Nicolas Sarkozy: Europa nu mai este pe marginea prapastiei.
David Cameron: taxa pe tranzactiile financiare este o nebunie.
Angela Merkel: votez Sarkozy!
Barack Obama: destul cu inegalitatile, este timpul ca bogatii sa fie mai putin bogati si ca America sa se ocupe de clasa de mijloc.
Toate aceste afirmatii cu pretentia de sentinte au fost pronuntate recent, in diferite ocazii: la Paris, prima, la Davos a doua, la Berlin, a treia si la Washington, a patra. Apoi, toate au devenit leit-motiv la summit-ul Uniunii Europene din 30 ianuarie de la Bruxelles sau pentru presa mondiala. Ele au greutate diferita. Unele pot sa schimbe câte ceva in lume chiar pe termen scurt. De aceea sunt importante.
Campania electorala din Franta incepe sa se transforme intr-o miza europeana. Nici nu fusese anuntata candidatura lui Sarkozy pentru alegerile prezidentiale si cancelara Angela Merkel s-a grabit sa anunte public ca ,,il voteaza“ pe cel cu care se intâlneste macar o data pe saptamâna. Inspirat, cineva s-a intrebat: mariage d’amour ou de raison? Alternativa ratiunii trebuie luata in calcul. Cei doi lideri ai celor mai puternice economii ale Europei au interesul major sa traverseze in tandem dificultatile provocate de criza si, daca este posibil, sa continue si dupa alegeri. Ei reprezinta gândirea de dreapta europeana a momentului iar batalia pentru salvarea dreptei, aflata la putere in majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, devine un imperativ in conditiile de criza. Schimbarile intervenite pâna acum in unele state au condus fie la pierderi din partea dreptei, fie la ascensiunea extremei drepte. A se vedea cazurile Italiei, Ungariei, Portugaliei si Irlandei. Daca stânga va câstiga in Franta, prin François Hollande, cursul politicii in Europa ar putea fi schimbat. De unde si grija tandemului franco-german pentru a nu suferi eroziuni din motive electorale. In cea mai recenta interventie, presedintele Sarkozy a refuzat sa-si anunte candidatura. Din calcul, evident. Sustine ca are destule griji pentru francezi ca presedinte, mult mai mari decât cele pentru agenda personala. Populism pentru socialistii lui Hollande, ragaz pentru guvern si pentru Sarkozy insusi, aflati la cote mici de popularitate. Masurile prezentate de Sarkozy pentru sanatatea economiei franceze sunt lansate ca raspuns de pe fotoliul de presedinte la programul electoral al lui Hollande. Batalia incepe de pe pozitii inegale. Sarkozy exploateaza – ca si in campania precedenta –, teme ale adversarilor. De la socialisti a luat acum nevoia de protectie a celor saraci prin construirea de locuinte, instituirea unui TVA social, diminuarea somajului in rândurile tineretului dupa model german. De altfel, modelul german a devenit mai mult decât obsesie la Sarkozy. Pentru toti francezii, pornind de la acest model, actualul presedinte intentioneaza sa refaca rapid capacitatea de productie in Franta, sa creeze o banca a industriei, sa ceara francezilor sa munceasca mai mult de 35 de ore pe saptamâna, patronilor sa investeasca, iar europenilor sa instituie taxa pe tranzactiile financiare. Toate masurile sunt imperative ale momentului. Europa nu mai este pe marginea prapastiei, sustine Sarkozy. Are dreptate?
Unele dintre solutiile sale sunt, vai, din nou contestate. Dificultatea de armonizare a europenilor este mai veche, dar criza a adus una in plus: cea a neintelegerilor. Parisul si Berlinul urmaresc extinderea integrarii la domeniul bugetar sperând prin aceasta sa impuna mai multa obedienta statelor membre. Londra a spus nu. Imaginea de la Bruxelles a unui Sarkozy care il evita nepoliticos pe Cameron dupa ce acesta a respins propunerile franco-germane privind salvarea zonei euro este una elocventa a noului tip de neintelegeri din Uniunea Europeana. Neintelegeri nu pe norme, ci pe bani. Britanicii reproseaza Bruxelles-ului lipsa de viziune. Când o fac, nimeni nu se indoieste ca este vorba de tandemul franco-german. Demersurile Berlinului si ale Parisului pentru a impune taxa pe tranzactiile financiare s-au lovit de refuzul ferm al premierului David Cameron care a calificat public taxa drept nebunie. Britanicii pretind ca instituirea acestei noi taxe ar costa Europa 500.000 de locuri de munca si o diminuare a Produsului Intern Brut cu 200 de miliarde de euro. Cum au facut britanicii calculul nu se stie. Multi economisti de renume international, printre care si premiatul Nobel Stiglitz, socotesc ca taxarea afacerilor mari – ei considera tranzactiile financiare afaceri –, ar putea sa devina alternativa la masurile severe de austeritate impuse otova multor state din Uniunea Europeana. Londra are o alta abordare. Mai multa cutezanta a cerut recent David Cameron la Davos liderilor politici europeni; luati decizii indraznete pe masura dificultatilor pe care ni le-a creat criza. ,,Nu pretindem ca nu exista dificultati, a spus el, dar nu este momentul sa fim imobili, sa ne fie teama ca ratam. In 2011 prudenta s-a dovedit catastrofala“. Atent citite, declaratiile premierului britanic ofera o viziune diferita atât in materie de perspectiva, cât si de strategie. El a reluat la summit-ul european din 30 ianuarie cele trei directii de actiune avansate la Forumul de la Davos: salvarea Greciei prin re-capitalizarea bancilor, convenirea unui nou fond de cautiune pentru statele membre ale Uniunii Europene aflate in dificultate si renuntarea la taxa pe tranzactii financiare. Conservatorism britanic pentru protectia beneficiilor Marii Britanii din tranzactiile bancare? Cu siguranta, da. Cu un astfel de reflex britanicii s-au aparat, si-au salvat in atâtea rânduri identitatea insulara si, deloc de neglijat, au menajat relatiile speciale cu Statele Unite. Pentru cei dispusi sa vada o adversitate gratuita si cronica a britanicilor la Uniunea Europeana, David Cameron a explicat inca o data clar, cu eleganta britanica: ,,Suntem membri ai Uniunii Europene nu din necesitate, ci prin actul nostru de vointa“. Yes, sir!
Este usor de constatat ca, de la o vreme, tandemul franco-german pretinde ca liturghia lui politica sa fie ascultata in toate bisericile Europei. Numai ca nu toti europenii sunt bisericosi. Reactiile sunt diferite. Ungaria ofera un exemplu de pozitie dura, pe care si-o apara la Bruxelles direct, iar România un altul, de moliciune, care o scuteste de osteneala de a mai trece pe la biserica. Apar si alte tipuri de gesturi care erodeaza bruma de solidaritate câta a mai ramas in structurile institutionale ale Uniunii Europene. O inovatie poate fi socotita disponibilitatea doamnei Merkel de a-l… vota pe Sarkozy. Ciudat! Acesta nici nu si-a declarat intentia de a candida. Inabilitate sau imixtiune, s-au intrebat ziaristii invitati la o excelenta emisiune de dezbatere politica a televiziunii franceze. Un ziarist german a considerat ca madame Merkel a mers prea departe. Si in trecut s-au intâmplat astfel de imixtiuni, dar nu au fost atât de inabile. El a reamintit ca socialistul Mitterrand l-a sustinut pe crestin-democratul Kohl cu bani si cu… discretie. Invitatii la aceasta emisiune duminicala, „Kiosque“ – la care, de la o vreme, participa si o românca, doamna Raluca Lazar; sa-i salutam prezenta! –, au fost de acord ca ne aflam in fata unei erori care arata un pic de disperare pentru perspectiva tandemului Sarkozy-Merkel.
Este indreptatita rezerva unora la tandemul Sarkozy-Merkel? Noul presedinte al Parlamentului European, socialistul german Martin Schultz, a afirmat ca este dificil ca doi lideri, chiar daca reprezinta doua state puternice, sa-si ia singuri grijile Uniunii Europene. El considera ca prin ideea ,,pactului bugetar“, Angela Merkel urmareste transformarea Comisiei Europene intr-un fel de guvern al Europei iar aceasta trimite la federalizarea Europei. Idee eminamente germana, federalizarea nu este agreata – in afara de presedintele de acum al României –, de statele membre in fruntea carora se afla chiar Franta. Opiniile lui Schultz pot fi puse pe seama faptului ca, desi german, ca socialist, el nu este pe aceeasi baricada cu compatrioata lui crestin-democrata, Angela Merkel. Daca Angela Merkel s-a grabit sa declare ca ,,il voteaza pe Sarkozy“, Schultz a promis ca-l va sustine pe vechiul lui prieten, socialistul François Hollande sa ajunga presedinte al Frantei. Iata ca apar inovatii in democratia europeana comunitara!
In discursul privind starea natiunii, presedintele Barack Obama a pledat pentru taxarea bogatilor si protectia clasei de mijloc. Intr-un an electoral, cum sa scapi de acuzatia de populism pentru un astfel de discurs? La inceput, când ataca probleme generale, Obama a fost aplaudat in picioare dupa fiecare fraza de toti membrii Congresului, si democrati, si republicani. Când presedintele a ajuns la impozitarea marilor averi si a amintit de avantajele sociale ale modelului european, republicanii si-au pierdut entuziasmul si au ramas in scaune tacuti si ostili. Ce oroare, scria un ziarist a doua zi in „New York Times“. Barack Obama incearca sa schimbe Statele Unite dupa exemplul Europei, ,,sa impuna, cum declara senatorul Rick Santorum, un fel de socialism european in Statele Unite“. Imaginati-va, continua ziaristul de la „New York Times“, un cuplu american la micul dejun. Sotia il intreaba pe sot: esti sigur ca nu vrei oua si bacon? A, nu, raspunde sotul, prefer croasante! Conservatorii l-au invinuit pe Obama nu numai de populism, ci si pentru folosirea discursului oficial de prezentare a starii natiunii pentru a face mascat campanie electorala. Pentru a-l subrezi la timp, ei mai adauga artificialitatea convingerilor cu care cerea diminuarea profiturilor celor bogati. Cândva, pentru discursurile lui populiste, Roosevelt se felicita pentru ura pe care si-o atrasese din partea bancherilor si speculatorilor, comenta un ziarist avizat. Astazi, sarjele elegante ale presedintelui american nu pot avea forta inaintasului lui. Populismul lui Roosevelt era innascut si sincer, cel al lui Obama este cerebral si tardiv.
Cine are dreptate? Presedintele Sarkozy, premierul britanic David Cameron, cancelarul Angela Merkel sau Barack Obama?