De un timp bun, oricum de când criza din Ucraina a intrat în faza ei cea mai periculoasă, Germania s-a hotărât să preia iniţiativa medierii între Moscova şi Kiev. După război, diplomaţia germană nu s-a manifestat în negocieri spectaculoase, altele decât cele care priveau problema germană în esenţa ei: re-unificarea (nemţii vorbesc de unificare, nu de re-unificare). Succesul este aşteptat, trebuie să vină, are nevoie de el echilibrul în Europa.
Germania a devenit o mare putere continentală, chiar dacă nu doreşte să-şi aroge public acest loc. Astăzi, în Uniunea Europeană se vorbeşte despre nucleul franco-german, cu Berlinul ca motor al construcţiei europene. În Europa funcţionează însă şi un alt binom, mai puţin vizibil dar la fel de eficient: cel germano-rus. Intrată în bătălia pentru soluţionarea crizei ucrainene, Germania investeşte suficiente speranţe în funcţionarea dialogului special pe care îl are cu Rusia, chiar dacă o bună parte dintre declaraţiile aspre la adresa Moscovei vin dinspre Berlin. Mult mai importante decât războiul verbal sunt imperativele cooperării germano-ruse. Cancelarul Angela Merkel a mizat tocmai pe aceste imperative atunci când şi-a propus să medieze în criza ucraineană. În timp ce NATO şi Uniunea Europeană condamnă anexarea Crimeii şi susţinerea militară de la Moscova a separatiştilor rusofoni din sud-estul Ucrainei, Berlinul încearcă să impună protagoniştilor crizei, de oricare parte a baricadei se află, soluţia politică. Armele bătăliei sunt la vedere şi tocmai de aceea reuşita este posibilă. Berlinul a hotărât să nu alimenteze iluziile politicienilor ucraineni privind o integrare rapidă a Ucrainei în structurile euro-atlantice. Ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, a declarat răspicat: nu este cazul să primim Ucraina în NATO şi Uniunea Europeană. Ideea fusese avansată pentru prima dată (nu însă atât de tranşant) de preşedintele francez Hollande în timpul vizitei la Paris a preşedintelui Poroşenko. Precizarea lui Steinmeier are darul, în primul rând, de a demonta pretextele folosite de Moscova pentru întreţinerea stării conflictuale cu Ucraina şi cu Occidentul. Poziţia Berlinului, lipsită de ambiguităţi, rămâne concordantă cu strategia istorică a Germaniei de a întreţine relaţii bune cu Rusia. Nu s-a intrat într-o lună de miere, tensiunile sunt departe de a fi rezolvate. Public, cancelarul Angela Merkel continuă să critice Kremlinul pentru orientarea nouă, belicoasă, a politicii sale pe continent. „Nu este vorba numai de Ucraina. Este vorba şi de Moldova, de Georgia. Şi, dacă se continuă astfel, ne putem pune problema Serbiei, a Balcanilor occidentali? O astfel de orientare nu este, în nici un caz, compatibilă cu valorile noastre.” Vorbele doamnei cancelar sună a reproş şi a avertisment pe care liderul de la Kremlin pare să nu le ia încă în seamă. Pentru cât timp?
Critica este îndreptăţită, tensiunile prin care trece Europa par să trimită la vremuri de război de care însuşi preşedintele Putin nu se sfieşte să vorbească. La o întâlnire cu istorici ruşi el a adus în discuţie Pactul de neagresiune sovieto-german (cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov), semnat la 23 august 1939. În 2009 îi recunoscuse caducitatea şi îl contestase. Acum îl evocă îngăduitor, dacă nu cumva nostalgic. La întâlnirea amintită, după ce s-a referit la faptul că „Uniunea Sovietică a semnat Pactul de neagresiune cu Germania”, cineva a remarcat că acesta a fost ,,un lucru foarte rău”. „De ce, ce este atât de rău în faptul că Uniunea Sovietică nu a vrut să se lupte?” a replicat Putin. Încercând să desprindem un sens din acest schimb de replici, putem să înţelegem că Uniunea Sovietică a lui Stalin nu a vrut, din calcul, să se lupte cu Germania lui Hitler, dar ştim că a consimţit, tot din calcul, la împărţirea Europei. Acel târg sovieto-german din 1939 este considerat de toţi istoricii principalul pretext al declanşării celui de Al Doilea Război Mondial. În speranţa că i se va pierde urma, Protocolul secret-anexă al Pactului a fost ţinut sub lacăt decenii de-a rândul, încât generaţii după generaţii nu au avut cunoştinţă de existenţa lui. Abia după destrămarea Uniunii Sovietice a fost introdus într-un circuit public, şi acela restrâns.
Ce interesează, în definitiv, în declaraţia lui Putin? De ce readuce liderul de la Kremlin în atenţie o perioadă de înţelegere, de cooperare între Rusia şi Germania, care, până la urmă, a eşuat în război? Are vreo relevanţă pentru prezent? Istoricul american Timothy Snyder încearcă să lege neaşteptata declaraţie a lui Putin de evoluţiile din jurul crizei ucrainene. Pactul germano-sovietic din 23 august 1939 hotăra nu numai destinul unor popoare din Estul Europei, estonienii, letonii, lituanienii, ucrainenii de vest, bieloruşii de vest şi românii din Basarabia, ci însăşi ordinea în Europa. Semnând o alianţă cu Hitler, scrie Snyder, Stalin a avut o logică politică. El spera ca, susţinând statul nazist în momentul în care acesta a declanşat războiul, să determine marşul forţelor armate germane spre Vest, cât mai departe de Uniunea Sovietică. În acest fel, Germania, Franţa şi Anglia s-ar fi prăbuşit simultan ilustrând ,,contradicţiile lumii capitaliste”. Astăzi, logica lui Putin pare să fie apropiată de calculele lui Stalin. Atunci, liderul de la Kremlin a încercat să întoarcă împotriva Europei forţa şi puterea Germaniei lui Hitler. Acum, Putin vrea să exploateze populismul antieuropean şi orice forţe, inclusiv pe cele ale extremei drepte, care contestă ordinea europeană actuală reprezentată de Uniunea Europeană. Contradicţiile în căutarea soluţiilor pentru criza ucraineană nu se mai sfârşesc tocmai când Ucraina, cu o întârziere de secole, încearcă să devină stat naţional. Snyder, ca orice american, este străin de rostul statului naţional, dar opinia lui merită să fie cunoscută pentru că este expresia unei filozofii politice pe care Statele Unite au adoptat-o imediat după părăsirea izolaţionismului: exportul propriilor valori şi protecţia intereselor americane oriunde în lume. O filozofie uneori paralelă cu cea europeană, a echilibrului mondial în care îşi găsesc încă locul statele naţionale. „O reîntoarcere la statele-naţiuni în Europa ar fi o catastrofă pentru toate ţările, inclusiv pentru Rusia, susţine Snyder. Există o diferenţă între Stalin din 1939 şi Putin din 2014. Pe Stalin îl putem măcar credita că a încercat să rezolve o problemă: Germania nazistă avea intenţia să distrugă Uniunea Sovietică. Făcând alianţă cu Hitler, Stalin s-a compromis ideologic şi a făcut o eroare strategică, dar el era confruntat cu o ameninţare reală. Putin nu are duşmani în Europa. Fără nici un motiv aparent, pentru prima dată din 2013, guvernul rus a desemnat Uniunea Europeană ca adversar. În presa rusă şi chiar în comunicatele Ministerului rus de Externe, Uniunea Europeană este tratată ca «decadentă… pe punctul să se dezintegreze»”. Snyder consideră că Moscova a reactivat poziţia agresivă în Ucraina înainte de – şi în legătură cu – realizarea proiectului construcţiei Uniunii Eurasiatice. „Kremlinul a prezentat intervenţia (militară în Crimeea, n.n) ca un act de rezistenţă la agresiunea europeană. Este cel puţin ciudat. Invazia Rusiei în Ucraina a precipitat ruptura cu Occidentul care, din punctul de vedere al protecţiei intereselor Rusiei nu are nici un sens. Cu greu poate fi considerată această alegere ca o capodoperă de gândire strategică. În prezent, încercările Kremlinului de a găsi o justificare actelor pe care le-a iniţiat conduc la abandonarea unui fundament moral de bază al politicii de după război: opoziţia din principiu la războaie de agresiune în Europa şi, în principal, la războiul de agresiune dus de nazişti în 1939.”
Propunând Ucrainei – ca şi Republicii Moldova şi Georgiei – „Parteneriatul Oriental” (acorduri de asociere), statele membre ale Uniunii Europene nu ar fi avut nici intenţia, nici dorinţa să ofenseze Rusia, susţin politologii occidentali, mai apăsat acum decât înainte de declanşarea crizei. Astfel de acorduri sunt o practică în relaţiile Uniunii Europene cu statele vecine. Moscova este făcută responsabilă pentru cursul periculos pe care l-au luat evoluţiile în Europa. Consecinţa acestei culpe se traduce, deocamdată, prin sancţiuni economice cărora Rusia le face cu greu faţă. Potrivit calculelor ministrului rus de finanţe, Anton Siluanov, Rusia pierde 32 de miliarde de euro pe an doar ca efect direct al sancţiunilor, la care se adaugă alte 80 de miliarde, ca urmare a scăderii preţului la petrol sub 80 de dolari/baril.
Mai importante decât pierderile economice sunt efectele lor politice care contribuie substanţial la întreţinerea tensiunilor pe continent. Să sperăm că iniţiativa de mediere a Berlinului între Moscova şi Kiev va da roade cât de curând. Îngăduinţa pe care preşedintele Putin o arată mai nou faţă de Pactul Ribbentrop-Molotov o impune.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 496