G. Calinescu si a cincea esenta

Pe cât este de adevarat ca temperamentul lui G. Calinescu a fost unul instabil, fluctuant, capricios, pe atât este de fals ca in seama lui sa fie pusa receptarea postuma a criticului. Aceasta nu este doar firesc fluctuanta, cu scaderi si cresteri de interes si perspective normal schimbatoare pe axa timpului, ci e una mortificata, intepenita intr-o permanenta fractura schizoida, ce nu poate fi imputata decât unui narav bastinas retardatar. Polarizarea rudimentar belicoasa este o meteahna detestabila, canibalica, nedepasita pe deplin inca, a criticii literare românesti. Daca foiletonistica literara isi poate permite vehemente si chiar incandescente, temperatura exegetica ar trebui sa fie una constanta. Sa fie oare un exces de energie culturala, de hiperactivitate intelectuala, sau pur si simplu substituire interesata, narcisism, rafuiala si spirit tranzactional camuflate in restituirea „clasicilor“? Cert e ca atunci când e vorba despre o dezbatere presupusa a conduce in mod natural catre o concluzie de echilibru, realista, se intâmpla taman pe dos. Ne impartim in zelatori si detractori si, daca nu ne dam efectiv in cap cu tomurile unui Maiorescu, Lovinescu, Calinescu, nici mult nu ne mai trebuie. In cel mai fericit caz manipulam opiniile unui critic in detrimentul celuilalt. Daca il pretuim pe Lovinescu, nu se poate sa nu-l „radem“ pe Calinescu si viceversa, in virtutea unei disocieri de tipul galeriilor din fotbal. Logic, e din tabara adversa. Surplusul de partizanat se revarsa din pacate asupra clasicilor, folositi cu cinism, pusi, ei, sa ne rezolve idiosincraziile. Un sistem critic este perpetuu asezat in opozitie cu un altul, in loc a li se evidentia imbricatiile, capilaritatile comune, mutualismul si, da, diferentele. Pluralitatea, diversitatea, inca mai sunt asimilate in ipostaza gresita de câmp de lupta, arena de gladiatori, parerile adverse sunt incasate ca insulte. Nu ne disociem de o idee, ci o combatem, nu apreciem, ci adulam. In general nu prea stim sa relativizam. Cum bine observa Mircea Iorgulescu, adept al unei cai de mijloc, „niciodata analizate pe indelete, fara idei preconcepute, aceste raporturi au fost de obicei asezate intr-o perspectiva simplificatoare si inevitabil falsa, de opozitii mergând pâna la anularea unuia sau altuia din termeni“. Ca o fatalitate, si astazi discutam in termeni de „calinescieni“ si anticalinescieni, lovinescieni si antilovinescieni, maiorescieni si antimaiorescieni. Facând o astfel de impartire grosiera, ajungem – spune M. I. – „a-i califica pe cei situati arbitrar intr-o himerica tabara adversa drept spirite infernale, chiar ostile culturii românesti, pe care de fapt a slujit-o dupa puteri fiecare dintre personalitatile carora zelatorii, aceasta specie de subdezvoltati intelectual cu totul detestabila, le atribuie in postumitate infatisarea grotesca a unor magi sau a unor sefi de trib“. O receptare barbara, primitiva, nu se stie de ce agonala.
Psihologia lui „i-am ciuruit“
Fireste ca G. Calinescu, din cauza labilitatii sale temperamentale, are cu atât mai putine sanse de a fi situat altfel decât in vesnica opozitie, nicidecum „in raport“. Exegeza calinesciana e, poate, cea mai ciclotimica, strabatuta de spirit vindicativ si de afecte. Admitându-se, desigur, ca exista si un „al treilea pol“, calea de mijloc (sustinuta de o mâna de critici), receptarea sa ramâne totusi una majoritar lirica, sentimentaloida. Sigur, nici inconsecventele intelectuale, nici accidentele biografice ale criticului nu ne ajuta prea mult in privinta asta. Daca raporturile cu criticii contemporani lui au fost judecate tot in termeni de opozitie, psihologia lui „i-am ciuruit“ domina exegeza postuma. Daca Ileana Vrancea, in „Intre Aristarc si bietul Ioanide“, strecoara otravuri subtile in chip borgian, E. Negrici foloseste kalasnikovul „demistificator“. Inevitabil, adulatorii reactioneaza cu chiote isterice. Nici acestia nu aduc vreun serviciu posteritatii lui G. Calinescu. Dimpotriva, filocalinescienii, adulatorii inflexibili si fanatici s-au pus stavila reeditarii „Istoriei“ – ne aminteste Mircea Iorgulescu, sub pretextul ca aceasta ar fi fost revizuita sub inrâurirea vremurilor nu tocmai favorabile ideologic, ceea ce ar fi dus la alterarea lucrarii. Iata cum adulatorii se pot transforma in detractori involuntari, intarind, ei, ingrosând peste limitele reale, ideea tranzactionalitatii, a oportunismului, a cedarii la presiuni politice, suspectându-l pe Calinescu ca si-ar fi mutilat propria carte, când cel mai simplu gest ar fi fost sa confrunte cele doua editii. In plus, „se sparie gândul“ la enormitatea interzicerii accesului larg la o asemenea lucrare, in eventualitatea de a nu fi fost restituita publicului. Trebuie amintit ca „Istoria…“ era imposibil de gasit in librarii si se procura „pe sub mâna“. Eugen Simion, in cea mai recenta carte a sa, „Fragmente critice, VI“, afirma, cu dreptate, ca „se poate spune orice, putem sa judecam oricum pe G. Calinescu, dar nu ne este ingaduit, tineri sau vârstnici, sa nu observam ca istoria nu s-a purtat deloc bine cu G. Calinescu, el n-a avut istoria pe care geniul sau o merita. Sunt putini intelectuali in istoria culturii române care sa fi fost asa de umiliti cum a fost inainte si dupa 1945 G. Calinescu“.
Un plan ambitios si dificil
Un „echilibru intre extreme“ incearca sa stabileasca Andrei Terian, in a sa stralucita monografie, „G. Calinescu. A cincea esenta“ (Cartea Româneasca, 2009). Desi o carte de debut, aceasta reprezinta nu doar un eveniment editorial al anului, ci unul al intregii literaturi române. Spirit polemic, cu un apetit remarcabil pentru speculatia de idei, cu un bagaj conceptual robust si cu o intuitie critica rafinata, A. Terian face un tur intelectual de forta, erudit si de o tensiune iesita din comun, oferindu-ne un spectacol critic de exceptie. Stralucirea ideii nu include insa si infailibilitatea. Monografia poate stârni adeziuni, dar deopotriva, daca nu enervari, atunci macar delimitari ferme, cum orice carte buna poate si trebuie sa stârneasca. Tocmai din acest motiv se citeste pe nerasuflate. Facând o subtila asimilare a monografistului cu obiectul monografiei sale, Paul Cernat, in cronica sa in doua episoade din „Observator cultural“, constata o evidenta: „De la «Viata lui Mihai Eminescu» (1933) incoace, nici un critic al actualitatii noastre literare nu a mai debutat in volum atât de substantial“.
Miza lucrarii este combaterea prejudecatilor predispuse sa reduca profilul critic calinescian la câteva clisee (critic creator, impresionist, subiectiv), prin parcurgerea scrierilor sale pe firul unei gândiri, daca nu unitare, atunci coerente, legitimând un sistem articulat pe „nuclee teoretice si metodologice suficient de bine inchegate pentru a scoate din uz primul set de reprezentari“. Dincolo insa de miza strict calinesciana, ca „aspecte limitrofe“, sunt vizate polemic doua locuri comune ale criticii noastre care, fie vorba intre noi, ar putea fi contrase intr-un corp comun, ele nutrindu-se din aceeasi substanta. Intâi „prejudecata ingenuitatii reflexive“, „iluzia ca, pentru a fi un bun practicant al meseriei sale, un critic nu are nevoie de cine stie ce sclifoseli teoretice, ci doar de acel simt miraculos pe care, faute de mieux, ne-am obisnuit sa-l numim «gust»“, apoi, pe de alta parte, „protocronismul rezidual caracteristic criticii noastre, indeosebi prin convingerea ca, desi noi, românii, am fi reusit sa ridicam interpretarea textelor literare la niste cote europene sau chiar mondiale, occidentalii refuza inca – din diverse motive s…t sa ne recunoasca meritele care ni s-ar cuveni“.

Acest „protocronism rezidual“ ar veni din dispretul pentru comparatistica si sursologie, din intârzierea asimilarii noilor „perspective, idei si concepte“, precum si din „ocultarea anumitor directii ideologice ori a unor intregi spatii critice“, fapt ce a condus la un fel de suficienta autohtona si la amagirea unor presupuse originalitati, prioritati, unicitati. Se vede limpede ca autorul, in privinta metodologiei, este mai degraba discipol al lui Adrian Marino, decât al conducatorului tezei sale de doctorat. Un plan ambitios si dificil, mai ales in privinta posibilitatii reale a spulberarii „stereotipului criticului «creator»“ instituit, socoteste cel mai proaspat exeget, tocmai de catre receptarea din directie pozitivista pe care, in mod obstinat, el o judeca depreciativ. „Pozitivistilor“ (I. Balu, D. Micu, Melania Livada, Viorel Alecu, Marin Bucur, F. Mihailescu si, nu in ultimul rând, Ov. S. Crohmalniceanu) li se imputa nu doar impunerea stereotipului de mai sus, ci si titlurile lucrarilor acestora, ce „nu pacatuiesc prea mult prin originalitate si inca si mai putin prin spirit critic“. Lasând la o parte importanta exagerata acordata titlului unei lucrari, tocmai lipsa de originalitate critica poate uneori garanta sau macar tempera „prejudecata ingenuitatii reflexive“, pozitivismul reprezentând, prin sobrietatea funciara a discursului, perspectiva poate cea mai ferita de naravul exuberantei aflate la limita suprainterpretarii. Asta cel putin in ceea ce priveste lucrarea lui Ov. S. Crohmalniceanu, cu titlu anost, ce-i drept („Literatura româna intre cele doua razboaie mondiale“), dar in mare masura oferind o perspectiva reactiva si competitiva. La Crohmalniceanu, A. Terian este deranjat nu atât de reprezentarea „«creatorului» capricios si inspirat care domina critica noastra de opt decenii incoace“, cât de consacrarea acestei imagini a lui G. Calinescu drept „o categorie aparte, care s-ar opune celorlalte tipuri de critica: «de directie», foiletonistica, universitara etc.“, desi ea nu este „imuna la conceptele, metodele si directiile vremii sale“. Totodata, constatând lipsa de interes a exegezei fata sistemul critic calinescian, oricât de polimorf ar fi acesta, „firesc ar fi fost ca exegetii sai sa reconstituie aceasta configuratie inainte de a-i aprecia consistenta, pertinenta si eficienta“, criticul isi propune sa faca el reconstructia organizarii sistemului calinescian, in functie de cele trei etape, nu de creatie, ci de „idealuri succesive“ pe care le-a strabatut Calinescu: „specifismul, clasicismul si realismul socialist“. In privinta celui din urma e importanta si justa precautia de a nu „pleda pentru sinceritatea absoluta a directorului «Natiunii»“, dar nici pentru „ipocrizia sa ireductibila“, fiindca „estetica interbelica a lui Calinescu prezenta ea insasi anumite puncte de contact cu doctrina marxista“. Exegetul delimiteaza cu prudenta o arie strict estetica de interferenta cu ideile de stânga (Hegel, Taine), dar se poate vorbi chiar si de o anume simpatie politica de stânga (aspect ocultat in genere de critica), mai plauzibila in orice caz decât „genuflexiunea facuta marxismului“ de catre Lovinescu, cum tendentios si absolut eronat insinueaza N. Manolescu, referindu-se la initiatorul celei de-a doua batalii canonice.
G. Calinescu si close-reading-ul românesc
In privinta precursoratului calinescian, autorul face o ampla si foarte acribioasa confruntare cu critica literara anterioara, insa nu lipsita de implicari partizane. Acestea vin, probabil, la nivel subliminal, din tipica indragostire a monografului de subiectul monografiei sale. La nivel constient, partizanatul e un impuls de nestavilit, el fiind combustibilul vital pentru un motor critic ce depinde intim si decisiv de scânteia de aprindere polemica. Dar, trebuie spus din capul locului, acest partizanat este unul productiv, constructiv, aflat la antipodul atitudinilor exegetice tribale evocate la inceputul acestui articol, iar autorul reuseste sa sara in ultimul vagon al celui de-“al treilea pol“. Demonstratia este, tocmai din acest motiv, captivanta si incitanta. Lectura urca, rapid si neabatut, de la liniaritatea erudita la trepidatia seismogena. Bine camuflate apriorismele in „adevaruri fara tagada“, consolidate cu afirmatii si valorizari categorice, ele ar putea usor trece neobservate. Bunaoara constatarea ca G. Ibraileanu ramasese „prizonierul unei viziuni sociologice asupra artei“ ne poate lesne determina sa respingem cu mânie aceasta viziune, daca n-am realiza ca infierarea unor astfel de alternative critice tine de un cliseu postcomunist, asumat oarecum volitional si tactic de autor, unul, sa recunoastem totusi, la fel de intolerant ideologic si neargumentat precum comunismul insusi, si, daca am uita ca in gândirea vremii, viziunea sociologica era cea mai inaintata si mai sincrona cu gândirea europeana, aflata in posesia unui set de instrumente si tehnici conceptuale operante, din care „gustul“, ridicat la rang de metoda, lipsea. Sa nu uitam totusi ca unul din obiectivele enuntate in preliminariile lucrarii este combaterea „protocronismului rezidual“, vinovat de „intârzierea asimilarii noilor „perspective, idei si concepte“„ si de „ocultarea anumitor directii ideologice ori a unor intregi spatii critice“. Autorul, când se contrazice, opereaza cât se poate de constient (am vazut functionarea motorului polemic), dar isi ia precautia de a se invalui in sofistica de inalt nivel, se bizuie pe puterea de acoperire a comentariului stralucit si subtil filigranat. Animat de vointa secreta de a-si favoriza obiectivul monografic, impulsionat de un scop nobil de altfel: necesara reintemeiere a posteritatii exegetice a lui G. Calinescu, are nevoie de o anume depreciere a ambiantei critice premergatoare si, vom vedea, contemporane lui. In plus, cum indeobste si in mod firesc, in privinta modelelor catalitice, exegeza l-a situat pe Calinescu in siajul lui Iorga (in privinta epicizarii, a felului in care urmareste infiriparea si evolutia literaturii române in timp, includerea acesteia in „marea“ istorie) si a lui Lovinescu (prin consimtirea la estetic in paguba culturalului), monograful simte nevoia zdruncinarii acestei perceptii, nu doar din motive speculative, dar, posibil, si dintr-un impuls de a-si inventa dificultati de infrânt pentru a-si cuceri astfel, in exegeza, un teritoriu al sau, intr-un cuvint de a-si energiza o demonstratie care, in lipsa dopajului si momelii provocatoare, risca sa fie sortita unei eventuale si fatale hibernari, nu tocmai neobisnuita in iarna criticii noastre. Din fericire, teritoriul este deja cucerit, cu asupra de masura, dar uneori intr-un raspar cumva programatic si uneori nejustificat nimicitor. Asa se face ca „Ibraileanu ramâne cel mai important precursor român al lui G. Calinescu“, „adversar al esteticului“, cum insusi autorul il considera cu vreo doua sute de pagini mai in amonte, al carui sociologism ramâne „punctul forte“, cum acelasi autor apreciaza. E evidenta aici punerea in primejdie a principului estetic, oricum am lua-o, esential pentru criticul celei de-a cincea esente. Atunci, la fel de bine se poate spune ca adevaratul precursor al sau e Gherea, „fondatorul sau, daca nu, marele precursor al close-reading-ului românesc“. Tot asa de bine s-ar sustine ipoteza originii spontanee, direct din spuma marii. Demonstratia precursoratului lui Ibraileanu nu este prea convingatoare, dar se citeste cu deplina participare.
Câteva inadvertente
Intr-o privire sinoptica asupra criticii traditionale românesti, A. Terian pare ca deplânge normativitatea ei exercitata prin „forta ordonatoare a metodei“, aceasta fiind „cvasi-generala inainte de Calinescu“. Desigur ca asa fusese, de la Maiorescu incoace, nu se putea altfel intemeia o critica româneasca! Nu ridici casa fara temelie. Critica literara nu poate fi insa periodizata dupa principiul inainte de Calinescu (i. C.) sau d. C., aceasta n-ar oferi decât o perspectiva simplist teleologica, darwinista, asupra unor metode critice complementare ce au actionat si actioneaza intr-un fel de sincretism metodologic, fiecare din ele necesara, fiecare din ele galvanizanta pentru spatiul românesc. E drept, critica normativa este totusi cea care a impus cadenta in mersul literaturii, a facut scoala, a „inventat“ mari scriitori in chiar timpul actiunii sale. Asta nu inseamna ca ar fi de rang neaparat superior tipului de critica profesat de Calinescu. Aceste tipuri se pot judeca mai degraba in termeni de complementaritate decât de concurentialitate. G. Calinescu nu este o etapa in evolutia speciilor criticii, o veriga din lant, ci un instrument nou, potrivit pentru acel moment al simfoniei, in orchestra judecatii de valoare. Acceptând totusi viziunea evolutionista, sa ne intrebam ce anume aduce nou Calinescu? Ce opune el opresiunii „fortei ordonatoare a metodei“? Nici mai mult nici mai putin decât close reading-ul, in opinia lui A. Terian. E iarasi mult spus ca dualismele junimismului si „generalismul“ lui Maiorescu ar fi „exercitat o constrângere tiranica asupra dezvoltarii literaturii noastre“; din aceasta „constrângere“, sa nu uitam, au iesit totusi Eminescu, Caragiale, Slavici! O alta forma de retardare, pe lânga normativitate, este, pentru tânarul autor, ideologizarea actului critic, materializata in critica de directie, vizându-l fara echivoc pe E. Lovinescu, dar si intreaga critica de pâna la… Calinescu: „Nu e suficient ca un critic sa imparta operele pe caprarii; el trebuie sa aiba si un „deget de lumina“ care sa ne arate ca „pe-aici e drumul“„. In evidenta ironie se anticipeaza si desluseste parti pris-ul ce va insoti reconstructia calinesciana, binisor segregationista si anexionista, a cercetatorului. Si la toate acestea se mai adauga o pacoste – in viziunea sa – a criticii traditionale: istorismul cladit pe mitul progresului (evolutionist sau revolutionar). Mai in gluma, mai in serios, te si intrebi, la un moment dat, de ce toti acesti domni si-au pierdut vremea cu asemenea anacronisme si n-au trecut din prima la close reading! Sau, de ce nu, direct la deconstructivism, dar, fireste, dispensându-se, pe cât se poate, de „forta ordonatoare a metodei“!

Daca insa critica traditionala pacatuieste prin terorismul ideologizarii, a metodei, normei si directiei, spre sfârsitul studiului, câteva sute de pagini mai la vale, procesul de polarizare ideologica in functie de doctrine si metode a câmpului literar ii apare tânarului monograf drept semn de „normalizare“. Mai mult, normalizarea se lasa asteptata si dupa ’89, „când o asemenea polarizare intârzie sa se produca.“ Ceea ce ne lipseste inca este „o polarizare ideologica (dar nu una pur politica, ci una cu aplicare in spatiul literaturii) si, mai ales, o polarizare metodologica“, ceea ce reprezinta „o carenta a criticii noastre“. Cum ar veni, ce pentru critica traditionala era ciuma, pentru cea actuala ar fi muma. Dar n-am avea altceva de facut decât sa imprumutam de la „antici“ acea odioasa „forta ordonatoare a metodei“ si penuria metodologica ar disparea. Am lua de la cei vechi, caracterizati, cum se vede, de un exces de metoda, si am da la cei mai tineri, aflati la strâmtoare. Un fel de haiducie literara ar rezolva lucrurile. Lasând gluma la o parte insa, punerea in aceeasi ecuatie a metodei (in exces sau in nevoie) cu presupusa superioritate a citirii sub lupa, folosirea ca argument a ideii de close reading in contrast cu aspectul metodologic, provine dintr-o opozitie falsa, de aceeasi sorginte cu cea imputata lui Crohmalniceanu. Poate fi opus close reading tipurilor de critica „de directie“, foiletonistica, universitara? Aparte conflictul dintre, pe de o parte, vocatia lui Terian, preponderent normativa, aplecata catre teorie si conceptualizare si, de cealalta parte, substanta inefabila a ceea ce gresit se numeste „impresionism“ calinescian. O postura in contre-emploi. Asa se face ca autorul, desi deplânge lipsa de polarizare metodologica in critica noastra, totusi, cu scopul nobil de a-si servi eroul monografiei, ajunge sa glorifice o modalitate critica (close reading), in detrimentul metodei in sine. Cele doua nu se exclud insa, din simplul motiv ca provin din paradigme diferite.
Lovinescu vs. Calinescu:
meciul secolului
Episodul cel mai palpitant, dar si mai vulnerabil, „punctul cheie“ al lucrarii, dupa spusele criticului cu iz de premeditare, este insa, de departe, „confruntarea“, cum era de asteptat crâncena, dintre E. Lovinescu si Calinescu. Aici, de fapt, intram in plin razboi. Dupa ce autorul indeplineste o Haka ritualica de intimidare intelectuala (maniera utilizarii rezervei documentare e delectanta prin finetea manipularii si deopotriva prin ritmul de film politist), porneste ofensiva finala. Evidentierea calitatilor precum si aspectelor subrede ale celor doua sisteme critice e ca un joc de goluri si plinuri. Asta daca subrezeniile sunt chiar subrede si il crezi pe A. Terian pe cuvânt, puterea sa de persuasiune fiind remarcabila; atâta doar ca jocul de goluri si plinuri este afurisit de reversibil si oricând unul poate deveni celalalt, fireste, printr-o pledoarie inversa si subtila precum a lui A. T. Bunaoara „complexul Calinescu“ se poate transforma iute in „complexul Lovinescu“. De aici incolo, cele doua sisteme critice se tin intr-o inclestare epopeica, de viata si de moarte, pâna la capatul demonstratiei. Noroc ca suntem avertizati, prin tehnicile de amorsare, cu cine tine Terian, altfel tensiunea ne-ar ucide. Rivali in viata, cei doi mari critici sunt, iata, sortiti de-a pururea rivalitatii exegetice. Intâi de toate sunt asezate in formatie toate piesele dintre care, din interbelic pâna azi, s-au forjat zdravene clisee critice, si tocmai pe forta lor apoftegmatica se bazeaza, cu abilitate de arte martiale, monograful: revizuirile, in toate aspectele lor (de la vulgarizarea autorevizuirii la denuntul inconsecventei judecatii de valoare) si incapacitatea de a prevedea durabilitatea operei lui Caragiale. Aici se cuvine o paranteza. Tocmai capacitatea de revizuire pe fata face ca seful „Sburatorului“ sa-si repare nedreptatea, si o face raspicat, testamentar. Din pacate ori textul acesta e cvasi necunoscut, ori cititorii specializati au trecut cu usuratate sau obtuzitate peste autocorectia lovinesciana. Este regretabil ca in continuare se reitereaza automat, fara unda de dubiu, ideea de nedreptate facuta dramaturgului. Se cuvine asadar, astazi, sa tinem cont totusi de ultima valorizare lovinesciana, singura de luat in seama, dat fiind caracterul ei testamentar, aceea din volumul al doilea la „T. Maiorescu si contemporanii lui“ (Casa Scoalelor, 1944, p. 212). Afirmând valoarea efemera a „Electoralelor“ si „Copiilor de pe natura“, ale lui I. Negruzzi, Lovinescu le opune opera lui Caragiale: „Pentru a intepeni, «Electoralele» lui n-au mai asteptat insa schimbarea moravurilor politice, pe când «Scrisoarea pierduta» traeste si astazi. Trainicia, durata, nu sta asa dar, in materie ci in tratarea ei; altfel e framântata pasta vremelnicului in «Scrisoarea pierduta» sau in «Momente» si altfel in «Copiile» lui «de pe natura». Sapând mult mai adânc, Caragiale a dat o expresie de arta, unica, materialului vulgar si trecator…“ Sa nu mai vorbim de concizia sobra si patetismul retinut din vorbele: „intre cei patru pilastri (Eminescu, Creanga, Cosbuc, Caragiale) ai expresiei artistice a sufletului românesc se intinde reteaua unei intregi literaturi reprezentative: departe de a pasi in pragul Europei cu mâinile goale, pasim nu numai cu posibilitatile unui suflet original, si ca fond si ca forma, ci si cu afirmatii categorice, solidare intre ele, dar diferentiate in cromatica literaturii noastre“. Mai limpede de atât nu se poate.
O alta bomba cu fragmentare: Lovinescu se face vinovat de a-si fi „«sculptat» propria «masca»“. Si nu oricum, ci „Intr-o proportie mai mare decât oricare altul dintre criticii nostri, autorul «Memoriilor» si-a construit propria imagine in jurul unui imperativ «moral». Eticismul e o trouvaille pe care Lovinescu o afiseaza inca din 1909…“ Mai mult, „in volumul secund al «Istoriei literaturii române contemporane» («Evolutia criticei literare», 1926), «moralitatea» – sau, mai mai bine zis, absenta ei – devine unul dintre principiile forte in judecarea si declasarea rivalilor…“ acuzându-i ca „actioneaza in «caste organizate»“. Apoi, in „Mutatia valorilor estetice“ acesta afirma, pasamite „sententios ca „elementul esential al autoritatii (critice) e de natura pur morala, iar publicul simte de-a dreptul daca critica este o functie a carierei, a ascensiunii sociale, a «combinatiilor» ori expresia sincera si independenta fie a unui imperativ artistic, fie numai a unei constiinti ce vrea sa se lamureasca pe sine“. Si ca „inadecvarea“ lovinesciana sa fie desavârsita, acesta se foloseste de „Memorii“ pentru a se rafui cu „competitorii sau indezirabilii“.
Adevarul critic insa, cu atât mai abitir cel metacritic, nu se poate bizui doar pe scheme normative sau genuflexiuni estetice. Daca imoralitatea poetului sau prozatorului nu patrunde in opera decât in forma distilata estetic, asupra criticului planeaza in mod natural suspiciunea rafuielii, tranzactionalitatii, parvenirii. Si pe buna dreptate, pentru ca, spre deosebire de poeti si prozatori, actiunea criticului face si desface ierarhii din care el insusi face si-si face parte. E de aceea absolut necesar sa-si dovedeasca buna credinta prin consecventa si curaj in a rezista presiunilor „castelor organizate“, iar adevarata imunitate nu se dobândeste decât prin moralitate. Componenta morala a actului critic nu este doar una facultativa, ci e coloana lui vertebrala. Daca te uiti in jur, la moravurile criticii literare contemporane, buna parte alcatuita pe gasti si monopoluri chitite pe vointa de putere, pe carierism, acum mai mult decât oricând, ideea morala se recomanda in prim plan, ca singura solutie de asanare, altfel „competenta critica“ la care va face referire autorul nostru, nu doar ar fi pe deplin neputincioasa, dar chiar ar disparea. Unde mai pui ticalosia grasa si delatiunea de rit nou, postcomunist, la care se dedau unii reprezentanti ai tagmei scriitoricesti! Cât despre rafuiala cu „competitorii si indezirabilii“ in memorii, cu ce este aceasta mai imorala decât rafuiala din cogeamite istorii literare? Macar moralitatea lui Lovinescu – privilegiul posteritatii – este deja dovedita prin opera. Indiscutabil, metacritica face casa buna cu moralitatea ca singur garant al credibilitatii si pasaport al deontologiei care, in privinta artistului absolut nu conteaza, in cea a criticului in schimb, este obligatorie. Credibilitatea merge foarte strâns cu deontologia, ele facând temeiul competentei. Sustine A. Terian ca „«moralitatea» ajunge sa se dizolve fara rest in competenta critica in sensul mai larg al termenului: nu doar ca nu exista nicio modalitate de a distinge «imoralitatea» de simpla incompetenta, dar nici nu are rost sa ne batem capul cu asa ceva, de vreme ce oricum singura virtute a unui critic ramâne aceea de a comenta bine operele literare, indiferent de pre-judecatile «omenesti» care s-ar ascunde in spatele judecatilor sale“. Sa zicem ca asa e, totusi, simpla incompetenta se poate lesne distinge de imoralitate. Ne-am fi putut insusi, poate, aceasta profesiune de credinta a amoralitatii actului critic, daca si A. T. si-ar fi asumat-o, dovedind dezinteres pentru aspectul moral, referindu-se strict la competenta critica lovinesciana. Apoi, „a comenta bine operele literare“ tine de forma, uneori frivola, nu de continutul actului critic. Splendoarea autarhica e un invelis ce tine mai curând de pavoazarea actiunii critice.
Desfasurarea „ostilitatilor“ este gândita, cum spuneam, dupa principiile romanului politist si tactica suspansului. Procedeul e cel al „ocultarii“ finalului, astfel incât criminalul sa nu fie descoperit de cititor decât cu voia autorului. Fireste, lucrul presupune o retorica specifica. Astfel, catre finalul „confruntarii“, autorul conchide cu naduf jucat, care transmite subliminal necesitatea unei justitii autoinscenate de tipul „n-am avut incotro, probele m-au obligat sa recunosc faptasul“: „nu este deloc usor sa alegem intre Lovinescu si Calinescu. Si oricum, alegerea noastra (oricare ar fi ea) nu ar avea de ce sa se transforme intr-o optiune exclusiva. In definitiv, Lovinescu si Calinescu sunt nu doar alternative sau modele complementare, ci si dovezi indenegabile ale celui mai inalt nivel pe care l-a atins critica româneasca in prima jumatate a secolului trecut“. Doar ca unele sunt mai indenegabile decât altele. Chiar asa, de ce sa „alegem“, de ce o „optiune exclusiva“? Simplu. Fiindca „dovezile sunt indenegabile si modelele sunt complementare tocmai prin faptul ca ele sunt diferite.“ Si pentru ca „critica de interpretare a lui G. Calinescu e superioara criticii de incadrare a lui E. Lovinescu: era firesc sa se intâmple astfel, dat fiind ca G. Calinescu vine in critica noastra dupa E. Lovinescu“. Lasam la o parte faptul ca nu se intelege de ce critica de incadrare ar fi inferioara celei de interpretare, de ce n-ar fi ambele perpetuu necesare si chiar confluente. Mergem insa pe linia acestui rationament, astfel devine mai mult decât logic si evident faptul ca Laslo Alexandru ii este superior lui Calinescu fiindca nu face critica de incadrare si vine dupa Calinescu. Pentru superioritatea lui G. C. cu adevarat hotarâtoare insa e „maniera de inscriere a propriului sistem in istoria criticii noastre literare“. Maniera nu ne este precizata, deducem doar ca e descrisa pe parcursul intregii carti, totusi suntem convocati sa credem fara a cerceta, un adevar de necombatut: „trebuie spus ca G. Calinescu ii este, in ansamblu, superior lui Lovinescu: nu doar ca modul sau de a concepe critica literara este mai evoluat decât acela al rivalului sau, dar si erorile sale sunt mai mici; sau, in orice caz, mai justificabile in context“. Cum sa-l combati decât ripostând: ba, nu!? N-avem insa stiinta sa fi aparut vreun aparat de masurat erorile critice, cu atât mai putin un justificoscop. Figurile retorice, „indenegabil“, „trebuie spus“, „in orice caz“, prin invocare ritualica, sunt marturia manierei superioare „de inscriere a propriului sistem in istoria criticii literare“. Ele inlocuiesc, la nevoie, argumentele. Astfel ca, in urma concluziei, accepti totul ca pe o fatalitate, daca esti mai slab de inger: „prin noutatile pe care le-a adus in raport cu precursorii sai, prin actiunea lui in contextul epocii noastre interbelice si, nu in ultimul rând, prin impactul pe care s…t l-a avut asupra posteritatii, G. Calinescu ramâne cel mai important critic al literaturii române“. O singura nedumerire: trecând peste faptul ca aceleasi argumente pot fi intoarse taman pe dos, adica in favoarea lui Lovinescu, nu se prea intelege daca, dupa Calinescu, se mai poate ingadui sa apara in literatura româna un „cel mai important critic al literaturii române“, locul nefiind, cum se vede, vacant. Sau se poate conta pe o pensionare anticipata? Ce facem apoi cu ceilalti „cei mai importanti critici“?!
Si, daca tot veni vorba de posteritate, aflam, cu amuzament, in fraza de inceput al capitolului imediat urmator, ca „Adevarata posteritate critica a lui G. Calinescu incepe abia dupa moartea sa“! Fidel optiunii de mai sus, tabloul posteritatii critice a lui Calinescu se desfasoara in aceeasi maniera, cu buni si rai. Tusele sunt energice, detaliile vibrante. Ca sa nu ne pierdem in amanunte, despre posteritatea esentiala a marelui critic, dupa spusele lui N. Manolescu, „unicul nostru critic literar care a avut geniu“, carora le „corespunde la milimetru o judecata a lui Eugen Simion: „In literatura româna (dintre critici) numai G. Calinescu a avut geniu“.
A. Terian avanseaza ipoteza ca „s-ar fi putut ca maestrul insusi sa fi vazut in cei doi discipoli ceva din aceasta facultate miraculoasa, dat fiind ca, cu putin timp inaintea mortii, autorul «Vietii lui Mihai Eminescu» si-a marturisit, pe cale orala, increderea in fortele celor doi potentiali succesori“. Dincolo de gratia supozitiei testamentare „pe cale orala“ si de meritul incontestabil al celor doi importanti critici, se pare ca revenim de unde am pornit. Incercând sa spulbere cliseul criticii artiste, si reusind sa demonstreze cu mare acuratete existenta unui sistem critic calinescian coerent, monograful ne readuce in fata aceleiasi invariante: componenta creatoare, „geniala“ a actului critic. Combatând mitul „criticului creator“, al celei de-a cincea esente, ideea artisticitatii e data afara pe usa ca sa intre pe fereastra. Instabilitatea judecatii e consecinta alegerii unei mize imposibile, câta vreme creativitatea calinesciana este punctul forte, amprenta – vrem, nu vrem – irepetabila a scrisului calinescian. Argumentul creativitatii ar fi trebuit luat ca aliat, nicidecum ca inamic in, de altfel, categorica si definitiv demonstrata existenta a unui sistem critic flexibil articulat.
Cel mai bun lucru scris despre G. Calinescu pâna azi
Excelent este capitolul despre realismul socialist, nu atât ca etapa de creatie cât ca „ideal succesiv“. Este pentru prima oara când, in critica româneasca, se abordeaza cu seriozitate si fara patima acest aspect delicat al scrisului calinescian, si asta cu un simt al masurii ce inlatura fara pas absolut orice interferenta deformatoare. Un tur de forta remarcabil si un act de extrema salubrizare a receptarii marelui critic. Examenul este intreprins cu echilibru si face ordine categorica, in haosul si mâzga intrebuintarii ca pretext a cazului sau, in diverse ciorovaieli politice triviale si iacobinisme rudimentare. Ii datoram celui mai recent exeget o restituire fara cusur, saturata documentar, onesta.
Se pot spune inca multe lucruri despre monografia „G. Calinescu“, mult prea multe ca sa incapa aici, majoritatea bune, desi rezervele cordiale ocupa o buna parte din spatiul acestui articol; proportia acestora da insa masura de gradul incandescent de incitatie, de tensiunea provocarii intelectuale pe care o atinge aceasta lucrare de exceptie. Indiferent daca, punctual, impartasim sau nu opiniile lui A. Terian, in totalitatea demersului, monografia este cel mai bun lucru ce s-a putut scrie despre G. Calinescu pâna acum. Erudita fara parada, minutios documentata, ager condusa prin hatisul de dificultati pe care le presupune o astfel de abordare, ea se impartaseste dintr-o valoare vehementa, categorica, spectaculoasa. Daca mai pui inteligenta critica iesita din comun a autorului, poti fi sigur ca, daca A. Terian si-ar propune o monografie Lovinescu, atunci cu siguranta ca il va scoate, cu argumente la fel de abile si credibile, pe acesta campion. Pentru ca, in fond, amândoi sunt, fiecare in felul sau campioni, alaturi de altii, si fiecare din ei l-ar merita din plin pe Andrei Terian drept exeget. Cartea da seama despre statura incandescenta a reconstructiei calinesciene, incepând cu articularea sistemului critic si sfârsind cu analiza stralucita a potentialului transnational al actiunii critice a autorului „Istoriei literaturii române…“. Spiritul polemic, temperamentul critic ironic-pasional si solidaritatea asumata pe fata cu eroul monografiei imprima lucrarii un ritm alegru, si fac ca densitatea ideatica a ambitioasei constructii critice sa poata fi concurata doar de agerimea si tinuta demonstratiei. In A. Terian critica si istoria literara româneasca si-a gasit un constructor de mare calibru pentru lucrarile de larga portanta. Si fiindca, desigur, nu se va opri aici, orice viitoare aparitie va fi un eveniment. Cu adevarat captivanta aceasta monografie, cel mai stralucit si mai incitant debut critic, de la G. Calinescu incoace.