Dora Pavel, Do Not Cross, Iasi, Editura Polirom, 2013, 184 p.
Homosexualitatea este înca tabu la noi. Înainte de orice, prin însasi denumirea stiintifica. Putini o întrebuinteaza. Chiar si în contexte medicale sau jurnalistice (de larga informare), am sesizat preferinta pentru eufemismul englezesc gay. O schimbare de mentalitate s-a produs, macar prin înlaturarea termenilor peiorativi din discursul public. Ma îndoiesc de faptul ca societatea, nu doar a noastra, a învatat toleranta. Mai degraba s-a deprins cu discriminarea pozitiva, deja agresiva, impusa de principiul politically correctness. Rusinea, protectoare sau incriminatoare, a impus tacerea pe de o parte si batjocura pe de alta. Riscul bâlbâielilor terminologice este ca, macar la nivel declarativ, minoritatea tinde sa-si exhibe orientarea. De aici porneste discutia despre libertate si libertinaj. Libertinajul începe când libertatea se transforma în cochetarie ostentativa. Distinctiile se multiplica daca luam în calcul raportul între natura si cultura în privinta homosexualitatii. De ceva vreme avem un indiciu genetic destul de concludent al primei coordonate. S-a descoperit ca, în cariotipul uman, cromozomul Y din perechea a 23-a, care contine informatia masculina, este un rest al cromozomului X, care, dublat, impune genotipul feminin. Asadar, din punct de vedere cronologic, ne-am lamurit ca, de fapt, barbatul s-a nascut din coasta femeii.
Complexe
Romanul Dorei Pavel – „Do Not Cross“ – trateaza problematica din perspectiva cultivarii înclinatiei spre aceasta practica. Descoperirea intimitatii si a placerii de catre Cezar Braia aminteste de relatiile adolescentilor din Grecia antica („eromeni“) cu adultii („erasti“). Diferenta între protagonist si Kostas Venetis este ca primului îi lipsesc apasarea si acceptarea mistica a destinului. Patima personajului din romanul lui Octavian Soviany este înnascuta, venita din dragostea Celui de Sus. Asumarea conditiei marginale se traduce în omagii si în ordalii închinate Sefirotului – principiul kabbalistic al revelarii divinitatii în lume. Cum Sefirotul are si o interpretare antropomorfa, asa se explica de ce patru capitole poarta denumiri al trupului („Picioarele“, „Pântecele“, „Inima“, „Capul“), iar al cincilea – „Coroana“ reprezinta sfera invizibila care le cuprinde pe celelalte.
Cezar Braia îsi domesticeste firea. Se deprinde cu ea. Desi are porniri colerice în copilarie, dorind sa paraseasca domiciliul la trei ani, protagonistul îsi propune sa se obisnuiasca în ipostaza de flegmatic, de scenarist, de regizor si de interpret în piesele având drept scop capturarea parintilor. Jocul impus parintilor aminteste de gesturile sadice ale condamnatului din poezia „Si ne fereste, Doamne“ (Stefan Aug. Doinas), care prindea sobolani, înfigându-i apoi în scobitori. Elevul prepuber se îmbiba cu deliciile masochismului, intrând în logica maladiva a povestitorului din „Întâmplari în irealitatea imediata“. Organismul sau nu se deregleaza însa în singuratate. Caznele ticluite necesita prezenta si empatizarea martorilor: „Am început cu deprinderea inspirata de-a ma victimiza. Dupa ce atrasesem suficient atentia la trei ani, trebuia sa plusez, provocând compasiune. Învatasem sa simulez frica, despre care vorbeai si tu, si, dupa cum vezi, o faceam ireprosabil. Îmi ticluiam si-mi construiam fobiile cu tot talentul de care eram în stare“ (p. 57). Pâna la urma, bolnavul închipuit ramâne lipit de masca. Încetând a se dedubla, devine o structura dubitativa, autoscopica, melancolica. Feminitatea caracteristicilor îl acapareaza. Divortul parintilor si obligatia de a locui numai cu tatal îl obliga sa-si caute refugiul în placenta materna.
Dorul de duca spre nicaieri îl încolteste ca pe un iepure care-si invita pradatorul sa ia cina. Gasirea intimitatii în adolescenta ramâne marcata de respingerea zonelor suprapopulate de baieti. Intimitatea lui se dovedeste sinonima cu igiena. Refuzul cutumelor masculine si cautarea spatiului individual îi reamintesc lui Cezar nevoia de a se proteja de ceilalti. Însusirea individualitatii exacerbate dezvolta conflictul iremediabil cu societatea. Colectivitatea, asociata autoritatii si, totodata, spiritului gregar, îi repugna. Când, la 23 de ani, întrezareste posibilitatea de a se sustrage de sub controlul legislativ, porneste cu riscul de a-si periclita viata, bucurându-se de sechestrul în padure la care îl supune un psihopat, si el razvratit împotriva ordinii: „Ramâneti în casa, situatia e sub control, rasuna vocea nesuferita si neutra. Sigur, îsi poarta lor de grija. Înca o data: prefer sa fiu strangulat de debusolatul asta decât adjudecat si sfârtecat de ei. De ore bune ma vâneaza si pe mine. Nu le va fi usor. Mai ales acum, dupa ce am vazut ziarul. Fireste, l-au aruncat anume, sa-l vad. Într-un final, toata vina o dau pe mine. Eu m-am lasat prins, eu am umblat aiurea, iesindu-i bolnavului în cale într-o pravalie din apropierea padurii, si oare ce-am cautat tocmai pe acolo, eu am ales sa-l însotesc, oferindu-i alternativa santajului pe tava, o rapire neverosimila, spun unii, pâna si conditia de ostatic mi-e pusa la îndoiala. Eu l-am scapat“ (p. 132).
Educatia hedonista
Pasajul precedent ne situeaza în fata confruntarii cu un personaj ultragiat. Împrumutând antifrastic ticurile limbajului institutional, Cezar Braia îsi manifesta dispretul împotriva discriminarii exercitate de majoritatea moralista si, paradoxal, împaciuitoare. Caracterul grandios al personajului sta în neîmplinirea prejudecatilor lui despre instantele civice asupritoare. Vrând sa se autosugestioneze ca politia si, odata cu ea, indivizii care o sustin prin reguli si practici, poarta întreaga raspundere a evadarii lui consimtite, tânarul presupune ca urmaritorii îi stiu preferintele homosexuale. Or, niciun indiciu textual nu conduce spre aceasta pista. Reflexe ale prunciei râzgâiate! În realitate, el îsi travesteste astfel ura contra asa-zisilor eliberatori, care îl trateaza cu indiferenta. Fugarul pofteste sa puna mâna pe un amplificator de sunet si sa urle ca este haituit. Erast sau nu, Cezar Braia nu exista în ochii multimii. Complexul de inferioritate se manifesta prin lipsa de onestitate si de curaj în a admite ca se simte atras de barbati. Cu toate ca tatal se straduieste sa-l înteleaga, fiul nu doreste sa deschide subiectul. Evitarea disputei provine din lasitate, din eliminarea detaliului ca spatiul privat este, obligatoriu, o anexa a spatiului public.
Secretul sta sub pecete ca si cum naratorul si-ar pastra candoarea hedonismului nedumerit. Educatia lui sexuala porneste brutal, fiind violat de Cristian Jude, sportivul liceului. Savoarea momentului nu lamureste totusi definitiv asupra situatiei pe termen lung. Sexualitatea lui Cezar Braia se educa în functie de partener. Juramântul misogin depus alaturi de Teus, gazda lui de dupa abandonarea facultatii, piere la aparitia eromenului – posesiv, dominator si cultivat: „Pentru ca te caut, Sever. Numai pe tine, în tot si-n toate. Înca de-atunci. As accepta între femei una singura, pe cea în al carei miros ti l-as recunoaste pe al tau. As accepta sa ma iubesc cu ea, ca unica femeie, numai pentru ca e femeia ta, a ta, Sever, pentru a vedea ce simti tu, cât esti tu cu ea, în extaz“ (p. 129). Initiindu-se în pederastie, ucenicul aspira la bisexualitatea pe care mai târziu o va întâlni în cazul unui barman priapic.
Punctul culminant al romanului, nicidecum al actiunii, îl constituie confesiunea aparent senzationalista facuta de Sever referitoare la aventura petrecuta cu mama amantului, Georgia. Ca atare, complexul oedipian se instaleaza ca deus ex machina peste o viata condusa dupa fandoselile acuplarii. Acum, rufele se spala în familie. La mâna. E clar ca, în pofida accentelor tragice, prozatoarea se desfata insinuând sarcasmul situatiei. Oricâte interogatii si-ar adresa si oricâte planuri ar inventa, povestitorul îsi da în vileag mascarada antidonquijotesca. Un bovarism este si presupusa complicitate la propria rapire. Oferind clarificari, Cezar Braia inventeaza interpretari psihologice de diletant: Avem nevoie unul de altul, pe criterii diferite, criteriile nu conteaza: „Tu vii spre mine instinctiv, eu, spre tine, din calcul egoist. Când esti neînteles în dragoste, cum sunt eu, îti ajunge un „prieten“ ca tine, rapitor, sa-ti protejeze somnul si calatoria“ (p. 23). Braia adora sa se joace. Prefera joaca, nu jocul.
Poate ma însel, dar cred ca Dora Pavel a scris un roman foarte bun datorita histrionismului de limbaj.