În seria de autor a Operelor lui Nicolae Steinhardt de la Polirom, colecţia „Memorii, jurnale, corespondenţe“, a apărut în condiţii grafice deosebite volumul 18, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de Florian Roatiş. Sunt reunite între coperţile lui două cărţi de dialoguri epistolare cu monahul de la Rohia, ambele apărute în ultimele decenii în mai multe ediţii. Prima, în ordinea în care sunt dispuse în acest volum, este cea a lui Zaharia Sângeorzan, care, în perioada ianuarie 1988 – martie 1989, i-a adresat lui N. Steinhardt 365 de întrebări, un număr egal cu cel al zilelor dintr-un an. A fost publicată la începutul anului 1990 de Editura revistei Literatorul. A doua se intitulează N. Steinhardt. Între lumi şi cuprinde convorbirile cu Nicolae Băciuţ.
În Scriitori români de azi, vol. III, 1989, Eugen Simion îşi încheia capitolul despre Steinhardt cu un admirabil portret: „Pe moralistul acesta cu faţa uscată de sfânt bizantin şi barba rebelă de rabin din nordul Moldovei îl zăresc uneori pe stradă: singur, adus puţin de spate, mereu zorit, preocupat mereu de ceva ce scapă înţelegerii mele. L-ai crede coborât dintr-o gravură veche, aceea, de exemplu, ce înfăţişează un exeget de texte sacre strecurându-se pe lângă zidurile cetăţii, într-un ev mediu mistic“.
Acest singuratic grăbit cu faţa de sfânt bizantin era parcă predestinat vieţii monahale. Pentru care a şi optat, după o spectaculoasă convertire la creştinism, retrăgându-se în liniştea de la Rohia. Acolo a meditat la cele ale lumii şi tot de acolo şi-a trimis răspunsurile la întrebările unor critici, scriitori şi publicişti ca Z. Sângeorzan, N. Băciuţ sau Ioan Pintea.
Frapează la epistolierul Nicolae Steinhardt contrastul între aprecierile nu o dată şocante, formulate sentenţios, fără drept de apel, şi starea de îndoială ori de repliere. Ca orice moralist care se respectă, autorul Jurnalului fericirii este, şi el, un sceptic, dar scepticismul său nu e nici pe departe de tipul celui cioranian. Un scepticism care nu demobilizează, ci chiar stimulează acţiunea, competiţia, lupta. Iată ce proclama călugărul de la Rohia într-o vreme de mare restrişte ca aceea de la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut: „Soluţia în faţa injustiţiilor e una singură: eroismul. Să nu taci, să vorbeşti, să lupţi şi să te afli în treabă… Restul e verbalism, spaimă, nimicnicie“. Una dintre temele abordate la solicitarea celor ce-l chestionează este cea a raportului dintre spiritul creator şi morala creştină. Credinţa lui Steinhardt e că „totul se rezolvă prin iubire“. Perspectiva din care el priveşte istoria, viaţa, arta, literatura, politica este una eminamente morală. Ea nu se schimbă niciodată, nici chiar atunci, mai ales atunci, când se raportează la valoarea estetică, la valoarea intelectuală. De pildă, despre Mihai Ralea, căruia îi recunoaşte însuşirile de intelectual strălucit, rafinat, inteligenţă rarisimă, regretând că e „un critic nu îndeajuns de apreciat“ în posteritate, afirmă că a avut faţă de viaţa sa o atitudine de bădăran, una ilustrativă privind „neantul moralei antice“. O caracterizare care mi-a amintit de cea, în termeni de pamflet, caricaturală, a lui Petre Pandrea. „Mandarinul valah“ scrie în jurnalul său că viaţa morală şi intelectuală a lui Ralea, licheaua nr.1, „se reduce la peticul dintre buric şi testicule“. Sever este Steinhardt cu scriitorii clasici sau contemporani pentru comportamentul lor civic. De exemplu Eugen Barbu, un mare scriitor, ale cărui romane Groapa şi Săptămâna nebunilor le consideră capodopere ale literaturii române. Omul însă îl determină să observe: „Nu i se poate cere scriitorului să fie un sfânt (deşi…), dar nici o lepră nu-i este îngăduit a fi“. Steinhardt este împotriva dihotomiei estetic–etic, dar în aprecierile şi judecăţile sale, accentul cade întotdeauna pe etic, Eminescu servindu-i drept exemplu suprem: „Ideea Eminescu nu e o idee literară, ori politică, ori psihologică – e o idee etică“. Opiniile ilustrului cărturar sunt, conform propriei mărturisiri, sincere şi îndrăzneţe. Cu privire la romanul românesc contemporan face observaţii subtile şi surprinzătoare: „Personajele romanelor actuale sunt, bietele, năpădite de stresuri şi deformate de mediul ambiant cu totul negativ“. O excepţie: Carol Măgureanu din Feţele tăcerii al lui Augustin Buzura – „omul care din suferinţă şi gentileţe a extras bunătatea şi gentileţea şi care-i unul din personajele cele mai nobile ale literaturii române, vrednic să figureze într-un roman al lui Dostoievski“. Inegal şi fără a fi un stilist, Nicolae Breban este „unul din puţinii noştri autori cu adevărat atraşi de marile probleme ale omului şi misterele vieţii“. Dintre poeţii generaţiei ’60, îi admiră pe Ana Blandiana şi pe Adrian Păunescu, căruia îi descoperă, pe lângă prodigiosul talent, însuşiri morale ce îi lipsesc unui Eugen Barbu, dar mai ales pe Ileana Mălăncioiu. Autoarei Liniei vieţii şi Urcării muntelui îi schiţează din doar câteva linii un portret pe cât de insolit, pe atât de memorabil: „Aferim femeie! Curajoasă. Aspră. Le vede, le ştie, le spune. Şi ce suflet de muiere sensibilă, simţitoare. Suflet adânc, colţuros. Mare poetă . Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) şi totodată accesibilă milei, duioşiei (indirecte), dar o Antigonă cu suflet de Electră (şi de Ecaterina Teodoroiu)“. Impresionează disponibilitatea acestui spirit dezmărginit, capabil să trăiască revelaţii metafizice unde şi când nu te aştepţi, de pildă în faţa unei mori de apă, de a admira. De la un punct încolo nici nu mai contează dacă are sau nu dreptate. Important este spectacolul intelectual al unui spirit fundamental liber, de o fascinantă vioiciune.
Steinhardt i-a citit atent nu numai pe poeţii şi prozatorii români contemporani, ci şi pe criticii şi eseiştii din generaţii diferite. În Eugen Simion vede un model. Pe alţii, precum Alexandru Paleologu, Adrian Marino, Lucian Raicu sau Valeriu Cristea, îi preţuieşte în mod deosebit. Este mai degrabă reticent faţă de eseiştii, cu termenul său, noicieni: Pleşu şi Liiceanu. Nişte noicieni care, chiar dacă nu s-au despărţit niciodată de Noica precum Paleologu, lui Steinhardt i se pare că sunt în unele privinţe departe de maestru. Despre autorul Jurnalului de la Păltiniş el scrie: „E foarte profesoral, foarte doctoral. Prea din cale afară de didascalos, de Herr Profesor. Exact contrariul lui Noica, mereu amen, gentil, modest“. După cum se vede, moralistul nu se dezminte. Cu Cioran polemizează în mai multe rânduri pe diverse teme şi destul de vehement pentru un polemist de obicei cordial. Îl acuză, între altele pe expertul decăderii de „şarlatanie“ şi îi reproşează „lipsa de imunitate“ faţă de moda/ modele occidentale, precum şi faptul că ar face confuzie între filosofie şi religie. Recunoaşte însă că Cioran „este un foarte mare scriitor“. Nu e oare de-ajuns?!
Clasicii români şi străini sunt evocaţi de Steinhardt în diferite contexte, cum ar fi cele create sau sugerate de Z. Sângeorzan, acesta gratulat de ilustrul său interlocutor, dar şi admonestat, pe bună dreptate, atunci când întrebările lui sunt confuze sau grandilocvente, deşi formulate în scris, ceea ce presupune a fi fost şi atent gândite. Răspunsurile sunt însă de fiecare dată incitante. Întrebat ce admiră mai mult în poezia lui Bacovia, Steinhardt mărturiseşte că admiră „autumnalul, ploaia, melancolia ploilor de toamnă (care la el nu-i numai melancolie, ci şi putere, stihie, zeitate). Ca în vestitul roman al lui Elémer Bourges: Les oiseaux s’envolent et les feuilles tombent. Bacovia – din acest punct de vedere, al toamnei, al lacustrului, al ploii stihiale, pe toţi îi întrece, chiar şi pe Verlaine“. Pe 3 octombrie s-au împlinit 120 de ani de la naşterea lui Esenin. Un motiv în plus de a cita ce spune
N. Steinhardt răspunzând la o întrebare a lui Z. Sângeorzan, despre Esenin pus faţă în faţă cu Mozart: „Esenin e un mozartian, un pur, un înger în trup de huligan, un cinstit şi o jertfă. Esenin, ca şi tânărul erou din Căinţa, ia asupră-şi vinovăţia. Ca şi Mozart transcende binele şi răul şi se refugiază în paradisiac. Odată cu Esenin intrăm în lumea culpei asumate, adică a nevinovăţiei. Esenin e o fiinţă mozartiană, e tâlharul cel bun de pe cruce, e un produs şi el al civilizaţiei rurale (ea îl va fi trezit, îl va fi ferit de afundarea în abjecţie), pentru el poezia a devenit o catharsis, vaietul lui prevesteşte, cred, mântuirea“. Un portret de o virtuozitate, aş zice, mozartiană.
Moralistul e mult mai justiţiar când în dialogurile epistolare vine vorba de unele personaje celebre ale literaturii. Între acestea: Emma Bovary, pe care Steinhardt o compară cu Nataşa Rostova. Mai firească ar fi fost, cel puţin la prima vedere, comparaţia cu Anna Karenina. În viziunea lui Steinhardt, Doamna Bovary, spre deosebire de eroina lui Tolstoi: „Nu e o pasionată, aparţine speciei de oameni care nu ştiu ce să facă din şi cu viaţa lor. Păcat strigător la cer, va fi sancţionat cu moartea. Dar Flaubert nu e numai drept, e şi milos: sinuciderea i-o acordă de milă, ca să dea niţică demnitate unei biete vieţi atât de irosite. Emma Bovary îşi înşală soţul din plictis, prostie şi nepricepere. Adulterul e pentru ea un drog. Poate că principala sa lipsă aceasta este: lipsa de feminitate“. Observaţii fine, propoziţii ce ar putea fi convertite prin schimbare de semn într-o definiţie a feminităţii.
Aserţiunile lui N. Steinhardt îşi conţin de regulă comentariul. Tentaţia de a le cita, şi încă copios, este irepresibilă. Prea multe interpretări şi consideraţii le pot parazita. Lectura, eventual „îndrăgostită“, oricum gânditoare, a unor scrieri confesive, dar nu numai, cum sunt aceste dialoguri epistolare, în fond nişte exerciţii de admiraţie, o admiraţie care nu exclude negaţia, este captivantă. Atipicul monah de la Rohia este şi un hermeneut atipic.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 536