„Asta-i fotografia anului!“ – tresari, aproape tipând, cineva de pe micul ecran. Exclamatia a reverberat. Ne-am repezit pe internet, „Gândul“ si-a recâstigat cititorii, Mediafaxul si-a redobândit gloria. Da, pare a fi poza anului.
Neasteptat interes intr-o lume ghiftuita cu imagini. Si care-si sporeste satietatea fotografiind ea insasi totul si tot timpul, pâna nu mai are timp sa-si vizioneze propriile instantanee. Desavârsind blazarea fata de o arta care se pierde prin insasi multiplicarea ei, gaura neagra a internetului da o semnificatie suplimentara incântarii provocate de poza.
Am privit-o si m-am lamurit. Nimic din estetica de odinioara a lui Mihailopol, Blendea ori Sandu Cristian. Tehnica a omorât artizanatul. Senzationalul imaginii e oferit de viata. Daca „viata bate filmul“, bate si fotografia. Si asa cum firele de iarba strapung pavajul, potentialul histrionic al vietii se transfera in fantezia privitorului.
Fantezia mea vedea toate cupolele catedralelor strânse ciorchine, ca ultimii luptatori care se grupeaza spate-n spate ca sa-si vânda scump pielea in lupta finala. Dar iata ca din jertfa lor tâsnea victorios spre ceruri Diavolul insusi. Impresia, fulguranta desigur, era creata de contrastul intre auriul coplesitor al celor 20 de mitre si odajdii si negrul violent in decor al singurului personaj in costum care se prapadea de râs.
Efectul contrastului dintre culori disipându-se, a ramas intrebarea : ce l-a distrat pe ilustrul personaj in costum negru incât sa râda cu atâta pofta. Trec peste interpretarile nerusinate ale unora ce au comentat fotografia pe site-ul Mediafax. Domnul Basescu nu reactioneaza astfel la gesturi obscene, vâna lui masculina exclude echivocurile. Nici ca isi batea joc de tot soborul nu e verosimil, pentru ca la 60 de ani omul incepe sa se mai gândeasca si la ceremonia finala. Ramâne in discutie doar vorba de duh soptita la ureche de Inalt Prea Sfintitul din dreapta, mai ales ca Sfintia Sa surâde in barba-i grizonata intr-un fel pisicher.
O zi si-o noapte am pritocit ipoteze:
„Cu discursul Dumneavoastra ati taiat predica. De ce nu veniti si duminica la Patriarhie ?“
„M-a impresionat cât cunoasteti despre cultura ardeleana. Când aveti timp sa cititi atâta ?“
„Daca mai traia Saguna, l-ati fi preferat lui Funeriu?“
„Haideti ca i-am tras-o lui Mihaita, ce ziceti? Apropo! De ce nu l-ati adus si pe Paul?“
„Uitati, calugarului ala care a venit cu Dumneavoastra i se vede pistolul“.
„Retineti ca n-avem un sfânt Traian. Cum v-ar placea sa fiti marcat in calindar, cu cruce rosie sau cruce portocalie?“
„Daca o sa va si pictam in biserici, acoperim chelia c-o mitra?“
„Mai pastrati suvita de par? O asezam intr-o raclita, o tamâiem putin si sa vedeti ce se inghesuie prostimea sa o sarute“.
„Daca Doamna Udrea doreste sa se spovedeasca, trimiteti-o la mine ca sunt discret“.
„Din pristolul de la Roma, ati da calului ovaz?“
S.a.m.d.
Dupa 24 de ore, speculatiile au luat alta turnura. Se comentase despre inlocuirea heruvimilor cu dorobanti, a serafimilor cu sepepisti, discursul din fata altarului, absenta Patriarhului de la ceremonia cu Regele ( facea pregatiri dincoace), chiar si despre fotografia anului.
Când a aparut, ca intr-o minune, Icoana.
Prima icoana a bietului Andrei Saguna ca sfânt. Desi canonizat, pare nespus de trist. E cel mai trist dintre cei de-acolo. Il salveaza culoarea. Fiind tot o imagine, culoarea bate ochiul. Hlamida portocalie inveseleste mesajul.
Tocmai de aceea n-am inteles inversunarea cu care participantii notabili la o dezbatere televizata s-au incins pe aceasta tema, considerând culoarea mantiei o abatere de la canoanele picturii bizantine, daca nu cumva o erezie. Stupoarea s-a instalat insa când a intervenit telefonic purtatorul de cuvânt al Patriarhiei, cuviosul parinte Constantin Stoica, pomenit fie-i numele. Cuviosia sa pretindea ca mantaua nu e portocalie ci e galben-aurie. Mirenilor din platou si altor milioane care priveau emisiunea le venea sa turbeze. Pâna si daltonistii vedeau ca fundalul e cel galben-auriu, hlamida fiind mai roscata. Dar parintele, slujitorul Domnului si-al adevarului, ne prostea in fata, exact ca pedelistii. Conotatia politica a incidentului ramânea mica, mica de tot, asa cum s-ar fi vazut din ceruri. La ora de maxima audienta, minciuna insistenta pe buzele unui prelat zgâltâia credinta insasi. Disperat, un teleast israelit a sarit in ajutor in numele ecumenismului: „Parinte, eu sunt ovreu. Ca ovreu, imi permiteti sa va spun ceva? Noi ne pricepem la galbeni si la auriu. Zau ca mantia e portocalie!“
As! Popa parc-ar fi fost Gelu Visan, senatorul Popovici sau Popoviciu ori inca unul, Tinel sau Titinel, comunicatori care, daca interesele partidului o cer, sunt gata sa jure apasat ca stratul de rahat de pisica de pe-o felie de pâine e margarina si sa infulece sandvisul, ca-i de post.
Pentru ca duhul atotstapânitor al minciunii s-a intins atâta in tara aceasta, pentru ca moda prostirii in fata a molipsit pâna si zonele sacre, pentru ca exista convingerea de neclintit ca lumea e cretina si accepta orice, cuviosul purtator de vorbe s-a incapatânat in negarea culorilor, cu care nici pe copiii de 3 ani nu-i prostesti.
Sacrificiu inutil. Putea, mult mai simplu, sa spuna, cu vocea lui blânda, duhovniceasca: „Uitati, icoana se si dovedeste facatoare de minuni. A fost pictata in galben-auriu, dar in fata Presedintelui s-a facut portocalie“.
A!
Iata care trebuie sa fi fost spusa la urechea dreapta a lui Traian Basescu, de i-a produs extatica reactie. Sa nu uitam ca icoana pe lemn e reprodusa in tiraj de masa, urmând a fi distribuita ca poza.
Deci: „V-a placut icoana primita? Sa vedeti la alegeri! Va fi o icoana facatoare de minuni.“
Titlul acestui articol cuprinde o greseala de tipar. Nu va luati dupa ea si nici dupa reactia obtuza a purtatorului de cuvânt. Credeti in minuni ca atât ne-a mai ramas.