Sari la conținut
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
Apărut în nr. 265

Iaurtul face bine la apoteoza

    Cea mai noua premiera a Teatrului de Comedie din Bucuresti este un regal Eugène Ionesco: „Cântareata cheala & Lectia“ (5 martie 2010).
    Cum era de aseptat, in apropierea si in anul centenarului ionescian (2009), piesele academicianului francez de origine româna considerat initiatorul teatrului absurd(ului) au urcat pe mai multe scene din România. In montari care au ambitionat (si putine au si reusit) sa dovedeasca actualitatea acestui dramaturg deseori evocat si citat, dar mult mai putin citit, chiar si in cheie scenica.
    La Teatrul de Comedie, abordarea textului dramatic ionescian are o traditie de aproape  patruzeci si sase de ani. De la premiera româneasca a „Rinocerilor“ (10 aprilie 1964), in regia lui Lucian Giurchescu, avându-l ca protagonist pe Radu Beligan – turneu de mare succes la Paris –, la amintita premiera de acum trecând prin montarile pieselor „Ucigas fara simbrie“
    (1 octombrie 1968), „Ce formidabila harababura!“ (2 decembrie 2005) si „Delir in doi“
    (2 aprilie 2006). De altfel, spectacolul cu „Rinocerii“ din 1964 a fost si prima reprezentatie pe o scena româneasca a unei piese purtând semnatura lui Eugène Ionesco. Un trecut care obliga si un prezent asezat sub auspicii faste: „Cântareata cheala & Lectia“, spectacol montat in 55 de repetitii derulate intr-un tempo alert, in 46 de zile (cele doua versiuni in limba româna care poarta semnaturile unor reputati traducatori, Vlad Russo si Vlad Zografi, urmând fidel textele din volumul „Eugène Ionesco, Thèâtre complet“, Gallimard, 1991).
    Regizorul Victor Ioan Frunza continua traditia reunirii celor doua texte intr-un singur spectacol, asa cum s-a intâmplat, intr-o prima serie de reprezentatii, la Thèâtre de la Huchette, in stagiunea 1952-1953. Si apoi, din nou, incepând din februarie 1957 pâna azi, peste 16.000 de reprezentatii in acelasi teatru, care a obtinut, in 1996, Médaille de Vermeil din partea Primariei Parisului, iar in 2000, Premiul de Onoare la Ceremoniile Molière (premiu pe care l-a primit si Eugène Ionesco in 1989).
    In viziunea lui Victor Ioan Frunza, cele doua antipiese ionesciene, reflectate in oglinzi paralele printr-o subtila mixare a tragicomediei cu decriptarea unor legende urbane potentate de avânturile globalizarii, isi adjudeca distincte nuante de thriller postmodern.
    Mecanismul depersonalizarii prin ritualizarea traiului in comun, devitalizat, al celor doua cupluri, Smith si Martin, – ritualizare ce naste monstri, in „Cântareata cheala“ – si initierea ca sacrificiu ritualic repetitiv – in „Lectia“ – sunt demontate si recompuse, cu minutie de ceasornicar elvetian, de regizorul care stapâneste perfect resorturile  absurdului ionescian. Coborât de pe falsul piedestal elitist si adus in confruntare directa cu poncifele, stereotipiile, derapajele evazioniste si psihozele lumii contemporane.
    Nimic nu e ce pare a fi, nimeni nu e cel/cea care se da drept in „lumea“ de care râzi cu fiori de spaima din cele doua piese ingemanate. Cu logica expandata in haos. Si iaurt care face bine la apoteoza. Cu personaje de benzi desenate ori de manuale de invatat englezeste (primul titlu al „Cântaretei….“, piesa scrisa in româneste si apoi tradusa in franceza, dezvoltata si incredintata regizorului Nicolas Bataille, a fost „Englezeste fara profesor“), treziti la „viata“ de eroii unor legende urbane decazuti din rang, precum pompierul- Superman care bulverseaza aparenta liniste a Gotham-ului de apartament al familiei Smith. Ori Jack Spintecatorul „intrupat“ in profesor de provincie ucigas in serie, care jertfeste, iar si iar, inocenta, intr-un sofisticat ritual video computerizat, pe altarul initierii.
    Dupa legile unui thriller care se respecta, detectivii, supraveghetorii, observatorii sunt personajele de plan secund. Mary, fata in casa din „Cântareata…“ dezvaluie travestiul si il motiveaza sherlocholmesian sora ei frantuzoaica, Marie, incearca, repetat, sa previna crimele stapânului, prinsa fatal in cercul ororilor din „Lectia“, si tot ea sterge urmele, il consoleaza pe ucigas si o ia, cu forte sporite, de la capat. „Amândoua“ au momentele lor de revolta, când vor sa  reordoneze lumea pe care altfel o servesc umil, robotizat, revolta cu atât mai riguroasa cu cât e sortita sa se macine in gol.
    Resorturile (tragi)comicului devenit absurd terifiant sunt subsumate, in remarcabila, foarte vie (in ciuda aglomerarii de citate culturale sau tocmai de aceea) montare a lui Victor Ioan Frunza, unui turbion energetic, unui ritm sustinut, caruia atât actorii cât si publicul ii raspund fara rezerve. Ca un prestidigitator de top, regizorul ii conduce pe primii spre performanta si nu-i lasa pe ceilalti sa-si piarda, nici macar pentru o clipa, interesul fata de ceea ce se petrece pe scena. El îsi cunoaste foarte bine actorii (dovada prezentarile pe care le face in caietul program) in fata carora a venit cu lectiile (regizorale si nu numai) temeinic facute.
    Sub bagheta lui Victor Ioan Frunza, Virginia Mirea e chiar „perla coroanei“ din trupa de la Comedie. O Doamna Smith care intra si iese subtil in/din cliseu se anima emotional si se livreaza morgii englezesti la minut, umple scena chiar si in momentele statice, de poza la imn sau de abandon in fotoliu, când mângâie masinal pisica robotizata, seduce si se lasa sedusa de pulsiunile sexualitatii eroului stingator de incendii, e anosta cu staif si gratios (si nu tocmai inocent) feminina, candid alienata si dramatic razbunatoare.
    Domnul Smith, Florin Dobrovici, sustine cu brio ping-pong-ul de replici cu doamna sa, când afabila, când apatica, e in rol, e apa linistita cu adâncimi, când trebuie, date la iveala. Stie sa dea carne si umbre unui personaj doar aparent linear.
    Mirela Zeta isi dozeaza admirabil afectele si efectele intr-o Doamna Martin atipica, somptuos, debordant feminina, cu senzualitate reprimata, când in nori, când cu picioarele foarte pe pamânt, nu tocmai convinsa ca trebuie sa-si caute si, mai ales, sa-si gaseasca identitatea. Bine secondata de George Costin, a carui teatralitate inteligent ironic detasata in Domnul Martin din „Cântareata…“ si al carui histrionism calculat, insidios, periculos, cu caderi nevrotice de mare efect in Profesorul din „Lectia“ sunt câteva dintre revelatiile acestui spectacol, e un actor pornit sigur pe drumul performantei de exceptie.
    Pompier-Superman debordând de sexualitate si timid incurabil când isi da jos „uniforma“, amestec, in doze incendiare (!), de sublim eroic si ridicol candid, Dragos Huluba, când cuceritor fanfaron, când pierdut, dat in bâlbâiala in fata auditoriului din salonul englezesc, e irezistibil si ultraperformant in proba de foc a monologului absurd ionescian (si are dictie demna de invidiat de catre multi confrati).
    Andreea Samson, o tânara actrita care a depasit stadiul de promisiune si se indreapta cu aplomb spre calitatea de certitudine intr-ale actoriei, imbina entuziasmul neconditionat al invatacelului aspirant la „doctoratul total“ cu stupiditatea inocentei adolescentine inca departe de clarificarile maturitatii. Si admiratia fata de maestru cu abandonul oitei duse la taiere, coplesita de forta si carisma (ambele malefice) ale calaului, victima predilecta, cu prea putine momente de revolta, repede inabusite.
    In fine, Bogdan Cotlet, in travesti, Mary, nesarata, lungana servitoare a familiei Smith si Marie, mult mai rafinat, gratios, frantuzit „feminina“ fata in casa a Profesorului, dând impresia, chiar cochetând cu publicul, ca stiu mai mult(e) decât pot sa spuna, cu momente de scortosenie servila, de supunere detasata, de ironie continuta si de iesiri colerice care redimensioneaza relatiile cu partenerii de scena, e un veritabil, rasfrânt in oglinda, personaj ionescian, ceea ce nu e putin lucru.
    Demersul regizoral al lui Victor Ioan Frunza e admirabil completat, reliefat, potentat de scenografia, costumele, expozitia de fotografii – portrete ale personajelor (din foaierul teatrului), toate purtând semnatura unei maestre – Adriana Grand. Amanuntele din „Colofon“ care dau seama de performantele ei livrate spectacolului – un regal si pe acest palier –, inscrise in caietul-program, pot face, si ele, concurenta unui monolog precum „Guturaiul“. Le consemnez cu delicii:
    „Decorurile sunt executate din extrudat satinic, impregnat cu rasini poliuretanice si reprezinta copii fidele ale unui semineu englezesc, stil York, secolul XIX si ale unor statui decorative, baroc Cornwall, secolul XIX. Peste copie s-a intervenit cu pictura in acril, cf. schitelor de scenografie, care reproduc atmosfera din grafica celebrelor manuale Horn, de limba engleza. Scaunele au fost achizitionate din interioare locuite. Intregul  ansamblu (semineu, statui, scaune etc.) cântareste 120 kg si se deplaseaza pe roti cauciucate. Tabla multimedia, confectionata din policarbonat, este animata video cu patru proiectoare, un retroproiector si trei camere video, asistate de computer. Consolele video sunt improvizate prin mijloace proprii. Recuzita contine elemente de vesela simple si o imitatie robotizata de felina mica. Casca pompierului este un obiect autentic asupra caruia s-a intervenit cu pictura si detalii luminoase. Costumele sunt confectionate din taft, catifea mercerizata, stofe de lâna, accesorii tricotate manual si fragmente reale ale unui costum de interventie. Perucile, vopsite termic, au in componenta fibre sintetice. Pictura pe corp e realizata cu pigmenti speciali“.