Uite, dacă ceva îmi place fără rezerve la Gala Hop este un anumit sentiment al comunităţii. Nici vorbă de încrâncenarea aceea stupidă, concurenţială din alte competiţii. Dincolo de diferitele apariţii
individuale se încheagă latent un „împreună. De pus pe rană, nu alta! Nu neapărat un „împreună
al tinerilor actori care concurează într-un an, ci al tuturor tinerilor artişti care au legătură cu Gala.
Adică un „împreună“ împărtăşit de oricare concurent cu Tudor Chirilă. Sau cu Maia Morgenstern. Care, în juriu la ediţia aceasta, au intrat în joc cât ai zice peşte. De altfel, într-una din seri, Tudor Chirilă, alături de tinerii săi colegi, a început o scurtă prezentare a armoniilor majore şi minore din istoria muzicii pentru ca evoluţia artei să fie negată în cel mai dadaist stil cu putinţă (Dada a fost tema ediţiei!), fiecare continuând prin a spune altceva. Apropo, nu ştiu cine a ales tema Dada, dar senzaţia a fost că Afrim şi sadicii de la UNITER i-au chinuit rău pe bieţii actori. Lipsa de informaţii şi de repere culturale se simte dureros când sunt puşi în faţa unei asemenea provocări. Dacă Gala Hop ar fi fost un concurs pentru tinerii regizori, tema ar fi putut naşte (sper) multe inovaţii. Aşa a semănat mai mult cu o măcinare în gol. Noroc cu opţiunea B, Vacanţa.
Poate că senzaţia asta a mea cu „împreună e doar o iluzie. Un vis! Dar, ca orice vis, e pasibil de puteri întemeietoare. „Împreună în aceeaşi condiţie de artist. Diferenţele neesenţiale se şterg şi tot ce rămâne e senzaţia caldă, de pâine aburindă, că locul fiecăruia este într-o comunitate hărăzită. Pe care o împart cu colegii de scenă, dar şi cu cei de anul trecut sau de acum doi ani… Căci odată cu directoratul artistic al lui Radu Afrim câştigătorii din anii precedenţi sunt şi ei invitaţi. Pentru acest „împreună, Andrei Ciopec şi Ada Lupu, laureaţii de anul trecut, au alergat din diferitele colţuri ale ţării spre Costineşti ca să facă un momenţel. Plin de umor şi de calităţi scenice! Ruxandra Maniu e deja o abonată a Galei. S-ar putea ca acest „împreună să fie cel mai important trend adus de Radu Afrim în Gala Hop iar regizorul să devină din erou artistic erou civilizator. Ce vis frumos!
Dincolo de tendinţa amintită, Radu Afrim păstrează celelalte două dimensiuni esenţiale: exigenţa artistică şi entertainment-ul pe care actorii sunt „obligaţi să-l cultive. Să interpreteze manele (în toate sensurile pe care le comportă „a interpreta) sau să-şi încrucişeze spadele artistice în bătălii lip sync pe diferite hituri devin probe de concurs. Dacă prezentatorul Alexandru Bogdan introduce actorii cu voce modulată şi nuanţată şi cu o accentuată tendinţă titanică în ziua dark, iar apoi imită mărimile de faţă, Victor Rebegiuc, Ion Caramitru sau chiar Radu Afrim, o face cu spontaneitate, talent, inteligenţă şi dezinvoltură. Have fun rămâne regula generală a Galei.
Şi acum un necesar remember. În Istoria muzei mele, Dada de Jerome Rothenberg, Ana Maria Pop a fost o apariţie interesantă, bizară, cu accente parodice. În cizme de piele, cu toc înalt, cu mănuşi negre cu unghii roşii lungi şi cu un cap mare de pisică, Alina Petrică dansează într-un moment de cabaret, parodie după filmul Cat Woman. Cu voce plăcută şi o remarcabilă prezenţă de scenă, actriţa preschimbă pe nesimţite momentul lasciv într-un necruţător monolog feminist. O altă prezenţă de reţinut a fost Răzvan Krem Alexe, nominalizat la Premiul pentru cel mai bun actor. Cu energie şi rostire bună, a delectat publicul în Manifest Dada pentru (hip) Hop, dar şi în travestiul în care din câteva propoziţii şi mişcări a reuşit să creeze o lume. În Slam Poetry, Cosmin Dominte a câştigat spectatorii prin vervă, contact vizual şi energie. În monologul Vacanţă la mare, pe un text original de Theo Herghelegiu, actorul joacă ambele personaje dintr-un cuplu: ea, sarcastică şi agresivă, el, moale şi domestic. Calităţile tehnice i-au atras Premiul pentru prestanţă şi rostire scenică.
Unul dintre laureaţii de anul trecut, Alexandru Constantin Apostol, ne povesteşte, într-un trening pătat, cum a dat la Actorie cu o poezie de Tristan Tzara. O recită în faţa publicului speculând inteligent contrastul comic dintre textul de factură dadaistă şi gesturile realiste. Monologul său, Bucureşti – Constanţa, urmăreşte parcursul băiatului care a picat la Actorie, şi-a făcut propriul club de teatru independent, a acumulat datorii, a ajuns în pragul sinuciderii, dar a sfârşit prin a descoperi sensul lumii. Evoluţia sa actoricească are acumulări subtile, crescând natural odată cu cea a personajului. Exact ca şi la al doilea personaj, deţinutul de la Poarta Albă. Natural, fără morgă, lui Alexandru Constantin Apostol îi reuşesc personaje rotunde. Ca şi anul trecut, monologul său rămâne pe lista foarte scurtă a textelor interesante.
Cu fustiţă roz şi joben, cu mutriţe dulci, simpatică foc, ca o magiciană de jucărie, Simona Maican joacă excelent Sigur, desigur, schimbând registrul de la ludic la intelectual şi înapoi la zglobiu. Al doilea moment o va posta într-o cu totul altă ipostază, o profesionistă a sexului pe liniile fierbinţi, al cărei client de la capătul celălalt al firului este un preot.
Dar poate că maximum de amuzament l-a oferit Cătălina Bălălău cu Maneaua sfântă de Vasile Oprea, delicioasă prin accentul american puternic şi prin muntele de energie cu care s-a ambalat în clişeele tipice discursului religios al misionarei care vrea să facă prozeliţi.
Premiul pentru cel mai bun actor l-a câştigat Nicholas Caţianis cu Trifoiul cu patru foi după Râs nervos de Cristopher Durang şi textul omonim al lui Eugen Ionescu. A fost, pe bună dreptate, cel mai aplaudat moment. Personajul său, un pseudo-mut care vinde jucărioare, în prima lui zi de muncă, evoluează de la băiatul aparent fără probleme la gay-ul care îşi aminteşte de şedinţele de terapie comportamentală. Setul bine garnisit de lozinci motivaţionale alături de adevărurile care ies la iveală au oferit o doză zdravănă de amuzament. Registrul actorului e divers iar Nicholas Caţianis nu s-a zgârcit să-l arate: când simpatic, când enervat, când delicios, când depresiv… Premiul a fost mai mult decât meritat, ca şi selecţia în programul 10 pentru TIFF de anul viitor.
Premiul pentru cea mai bună actriţă l-a câştigat Maria Teodora Filip (din păcate, am ratat-o iar înregistrarea de pe site-ul UNITER nu are sunet). Marele Premiu i-a revenit Danei Marineci mai cu seamă pentru Sonata sunetelor primordiale de Kurt Schwitters, probabil cel mai dadaist moment al Galei, un monolog cu acumulări şi cu un binefăcător crescendo. Într-o limbă necunoscută, cu asocieri noi de sunete, actriţa a etalat o întreagă paletă de reacţii şi de atitudini care, paradoxal, deşi într-un grai de neînţeles, au câştigat încet-încet coerenţă. Pentru că, aşa cum ştim cu toţii, actorul mare e un vrăjitor!
