Sari la conținut
Autor: RODICA GRIGORE
Apărut în nr. 271

Hristos rastignit. A câta oara?

    Nikos Kazantzakis, Hristos rastignit din nou, traducere si note de Ion Diaconescu, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2008

    Publicat in anul 1948, la doi ani dupa „Zorba Grecul“ (1946), si inainte de „Ultima ispitire a lui Hristos“ (1951), romanul „Hristos rastignit din nou“ a dat nastere la numeroase controverse in Grecia (si chiar dincolo de granitele ei), autorul ajungând sa fie chiar acuzat de blasfemie de reprezentantii Bisericii Ortodoxe, din cauza modului in care a tratat unele subiecte considerate intangibile pâna atunci. Cu toate acestea, nici popularitatea in Occident a lui Nikos Kazantzakis nu a avut prea mult de câstigat: chiar si dupa publicarea acestui roman, numele sau a fost adesea trecut cu vederea de critica literara vestica. Fapt explicat, uneori, prin „neajunsurile“ limbii elene, care i-ar fi limitat scriitorului accesul la categorii largi de cititori. Pe de alta parte, insa, marile teme ale creatiei sale nu au fost nici usor abordabile, nici foarte confortabile pentru reprezentantii doctei critici academice – care, in consecinta, au ales, nu o data, sa-l ignore. „Hristos rastignit din nou“ nu este o lectura comoda si nici una de delectare. Cu atât mai mult cu cât, depasind nivelul alegoriei despre care s-a discutat adesea in legatura cu romanele pe teme biblice sau religioase ale lui Kazantzakis, cartea aceasta este extrem de actuala, vorbind despre etnici greci aflati sub dominatie otomana, despre ascensiunea unora dintre ideile socialiste, despre probleme sociale grave si despre inegalitatea ce determina nesfârsite – si imposibil de rezolvat – tensiuni intre oameni de aceeasi credinta.
    Subiectul, chiar daca socant, nu este, in linii mari, extrem de complicat: in satul Lycovrysi („Izvorul lupului“!), sub ochiul neadormit – dar, in principiu, gata sa ignore micile abateri de la reguli – al unui Aga turc (iubitor de adolescenti), mai marii comunitatii decid, chiar in ziua de Pasti, ca in anul urmator sa reprezinte, cu ajutorul oamenilor din sat, tocmai Patimile lui Hristos, sub forma unei piese de teatru apropiata de vechile moralitati medievale. La initiativa preotului Grigoris, chiar in acea zi sunt alesi protagonistii viitoarei reprezentatii sacre, menite a spori spiritul religios al oamenilor: negustorul Iannakos urmeaza sa fie Apostolul Petru, Kostandis, cârciumarul, va fi Iacov, Mihelis, fiul boierului Patriarheas – Ioan, iar Panaiotaros – Iuda. Frumoasa vaduva Katerina va deveni Maria Magdalena, iar pentru dificilul rol al lui Hrsitos este desemnat Manolios, un pastor sfios si plin de piosenie, cunoscut si pentru viziunile pe care le are uneori. Intr-un alt plan, insa, chiar fruntasii satului isi joaca inca din aceasta prima scena propriile roluri, din care se vor dovedi incapabili sa iasa: parintele Grigoris se face vinovat de pacatul mândriei, mos Ladas, de acela al zgârceniei, batrânul Patriarheas de cel al lacomiei, iar Hagi Nikolis, invatatorul, de lasitate. Si, exact ca intr-un mister medieval, ei vor intrupa aceste pacate, cerându-le insa, in acelasi timp, mai tinerilor viitori actori ai Patimilor lui Hristos sa fie buni, blânzi si drepti, astfel incât sa joace ca si cum ar trai. Ceea ce, in fond, se va si intâmpla, deoarece toate personajele esentiale din roman isi vor asuma pe de-a-ntregul realitatea rolurilor pe care le interpreteaza, dar si toata simbolistica acestora: de la zgârcitul mos Ladas, personificarea avaritiei, sau de la Iannakos, negustorul care anterior era mare amator de furtisaguri, si pâna la blândul Manolios, noua imagine a lui Hristos, cu totii vor deveni ceea ce li se spune ca reprezinta, dobândind un deplin sens alegoric ce se va rasfrânge asupra tuturor faptelor lor.
    Trupul si sufletul
    Ca, dincolo de toate acestea, este vorba, aici, despre marea tema a intregii opere a lui Nikos Kazantzakis, si anume eterna confruntare dintre trup si suflet, dintre materie si spirit, dintre dorinta de sfintenie si permanenta ispita e foarte adevarat. Dar poate ca, dintre toti protagonistii din creatia scriitorului grec in ansamblu, Manolios ilustreaza cel mai convingator preocuparea lui Kazantzakis pentru capacitatea omului de a se autodepasi si nu numai de a-si transforma universul pamântesc intr-unul spiritual, ci de a se transforma pe sine, pâna la acel punct in care materia nu mai difera deloc de spirit. Caci, in scurta vreme dupa ce i se ofera rolul lui Hristos, Manolios, citind Sfânta Scriptura si impunându-si singur canoane, ajunge sa se identifice, practic, cu imaginea lui Hristos – iar la nivelul lumii din Lykovrysi, chiar sa fie Hristos. In aceeasi linie alegorica, turcii, a caror amenintare este mereu resimtita, pot fi echivalati cu romanii din Iudeea, Aga cu Pilat din Pont, parintele Grigoris cu Caiafa, iar lupta lui Manolios impotriva tuturor relelor si railor are semnificatia unui razboi de eliberare spirituala, a carei victima sacrificiala este el insusi, acesta fiind semnul ultim al unui destin pe care si-l asuma cu toata daruirea. De aceea, intr-un punct culminat marcat si de accente oarecum gotice, comunitatea il ucide pe Manolios chiar in biserica, la instigarile lui Panatiotaros/Iuda, si ale parintelui Grigoris, doritor sa restabileasca ordinea intr-un Lykovrysi care a fost martorul cu inima de piatra al suferintelor oamenilor veniti in bejenie, condusi de parintele Fotis, si care vor fi exilati pe muntele Sarakina, dupa ce comunitatea prospera din Izvorul lupului le refuzase ajutorul atât de necesar la vreme de restriste. In acest fel, noile patimi ale lui Hristos isi pun in scena intregul adevar cutremurator si pun, in acelasi timp, o uriasa oglinda in fata tuturor asa-zisilor buni crestini, amatori de sfinte slujbe, de odoare sacre, dar incapabili sa inteleaga durerea celor de lânga ei – si cu atât mai putin doritori s-o atenueze. In acest context, incercarile lui Manolios, Mihelis, Iannakos si Kostandis de a schimba ceva in modul semenilor lor de a-i privi pe oameni sunt sortite esecului, insa asta nu-i impiedica pe cei patru prieteni sa incerce sa faca macar ei ceva pentru oropsitii de pe Sarakina. Fara indoiala, din acest punct de vedere, constructia narativa din „Hristos rastignit din nou“ a reprezentat o extrem de buna pregatire a tehnicii romanesti pentru „Ultima isipitire a lui Hristos“, ambele romane ducând la reactii extrem de violente din partea Bisericii din Grecia.
    Crestinism vs. comunism
    In romanul de fata, opozitia esentiala se stabileste, desigur, intre Manolios si parintele Grigoris, cel care merge pâna acolo, incât il acuza pe tânarul pastor de complot si de propaganda bolsevica. Desigur, acest aspect a fost pus adesea in legatura cu simpatia pe care insusi autorul a nutrit-o pentru idealurile comuniste, dupa calatoria sa in Rusia. Insa, la o analiza atenta, Kazantzakis este mai apropiat de ideile estetice ale lui Gide decât de vreo ideologie socialist-utopica. In fond, preferinta sa pentru contradictii, eterna sfâsiere interioara a tuturor protagonistilor sai, dorinta de izgonire a vechilor idoli sunt comparabile cu cele exprimate in scrierile autorului „Falsificatorilor de bani“. La Kazantzakis, insa, rezultatul va fi un accentuat mesianism, exprimat prin intermediul unor personaje precum, in „Hristos rastignit din nou“, Manolios. Deloc intâmplator, el e cel mai infocat aparator al sarmanilor ajunsi in bejenie in Lykovrysi – si tot deloc intâmplator este privit cu o totala neintelegere de catre cei din jur, devenind cea mai reusita replica a dostoievskianului Print Miskin. De altfel, nu o data s-a discutat despre posibile apropieri intre Kazantzakis si alti scriitori si, oricât de surprinzator ar putea sa para, unul dintre cei cu care, la o analiza atenta, autorul „Raportului catre El Greco“ are, probabil, cele mai profunde afinitati este W. B. Yeats, cu care imparte aceeasi mistica a permanentei cautari spirituale si aceeasi fascinatie pentru calatorii – dintre care doar o mica parte sunt dintre cele fizice. In plus, ii aduce alaturi si ideea omului mereu consumat de flacara unui ideal, de tentatia absolutului si de dorinta de a depasi conditionarile pamântescului. De aici pasiunea si patima – patimile! – ce domina scrierile amândurora, dar si noua dimensiune pe care scriitorul grec reuseste s-o dea vechii dialectici dostoievskiene a pacatului si a pedepsei.
    De la elanul vital
    la eliberarea spirituala
    De-a lungul intregii sale activitati literare, Nikos Kazantzakis a fost influentat de filosofia lui Henri Bergson, fiind interesat mai cu seama de ideile filosofului francez cu privire la evolutia creatoare. In fond, dupa cum a marturisit el insusi in repetate rânduri, insasi ideea aparitiei Divinitatii ori a „trimisilor“ divini in romanele sale, i-a fost inspirata, chiar daca oarecum indirect, tot de Bergson, scriitorul pornind de la notiunea de „élan vital“, acea forta vitala preexistenta care tinde sa ajunga la un nivel superior de autodeterminare ori de constiinta. Dar pentru a fi vie, insufletita in adevaratul sens al cuvântului, ea trebuie sa coexiste cu materia, adica, altfel spus, sa repuna in discutie – si sa faca acest lucru in mod permanent – intregul sistem dialectic. Din aceasta perspectiva, abisul sau tacerea deplina vor deveni, pentru Kazantzakis, simbolice pentru un soi de imens creuzet imaterial de unde, ulterior, acel elan vital din filosofia lui Bergson – si Dumnezeul din opera lui Kazantzakis – poate reintra in lumea materiala si ii poate determina acesteia traiectoria ascensionala. Constiinta de sine devine, la rândul sau, principalul canal prin care curge spiritul, iar Kazantzakis va sustine, in consecinta, ca tocmai din acest motiv avem cu totii datoria de a-l salva noi insine mereu pe Dumnezeu pentru a preintâmpina o staza perpetua in care, altfel, conditia umana ar risca sa se instaleze.
    Dialectica distrugerii si re-crearii strabate intreaga opera a scriitorului grec, ideile sale filosofice fiind, de altfel, formulate prin intermediul romanelor pe care le-a publicat – si mai cu seama prin intermediul acelora care aduc in discutie, precum „Hristos rastignit din nou“, problemele relatiei dintre credinta crestina si actiunea umana propriu-zisa. Se intâmpla astfel si pentru ca, se stie, Kazantzakis era profund legat de traditia crestina – e cunoscut episodul din propria sa biografie când a petrecut câteva luni pe Muntele Athos, in cautarea revelatiei divine – dar, pe de alta parte, era si profund convins ca aceasta nu mai reusea sa rezolve marile provocari cu care era confruntata fiinta umana in secolul XX. De aici nevoia protagonistilor din „Hristos rastignit din nou“ de a actiona cât mai autentic cu putinta si de a face, dupa ce rolurile le-au devenit clare, tot ce pot pentru a usura macar putin suferintele semenilor, pe care vor ajunge sa-i priveasca, in adevaratul sens al cuvântului, drept fiii lui Dumnezeu. Manolios se simte, astfel, dator sa-l salveze, din punct de vedere simbolic, chiar pe Dumnezeu, depasind letargia spirituala in care era cufundata lumea din Lykovrysi, iar datoria sa nu e pur si simplu una strict personala, ci exprima o nevoie existentiala profunda. Tot din acelasi motiv, ceilalti tovarasi ai sai, desemnati a avea roluri in noua reprezentare a patimilor lui Hristos, se pregatesc la rândul lor cu atâta convingere pentru marea indatorire – pe care o resimt ca pe o adevarata vocatie – incât nici macar nu-si mai pun problema sa joace rolurile, ci chiar le traiesc, intr-o neasteptata expresie a unei teologii a eliberarii spirituale.