La capatul partidei Cesena – A.C. Milan 2-0, patronul echipei lombarde si al întregii Italii Silvio Berlusconi a explicat seria de rezultate proaste a echipei sale prin aceea ca „întâlneste numai arbitri de stânga“. Cam la aceeasi data, analogonul sau dâmbovitean, presedintele Traian Basescu, afirma în fata Parlamentului ca masurile politice si economice anti-criza pe care le-a luat guvernarea sa nu pot fi calificate ca fiind nici de stânga, nici de dreapta. Ceva uneste aceste doua afirmatii, ceva mai mult decât simpla distanta uriasa care le desparte pe ambele de minimul bun-simt. Opozitia politica primara, stânga-dreapta, pare sa fi devenit aici un semnificant cu adevarat flotant, care poate fi aplicat oricarui context (de la sport pâna la erotism, arta si gastronomie), mai putin deciziilor si masurilor efectiv politice. Prestatia unui arbitru poate fi de stânga, o pozitie erotica sau un fel de mâncare pot fi de dreapta; ceea ce nu poate fi, în schimb, închistat în aceasta opozitie prafuita sunt tocmai deciziile politice pe care le iau puterile statale. Acestea din urma transcend binomul stânga-dreapta, înscriindu-se în eterul expertizei stiintifice si impartiale. Organele puterii, chiar si în situatiile de criza, sau mai ales în situatiile de criza, nu sunt decât releul pasiv prin care necesitatea impusa de contextul politico-economic global si local comunica cu analiza rece a expertilor financiari. Un arbitru are meciul si fluierul în mâna, prin urmare simpatiile sale politice pot oricând influenta rezultatul. Masurile unui guvern nu sunt în schimb decât rezultanta imediata a celor doi factori deopotriva de apolitici (contextul si analiza sa rece): unde ar putea încapea aici idiosincrazii de stânga sau de dreapta?
E extrem de usor sa ironizam cele doua afirmatii suverane de mai sus. Motiv pentru care sunt tentat sa ma deplasez în sens opus si sa le consider drept profund adevarate – în sens performativ sau reflexiv, nu are importanta –, drept veritabile expresii simptomale ale epocii noastre.
Pe de o parte, nu încape îndoiala ca A.C. Milan are de-a face numai cu arbitrii de stânga. Unul din fenomenele sociale cele mai de succes din ultimul timp în Italia sunt asa-numitele No Berlusconi Day. Adevarate serbari populare, aceste manifestatii care aduna de fiecare data milioane de participanti sunt singurele momente în care poti vedea uniti într-un singur strigat de mânie conservatori catolici ultragiati de prestatiile extraconjugale ale primului-ministru, muncitori si someri loviti de masurile sociale ale guvernului, patroni mici, mijlocii si mari stânjeniti de monopolul corporatiilor berlusconiene, liberali inimosi deranjati de practica si retorica xenofoba a guvernului, fascisti uimiti ca organele de ordine – deci statul opresiv – nu-i lasa chiar întotdeauna sa cafteasca în voie imigranti si homosexuali, feministe jignite de frecventele remarci misogine ale faimosului il Cavaliere si turisti – fericiti ca pot gusta, adica poza, chiar de la fata locului energia si diversitatea spiritului italian în toata splendoarea sa. Toata gloria si jalea lantului de echivalente al lui Laclau e aici: singurul lucru care-i uneste pe acesti manifestanti e ceea ce-i desparte de Berlusconi. Antipatia lor fata de acesta e toata masura progresismului lor. În masura în care îl urasc de moarte, ei sunt de stânga, si în aceasta masura cam toata lumea în Italia si tot ce mai functioneaza, de la mersul trenurilor pâna la orarul muzeelor, este de stânga – nu mai putin arbitrul care refuza sa valideze golurile din offside ale Milanului si sa sanctioneze cu penalti plonjoanele din careu ale lui Inzaghi. În toata aceasta desfasurare, politicul e nicaieri si este pretutindeni. Nu încape îndoiala ca odata cu detronarea lui Berlusconi, toata aceasta coalitie superba a opozitiei se va risipi într-o clipa, macinata de certuri si paralizata în ineficienta la fel ca guvernarea lui Romano Prodi. Un nou Berlusconi va intra pe scena, un nou semnificant flotant va coagula adoratia, respectiv, ulterior, antipatia maselor, iar „poporul italian“ îsi va gasi înca o data expresia – la fel de adecvata si la fel de goala ca si acum – în noul sau reprezentant. Nu conteaza ca raporturile de productie si inegalitatile sociale pe care ele le genereaza vor ramâne neschimbate, atâta timp cât, macar din când în când si de ochii lumii, A.C. Milan va mai pierde pe la Cesena.
Lucrurile nu stau foarte diferit nici la noi. Desi sezonul protestelor de strada abia sta sa înceapa – în acest sens, societatea româneasca pare a fi prada unei profunde stari de denial, refuzând sa creada ca ceea ce i se pregateste poate într-adevar sa i se întâmple –, opozitia tot mai vocala din presa si de la televiziune fata de masurile basesciene are tot atâta consistenta logica si ideologica interna cât au petrecerile No Berlusconi Day din peninsula. Ascultând analizele extrem de virulente ale comentatorilor politici ai opozitiei, e greu de înteles daca reprosul lor vizeaza natura deciziilor pe care le ia executivul si presedintia sau modul stângaci în care sunt aplicate aceste decizii, incoerenta lor interna sau faptul ca ele se împiedica de coruptia instantelor politico-administrative, ideologia care sta în spatele lor sau faptul ca la baza lor nu sta nici o ideologie ci doar interesul privat al celor de la putere, substratul politic al tuturor acestor masuri sau, dimpotriva, pur si simplu modul personal si inconfundabil în care presedintele Basescu pronunta si anunta toate aceste masuri politice. Ce vizeaza, daca nu, fara doar si poate, toate – si niciunul în special – aceste aspecte la un loc, unite într-un singur hahait sau lamentatie abstracta, din care singura dimensiune si coerenta absenta este cea a politicului. Din aceasta perspectiva, într-adevar, masurile de austeritate promovate de organele puterii sunt, asa cum afirma Traian Basescu, curat apolitice, iar conflictul care opune opozitia si presedintia nu este decât conflictul pur, gol si spectacular al unui meci de fotbal.
Acum câtiva ani asistam din tribune la derbyul fotbalistic U Cluj-Foresta Falticeni. Dupa câteva zeci de minute de chin, plictisul si dezolarea generala au început sa se concretizeze în strigatele tot mai insistente ale spectatorilor: FOOOTBAAAL!
Relevanta istorico-epocala a acestei scene ni se dezvaluie abia astazi. Atâta timp cât relatiile de productie si economicul în general sunt sustrase, în numele pretinsei lor naturalitati, dezbaterii publice si controlului politic; atâta timp cât miliarde de hârtii fara valoare, tiparite peste noapte dincolo de ocean în numele privilegiului de care se bucura în mod exclusiv SUA, sunt valorizate si multiplicate, prin împrumuturi pe dobânzi grele, de partea ceastalalta a diviziunii planetare a muncii si binecuvântate cu vesnica recunostinta a autoritatilor locale; atâta timp cât criza economica este interpretata nu ca un moment de dezvaluire a mecanismelor capitaliste, ci ca o scurta si accidentala pauza de la normalitate; atâta timp cât toata aceasta dispunere ideologica si acest statu quo pe care îl legitimeaza vor ramâne nechestionate, vom fi condamnati sa nu întâlnim politicul decât pe terenurile de fotbal, iar în Parlament, suveranul suprem sa-si poata avansa strategia politica si deciziile concrete ca actiuni terapeutice firesti si necesare, pe care le-ar fi luat orice arbitru impartial. Vrem si noi un arbitru de stânga.
Text preluat de pe platforma protokoll.ro