mai poti imagina pe Spiridon Biserica, mielul turbat, altfel decât întruchipat de genialul Grigore Vasiliu Birlic! De unde sa mai iei un Birlic? Si asa mai departe: tot asa cum savurosul serial de consum despre Tanta si Costel al lui Ion Baiesu nu mai e imaginabil decât în interpretarea unui Cotescu si a perechii lui. Rolul s-a „lipit“ de actor sau invers, actorul l-a facut de neuitat, ceea ce-i totuna. Cultul mestesugului a disparut, scena s-a mutat din Teatru, teatrul însusi s-a „labartat“ în povesti si povestiri ori puneri în scena din care nici Caragiale nu si-ar mai recunoaste piesele. Desi merita alta soarta, piesele lui Baranga nu mai ating urechile surde si ochii orbi ai altei lumi teatrale si asteapta rabdatoare o noua lume: „Acum, când în întreaga lume se practica un anti-teatru furios – spunea într-o confesiune din 1978 –, nutresc ambitia sa realizez un teatru pro-teatru alcatuit din limpezimi, dintr-o geometrie exemplara a relatiilor omenesti, scris în respectul tuturor canoanelor, înfrângând dificultati, superiorul dispret al unora, surâsul satisfacut al altora… Ce înduri în viata nu poti îndura în teatru. Pe scena, chiar si urâtul trebuie sa fie agreabil, odiosul atragator, sordidul pitoresc. Altfel, fuge lumea din sala, cea mai aspra pedeapsa pentru un dramaturg“. Pe de alta parte, desi defazata în raport cu practica teatrala de azi, unei parti a operei lui Baranga un critic precum Mircea Ghitulescu îi sublinia actualitatea conferita chiar de nepieritoarea epoca de tranzitie în care traim de vreo 200-300 de ani: „Traficul de influenta, ridicolul jocului ierarhiilor administrative, birocratia cronica si confortul incompetentei, toate acestea înscrise în perimetrul a ceea ce am numit ipoteza unei conspiratii a mediocritatii, sunt câteva dintre descoperirile satirice ale lui Aurel Baranga. Servite de o pricepere rara a mestesugului comediei, ele îi asigura autorului o prezenta emblematica în dramaturgia contemporana“. Nu si în teatrul contemporan mai are acest ilustru confrate al lui Caragiale o prezenta emblematica: din pacate, din el a ramas emblematica doar amintirea lui Spiridon Biserica.
Autor: C. STANESCUApărut în nr. 4092013-02-14