„Hollywood-ul este motivul pentru care filmele mele arata astfel. In viata mea nu m-as duce acolo sau nu mi-as pierde timpul uitandu-ma la filmele lor… Sunt un regizor groaznic, asta recunosc. Dar refuz sa regizez mizerii. Filme proaste pot face, mizerii, nu“, declara Aki Kaurismaki intr-un interviu acordat The Guardian in 2003.
Groaznic sau nu, Kaurismaki este unanim considerat cel mai de seama regizor finlandez din toate timpurile si, inca mai important, inventator al unui nou tip de cinema. Un cinema care ilustreaza perfect militantismul sau anti-hollywoodian.
Incepand cu „Varjoja paratiisissa/Umbre in Paradis“ din 1986, al treilea film al sau, Kaurismaki se dedica exclusiv personajelor marginale, fara orizont, aflate in situatii lipsite de orice eroism, actionand ca rezultat al unor pulsiuni dintre cele mai elementare. Prost imbracate si sarace, tacute si lipsite de haz, acestea reprezinta tocmai opusul eroului tipic de peste ocean, bine facut, cu lipici la sexul opus, intotdeauna pe cale sa spuna o poanta, intotdeauna pe cale sa salveze lumea.
Prin contrast, personajul principal din „Umbre in Paradis“ abia daca se poate salva pe sine. Gunoier de profesie, accepta cu inima indoita oferta unui coleg de a porni o afacere („Nu am de gand sa mor in spatele volanului!“ „Dar unde?“ „In spatele unui birou!“, il imboldeste acesta). Doar cateva ore mai tarziu, ipoteticul intreprinzator trece in lumea dreptilor in urma unui atac de cord, sortind aceasta unica si debila tentativa a lui Nikander (Matti Pellonpää) de a-si depasi conditia unui rasunator esec.
Sondarile sale pe teren afectiv sunt de asemenea de domeniul ridicolului. Fixatia pentru o casiera de magazin universal interpretata de eterna Kati Outinen intalneste tot atatea piedici in propria sa timiditate, in propriile sale tabieturi, in pudoarea sa exagerata, in prudenta sa, vecina cu prostia. Prea putin impresionanta este sala de bingo aleasa ca scena de desfasurare a primei intalniri, deloc invitanta lipsa sa de reactie la avansurile la randul lor inepte ale casieritei, deloc atragatoare meseria sa de gunoier. Doar intamplarea face ca Ilona sa-i cedeze, pentru ca, la scurt timp, sa-l insele cu noul ei sef, mai tanar, mai chipes, mai plin de succes.
Nikander este ratatul prin excelenta. Ilona, replica sa feminina. Prietenul sau cel mai bun, pe care il intalneste in puscarie dupa o noapte de betie, nu e cu nimic mai breaz.
Paradoxal este ca, tocmai datorita propriilor limite, datorita seriozitatii si aerului intotdeauna egal cu care isi traiesc mizeria, datorita mandriei lor greu explicabile, multumita de asemenea stiintei de a imblanzi lumina si unui evident cult pentru banda desenata ale lui Kaurismaki, aceste personaje, care nu au nimic din marii eroi cinematici, nu sunt doar mai simpatice, mai verosimile, mai umane.
Ele devin cu totul si cu totul stralucitoare.
Autor: CATALIN OLARU