Geniu şi talent

Deşi am crescut ascultând povestea marilor fapte de arme reuşite de Ilie Năstase pe terenurile de tenis în anii 1970, mărturisesc că eram prea puşti pentru a desluşi cu-adevărat în ce anume constă excelenţa acestora. Priveam şi eu, ca tot fanul sportului alb, meciurile lui Nasty, atât cât erau acestea transmise de TVR.
De prin 1978 am început să fiu mai atent la acest gen de transmisiune sportivă, reuşind performanţa de a nu pierde o singură partidă televizată a fostului lider mondial din 1973. Spre abisala mea dezamăgire, recunosc cu mâna pe inimă că felul în care juca Năstase în acea vreme nu mă impresiona – deşi am căutat cu osârdie să desluşesc în stilul lui Iliuţă ceva din acel grăunte de geniu despre care scria atât de plastic Ioan Chirilă în Ar fi fost prea frumos (o carte pe care am recitit-o de 13-14 ori!).
Să se fi înşelat Nea Vanea? Cristian Ţopescu? Radu Voia? Gogu Viziru? Ion Ţiriac? Ba chiar şi redutabilii lui adversari, de la Laver la Borg şi de la Rosewall la Connors? Cum era cu putinţă aşa ceva? Chiar dincolo de rezultate care, până în 1976, cel puţin, fuseseră excepţionale, jocul lui Năstase, tenisul său, loviturile practicate, punerea în scenă a mentalului unui dublu campion de Grand Slam, toate acestea nu rezonau cu nimic din cel care eram pe-atunci.
Eu devenisem în acea epocă fan McEnroe, iar tenisul lui Bad Boy Mac era flamboaiant, cromatic, de-a dreptul melodramatic. Chiar dacă-l antipatizam pe Borg, până şi în stereotipia jocului său, una împinsă la extrem, descoperisem niscaiva virtuţi. Dar la Năstase…
Trecut-au anii, eu am executat un viraj dinspre filosofie şi psihanaliză spre jurnalismul cultural şi comentariul de tenis, am acumulat experienţă în noua mea calitate, de actor în peisajul proxim terenului de tenis, iar năzuinţa de a înţelege fundamentul fascinaţiei pe care jocul lui Nasty o exercita a sporit în intensitate. Şi pentru că acum patru-cinci ani you tube-ul nu oferea nimic din marile finale disputate de campionul român, mi-am cumpărat de pe ebay dvd-uri cu partide memorabile din biografia sportivă a lui Ilie.
Dau doar câteva pilde: finala de la Wimbledon pierdută la Stan Smith în 1972; finala Turneului Campionilor de la Barcelona, câştigată în 1972 contra aceluiaşi adversar; semifinala turneului citat, în care Nasty l-a zdrobit efectiv pe starul mondial în devenire, puştiul iancheu Jimmy Connors; finala de la Forest Hills din 1972, în care l-a învins cu justeţe pe Ashe în faţa propriilor fani ai acestuia; finala Turneului Campionilor din 1974 când, surprinzător, Iliuţă a fost învins de un Guillermo Vilas total neştiutor pe gazon, dar beneficiind, ce-i drept, de asistenţa cinică a lui Ion Ţiriac, devenit coach al argentinianului. Etc.
Ce m-a cucerit, după un studiu asiduu al partidelor amintite? Întâi de toate, deplasarea în teren a lui Nasty, viteza şi eleganţa lui absolut feline. Apoi, reverul tăiat, de pregătire a ofensivei, foarte greu, adânc, aproape lipit de suprafaţa de joc. Voleul de backhand şi forhand, amândouă executate cu o îndemânare fără cusur. Acele scurte ce parcă înţepau şi dezumflau efectiv mingea. Lobul cu lift, mai ales pe dreapta, o lovitură imposibil de citit dinainte. Şi nu în ultimul rând, acel serviciu fulgerător, precum şi atacarea mingii aflate încă în urcare, lovitură atipic de eficientă pentru un elev al şcolii româneşti de tenis, una care nu a excelat niciodată la predarea serviciului.
Ah, şi să nu uit: incredibila capacitate a lui Năstase de a polemiza cu sine însuşi, la început, apoi cu arbitrul, adversarii şi publicul. Omul ăsta nu putea să stea fără să comunice. Şi o făcea adeseori înspre propriul lui dezastru…