Dacă un decor trebuie să fie nu frumos, ci adecvat la sensurile pe care le dezvoltă spectacolul, atunci spaţiul construit de Andu Dumitrescu în Tartuffe de la Teatrul Naţional Iaşi, regia Vlad Massaci, este un exemplu. Pereţii jumătate albi, jumătate gri, în curs de „cenuşificare“, cărora li se adaugă costumele sobre, tot gri, recompun un univers greu de uitat, aşa cum greu de uitat pare să fie pentru scenograf omniprezentul cenuşiu comunist dinainte de ’89. Sarafanul gri asezonat cu ciorapii albi, trei sferturi, în cazul elevei Marianne, costumele gri ale personajelor masculine, (până şi) canapeaua tot gri sunt mărcile inubliabile ale sistemului totalitarist. Şi, pentru ca procesul să fie şi mai limpede, cineva vopseşte pereţii, cu trafaletele, în cenuşiu. Întregul imaginar este în curs de a deveni gri.
Cele ce fac notă cromatică distinctă sunt două personaje feminine care se luptă şi până la urmă reuşesc să învingă forţa manipulării: servitoarea îmbrăcată într-un crem sobru şi soţia lui Orgon, singura apariţie de pe scenă al cărei costum păstrează culorile libertăţii de gândire. Este personajul ce face eforturi, caută soluţii şi elaborează un plan raţional prin care să vină de hac fanatismului. Pandantul său, servitoarea, încarnează bunul-simţ popular. Vioiciunea, optimismul, isteţimea de a găsi stratageme de moment şi mai ales refuzul de a se lăsa târâtă de valul manipulării sunt atributele care fac din menajeră unul dintre pilonii rezistenţei. Una populară, desigur, din care umorul sănătos şi opoziţia veselă nu vor lipsi. Plină de temperament hâtru, cu o interpretare suplă, colorată în multiple nuanţe, Andreea Spătaru reuşeşte personajul cel mai cărnos al spectacolului. Actriţa îi dă viaţă şi savoare, pe faţa ei mobilă închegându-se, mai tot timpul, mirări şi ironie. În rolul soţiei lui Orgon, Andreea Boboc comentează mut, cu subtilitate, fiecare scenă în care familia ei se lasă înglodată în fanatism. Delicată, gracilă, actriţa reacţionează permanent fără cuvinte, dar viu, la adoraţia soacrei faţă de manipulatorul Tartuffe (Georgeta Burdujan, o mamă-bunică aspră, scorţoasă şi autoritară).
Tartuffe, o comedie?
Nicidecum, în viziunea regizorului Vlad Massaci. Textul lui Molière este fundamentul pentru un studiu teatral despre cât de uşor se poate transforma o lume liberă într-una totalitară. Iar regizorului nu-i rămâne decât să ilustreze pârghiile scabrosului mecanism. În noua sa montare, liniştea, luciditatea anesteziată, manipularea la pachet cu ignoranţa sunt demonstrate punct cu punct. În stânga scenei, cea care nu a apucat să fie mânjită în gri, lumea încă liberă îşi păstrează rosturile domestice. Se aşază la masă, citeşte presa, îşi face rugăciunea. Doar că toate se petrec pe tăcutelea. În viziunea lui Vlad Massaci, textul lui Molière funcţionează ca o dramă de familie. Fiecare situaţie se construieşte cu grijă. Regizorul îşi conduce actorii cu aceeaşi subtilitate dintotdeauna, reacţiile lor sunt bogat nuanţate. Nimic prea mult şi nimic din ce ar ieşi de sub umbrela plauzibilului pare să fie principiul său. Teza nu e arătată cu degetul, sensurile se încheagă subtil, prin acumulări fine, moment cu moment. Aşa se desfăşoară scenele de dragoste adolescentină dintre fată şi băiat (Andrei Sava cu o prospeţime bine temperată), pe substratul maculării ideologice şi al obedienţei fără crâcnire. În familia guvernată de modelul patriarhal, fata (Delu Lucaci, într-o construcţie fină, pertinentă, cu izbucniri mocnite) consimte la ascultare fără rezerve şi fără filtre raţionale. E principalul teren pe care se aşază ideologia totalitară. Propunerile servitoarei, care vrea să o salveze de căsătoria nedorită cu Tartuffe, o vor speria prin îndrăzneală. Modelul în care diferiţii membri ai familiei se livrează cu totul ideologiei dominante – în cazul acesta, credinţa habotnică –, abandonându-şi luciditatea şi lăsându-i pe alţii să facă alegeri în locul lor este principalul teren al oricărei dictaturi, ne şopteşte regizorul din spate. Iar instaurarea regimului totalitar se foloseşte de bunul-simţ, cuminţenia şi decenţa celor mulţi. În fond, orbirea habotnică a tatălui (într-un Tartuffe din oraşul în care an de an B.O.R. prosperă şi datorită moaştelor supermarketate al Preacuvioasei) nu este în nici un caz o urmare a structurii sale ticăloase. Dimpotrivă, adecvându-se la norme, Orgon (Doru Aftanasiu, într-o evoluţie funcţională şi echilibrată), sacrificându-şi liberul arbitru, renunţă la proprietăţile materiale şi intelectuale plin de intenţii bune şi chiar de omenie. În lipsa exerciţiului analitic, el devine victima fariseismului ideologic cu atât mai uşor cu cât, în montarea lui Vlad Massaci, derapajele de la normalitate ideologică, politică etc. nu se mai fac prin lideri focoşi şi înfierbântaţi. Manipularea lui Tartuffe se dovedeşte subtilă, fariseul e fermecător, deci cu atât mai lesne de asimilat pentru tabăra celor oneşti. Mijloacele imposturii se ascund într-un discurs catifelat, mai cu seamă că Ionuţ Cornilă stăpâneşte arta seducţiei scenice. Actorul nu cade în păcatul fariseismului gros, iar personajul său rămâne, pe tot parcursul spectacolului, suplu şi mobil.
Societăţi întregi formate din cei mai normali şi cinstiţi oameni s-au fanatizat pe fondul bunei credinţe. Nu fără urme de opoziţie, cum o arată reacţiile ineficiente ale fiului (Dumitru Florescu) şi ale cumnatului lui Orgon (Dumitru Năstruşnicu). Că modelul în care oamenii de bun-simţ se livrează necondiţionat, fără să intre în alertă lucidă, uitând că în contractul cu statul ei sunt parte de egală importanţă, o demonstrează finalul spectacolului. În plin model al autorităţii patriarhale, salvarea pentru toţi cei puşi literalmente la zid în scena cu pricina va veni deus ex machina. Adică doar din afară! Pe fondul comodităţii şi al lipsei de reacţie (spectacolul a avut premiera înainte de tumultul alegerilor prezidenţiale şi de disperarea societăţii civile ieşite în stradă împotriva partidului-stat), fără de analiză raţională şi control atent al comunităţii faţă de autorităţi, calea pentru toate excesele ideologice şi abuzurile de putere rămâne deschisă, cum lesne sugerează discursul (presupus al) lui Hitler din final.
Urmând atent mecanismele unei drame de familie, Vlad Massaci şi Andu Dumitrescu, alături de echipa de actori, construiesc un Tartuffe din cale afară de adecvat la mersul societăţii româneşti de început de secol XXI. Iar pentru cei ce nu sunt interesaţi de semnificaţiile politice, vestea bună e că spectacolul se susţine, perfect coerent, prin întreaga panoplie profesionist nuanţată a mijloacelor teatrale.
