Marcat de spiritul secolului XIX, Ibrăileanu dispune de o excepţională intuiţie care, cu expresia plastică a lui Eugen Simion, îi permite „să sară dincolo de umbra obsesiilor sale”. În eseul introductiv la ediţia integrală din colecţia „Opere fundamentale”, ediţie coordonată de eminentul cercetător şi istoric literar ieşean Victor Durnea, din care au apărut primele două volume, Simion scrie că Ibrăileanu este „un critic complex, interesat de speculaţia morală şi de analiza stărilor de conştiinţă”. Or, un asemenea critic nu putea rămâne prizonierul unui timp, al unui curent anume şi, cu atât mai puţin, al unei mode.
Spirit contradictoriu, el a putut să surprindă prin unele aprecieri nedrepte sau greşite. Iar nedreptăţile şi erorile marilor critici par – şi nu o dată chiar sunt – şi ele tot atât de mari. Există destule exemple, unele au devenit demult, aşa zicând, clasice, precum: Lovinescu faţă cu Caragiale sau Călinescu faţă cu Bacovia. Faptul că lui Ibrăileanu nu-i place poezia lui Macedonski întrucât ar fi lipsită de realism (?!) nu e numai o chestiune de gust. Deşi preocupat mereu de adevăr şi de respectarea lui, istoricul şi sociologul culturii care relevă rolul capital al lui Gheorghe Asachi, privind deschiderea noastră culturală, nu-l evidenţiază şi pe cel al lui Heliade Rădulescu cu „ardoarea sa universalistă“ şi cu credinţa nestrămutată că literatura este politica cea mai bună. (O idee de o neaşteptată durabilitate şi chiar actualitate a celui care pronunţase celebrul îndemn: scrieţi băieţi, numai scrieţi!, perceput de mulţi atât de imperativ, încât nu se mai pot opri din scris!) Cu câteva decenii în urmă, un important prozator român contemporan mergea şi mai departe spunând că literatura este legitimaţia istorică a unui popor. De altfel, o convingere exprimată şi în alte spaţii. Octavio Paz, de pildă, afirma că marea literatură hispano-americană este adevărata istorie a Americii Latine. Între altele, respingerea de către Ibrăileanu a romanului Ion al lui Liviu Rebreanu este, cel puţin la prima vedere, de neînţeles. De neînţeles, dar explicabil, totuşi, dacă ţinem seama de structura spirituală, de ideologia şi concepţia estetică a criticului şi moralistului. Oricum, respingerea trebuie neapărat menţionată într-un posibil capitol de istorie literară purtând titlul: „Când marii critici se înşală“ sau „Când marii critici sunt nedrepţi”.
Numai că intuiţia, inteligenţa critică şi sensibilitatea lui Ibrăileanu îşi spun până la urmă cuvântul. O atestă cu asupra de măsură binecunoscutul eseu „Creaţie şi analiză“, ce face dovada unui gust de o rară fineţe şi a unei cunoaşteri profunde a romanului european, cum remarcă Eugen Simion. O scriere prin care tradiţionalistul Ibrăileanu se racordează şi, din anumite puncte de vedere, chiar îşi depăşeşte literalmente epoca. Analizează cu un ochi de mare expert douãzeci şi doi de prozatori, număraţi ca atare de Paul Zarifopol, şi distinge ferm între proza analitică şi proza de creaţie. Punctul forte al antologicului eseu este analiza lui Proust. O analiză, subliniază Eugen Simion, „excelentă, cea dintâi în critica românească de asemenea proporţii şi cu atâta pricepere. În genere, insistenţa pe care el o pune în favoarea prozei de analiză este salutară şi protocronică în literatura română”. În acelaşi eseu, Ibrăileanu, cu vocaţia sa de moralist „care ştie să vadă şi crede în ceea ce spune“ – vocaţie probată apoi în Privind viaţa şi în romanul Adela – „face o analiză splendidă a psihologiei feminităţii”. Şi, într-adevăr, este uimitor cât de profund înţelege psihologia feminină acest bărbat care a iubit mai mult femei din cărţi, din marile romane ruseşti şi franţuzeşti. Acest incomparabil cititor care, cu o voluptate de maniac al lecturii, după un ceremonial iniţiatic ce se repeta până la cel mai mic amănunt, evocat cu o recognoscibilă vibraţie afectivă de Valeriu Cristea, îşi continua călătoria în alte lumi ce i se păreau mai vii, mai adevărate decât cea reală, bunăoară într-o lume de conţi ca aceea din Război şi pace, pentru a se bucura încă şi încă o dată de frumuseţea, puritatea şi fericirea Nataşei Rostova la primul ei bal, cel mai romantic şi mai somptuos bal din literatura universală.
Aforismele lui Ibrăileanu din Privind viaţa care au ca temă principală iubirea îşi găsesc ilustrarea epică în Adela, cel dintâi roman de analiză din literatura română – „capodoperă de discreţie, timiditate, ezitare şi aluzii nevinovate”, cum o caracterizează Eugen Simion. Criticul mai observă că în Adela Ibrăileanu „exprimă în chip direct, mai concentrat decât Sadoveanu, a cărui poezie a naturii a analizat-o de atâtea ori, poezia naturii grandioase în vecinătatea căreia se desfăşoară această mică dramă sentimentală în care eroii se iubesc citind romane de dragoste celebre“. Figura personajului masculin din această naraţiune nonfictivă sub formă de jurnal, în care nu se petrece nimic spectaculos, dar care captivează, este cea a unui bărbat „trecut prin mai multe iubiri, (care) simte angoasa morţii şi justifică iubirea ca o formă terapeutică împotriva fricii de neant”. La tomnatica şi problematica vârstă de 40 de ani, Emil Codrescu îi apare criticului ca un Werther moldovean. Munteanul Eugen Simion a simţit bine şi a definit subtil prin această formulă o anumită factură sufletească. În spaţiul românesc, Werther nu poate fi decât moldovean sau mai ales moldovean. Sintagma îmi aminteşte de o alta, la fel de sugestivă, ce îi aparţine: Don Conachi în analogie cu Don Juan.
În eseul Un artist din volumul Despre lucrurile cu adevărat importante, al lui Alexandru Paleologu, recitesc câteva propoziţii memorabile privind romanul Adela. Paleologu pleacă de la ceea ce scrisese Lovinescu despre romanul lui Ibrăileanu: „model de literatură psihologică străbătută de o poezie rară”, de „o poezie discretă”, sub al cărei văl „lipsa de expresie binecunoscută a criticului dispare”. În opinia lui Paleologu, Adela nu este însă un corp eterogen în opera criticului de la Viaţa Românească. Dimpotrivă, romanul se află într-o perfectă armonie cu tot ce a scris el. „Femeia – afirmă Paleologu – e poate principala temă a scrisului lui Ibrăileanu”. În articolele despre condiţia femeii, în eseurile critice, în Privind viaţa, ca şi în romanul Adela, „se simte acea înfiorare în faţa feminităţii, acea uimire şi compasiune pentru fragilitatea trupească şi umilinţa fiziologică a femeii, acea obsedantă curiozitate pentru sufletul femeiesc, care sunt proprii oricărui artist“, căci „asta a fost în realitate Ibrăileanu: un mare prozator, adică un artist“, conchide Alexandru Paleologu.
În treacăt, am putea să ne întrebăm: câţi dintre prozatorii români dovedesc o atât de fină percepţie a sufletului feminin, câţi au „obsedanta curiozitate“ şi capacitatea de a-l intui? Foarte puţini. Unul este, neîndoios, „ţăranul“ Marin Preda, căruia Paleologu îi creiona un memorabil portret, scriind că el „gândea profund“ şi „era un domn“ ce se asemăna mult cu celebrul erou din Război şi pace, Pierre Bezuhov – „cel mai desăvârşit domn dintre toate personajele literaturii universale”. Prozatorul român este stângaci şi superficial în „tratarea“ relaţiilor de iubire şi a scenelor erotice. Nu o dată, vrând să fie pudic, nu doar în limbaj, sfârşeşte prin a fi trivial. Or, ceea ce prin obiectivul fotografului poate fi vulgar, sub penelul unui mare pictor sau sub pana unui mare scriitor ca Marin Preda (vezi, de pildă, episodul de o „frumuseţe tolstoiană”, cum zice acelaşi Paleologu, de la începutul romanului Delirul) ori a lui Vargas Llosa (scenele de amor din Războiul sfârşitului lumii) se transformă într-o metafizică a erosului.
Revenind la romanul Adela, în viziunea lui Al. Paleologu, sunt de remarcat accentele polemice. Referindu-se la stilul lui Ibrăileanu, el dă o replică celor cantonaţi într-un clişeu, şi anume pretinsa lipsă de stil a celui despre care Ralea afirma că a fost „maestrul suprem a trei generaţii de scriitori”. Sclipitorul eseist subliniază că Ibrăileanu este „un artist al exprimării frapante şi memorabile…, un remarcabil stilist, adică unul care găseşte stilul fără să-l caute, stilul imanent şi fatal, dictat de stricta necesitate a definitivei precizii…”. În fine, un comentariu al său de doar câteva rânduri echivalează cu o întreagă exegeză privind fineţea şi forţa psihanalitică a lui Ibrăileanu. Este vorba despre scena bine-cunoscută din antepenultima pagină a romanului, când landoul cu care pleacă Adela se depărtează, iar ea flutură un voal în semn de adio. „În acest moment începu trecutul…“, notează romancierul, trăgând o cortină al cărei înţeles Paleologu îl tălmăceşte astfel: „Trecutul are întotdeauna un început hotărât. Cel mai adesea nu-l percepem. Perceperea lui e cutremurătoare. Numai el e irevocabil, numai el e absolut. Şi din ce în ce mai tainic“.
Unicul teritoriu în care Ibrăileanu şi-a consumat existenţa l-a constituit literatura. Este ceea ce îl apropie de rivalul său mai „expresiv”, Lovinescu. Îl şi despart însă de acesta multe „lucruri cu adevărat importante”. Nu în ultimul rând, faptul că, deşi ambii au abordat şi genul epic, spre deosebire de autorul modestelor Bălăuca şi Mite, Ibrăileanu s-a dovedit a fi un mare prozator care a dat literaturii române primul roman de analiză psihologică. O capodoperă de o prospeţime stilistică aproape neatinsă la un veac, era să zic un veac de singurătate, de când a fost scrisă.