Devenite mai mult o expresie a jongleriilor socio-politice, o răsplătire a artei literare relevante din anumite puncte de vedere, premiile literare sunt un bun indicator al temperaturii geopolitice, economice şi societale în genere. După Nobelul adjudecat de un francez incapabil să suscite entuziasmul nici „înăuntru“, nici „în afară“, a venit momentul Goncourt, precedat de câţiva sateliţi la fel de grăitori pentru „ce dă bine“ la politica momentului: Adrien Bosc a primit Premiul Academiei Franceze pentru Constellation, un roman despre moartea boxeurului Marcel Cerdan, haitiana Yanick Lahens a înşfăcat „Fémina“ pentru Bain de lune – o proză despre greu încercatele plaiuri natale –, iar Zeruya Shalev a primit premiul „Fémina“ pentru Ce qui reste de nos vies (Ce mai rămâne din vieţile noastre). La începutul lui noiembrie, cu puţin înainte de decernarea marelui pot, mult-râvnitul Goncourt, publicaţia Le Point specula asupra favoriţilor: David Foenkinos, autor al „enormului best- seller“ La Délicatesse, şi Kamel Daoud, jurnalist la Quotidien d’Oran, un scriitor avantajat pare-se aprioric de calitatea de sa de algerian într-un moment în care Franţa găseşte de cuviinţă să-şi spele păcatele comemorând şaizeci de ani de la războiul cu fosta sa colonie. Dacă Foenkinos ia startul cu Charlotte – un lung „poem“ despre Holocaust (i.e. despre tânăra artistă Charlotte Salomon, pierită la Auschwitz în 1943), romanul lui Daoud, Meursault contre-enquête, e considerat o „carte mare“ măcar pentru faptul că, dincolo de rafinamentul scriiturii, eroul ei este fratele arabului ucis de străinul lui Camus. Acum, străinul e Celălalt, arabul prin a cărui voce e reclamat Goncourt-ul. Totuşi, deşi succesul comercial verificat al lui Foenkinos nu e de neglijat, se distinge în tonul celor de la Le Point preferinţa pentru algerian, a cărui eventuală premiere o tratează drept „miracol“ – unul care ar zgudui inerţii, prejudecăţi, spălând, totodată, păcate vechi şi întărind prestigiul francezei în lume (premiul s-ar da unui francofon, nu neapărat unui francez). Ca opţiune de rang secund, e amintit romanul Ne pas pleurer (Să nu plângi) de Lydie Salvayre – o „exoficţiune“ despre Războiul civil din Spania, scris într-o combinaţie de franceză şi spaniolă. Ei bine, juriul Goncourt a dat de pământ cu „miracolele“ şi cu exorcizarea Holocaustului şi a ales o scriere care, iarăşi, n-a entuziasmat în primul rând. Dacă Pierre Assouline, din calitatea de membru al juriului, recunoştea că e o alegere „mai puţin istorică“ decât ar fi fost premierea lui Daoud, rămâne întrebarea de ce juriul Goncourt a preferat miracolului raţiunea şi o temă europeană (războiul civil spaniol) – marii reconcilieri cu moştenirea colonialismului african.
Autor: TEODORA DUMITRUApărut în nr. 496