Unul dintre principalele eseuri unde Fondane îşi expune modul în care înţelege filosofia existenţială – în manieră necamuflat polemică faţă de direcţia existenţialistă reprezentată de Heidegger, Sartre şi mai ales Camus – este Le Lundi existentiel et le dimanche de l’histoire (1). Opoziţia celor doi termeni din titlu, „lunea existenţială“ şi „duminica istoriei“, marcând contestarea istoriei prin filosofia existenţială, este pusă, prin motto-ul din Kafka, într-o relaţie dramatică: „Eşti sortit unei lumi măreţe! – Bine zis! Dar duminica nu se va sfârşi niciodată“. Ca majoritatea eseurilor scrise în anii ’40, în ultima parte a vieţii, şi acesta dobândeşte, atât prin motto cât şi prin miza sa, de contestare a modernităţii, o anvergură simbolică şi testamentară. Mai ales că este ultimul text important scris de Fondane, la începutul anului 1944, cu puţin înainte de a fi prins şi trimis la Drancy.
Eseul urmăreşte, într-un stil tensionat, cu destule inflexiuni dramatice, relaţia omului modern cu „Duminica Istoriei (…) atât de întunecată, atât de temătoare, de lungă“ (p. 101) şi, implicit, cu Raţiunea, al cărei produs ar fi. Raţiunea, socotită emblema modernităţii, era, aşa cum s-a văzut, oaia neagră a lui Fondane. Prin parabola lui Isus (Sabbatum propter hominem factum est et non homo propter Sabbatum), mistica iudaică este opusă filosofiei istoriei erijată de Hegel. Pe de o parte, „Legea (…) făcută pentru om“ – adică legea Istoriei concepute pe măsura omului, însemnând o oarecare relaxare şi confort, pe de alta, preceptul filosofiei hegeliene, descifrat de Fondane astfel: „Istoria nu este făcută pentru om, ci, tocmai dimpotrivă, omul a fost făcut pentru Istorie“ (p. 40). Această subjugare a insului faţă de istorie şi de spiritul timpului, condimentată cu toate ingredientele Raţiunii, ar fi denunţată şi contestată de filosofia unor Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche şi, desigur, Şestov, cu toţii inamici ai modernităţii standard. De altfel, Kierkegaard şi Şestov ar întrupa o primă vârstă a filosofiei existenţiale, cu care Fondane empatizează, deformată apoi prin turnura existenţialistă de Heidegger, Jaspers sau Sartre, care ar reflecta, într-o altă manieră, însuşi filonul hegelian al raţiunii: „aşadar, filosofia nu a pierdut niciodată din vedere existenţa; întotdeauna ea şi-a luat sarcina de a transforma acest neant în fiinţă; s-a considerat mereu pe sine drept Pozitivul însuşi, iar existentul drept Negativul însuşi. (…) Dacă ea consideră în continuare existentul drept negativ, iar raţiunea universală drept singurul pozitiv, la ce bun, atunci, o filosofie existenţială?“ (p. 54-55). În fapt, în afară de hegemonia raţiunii, pe Fondane îl nemulţumeşte echivalarea existentului cu neantul, măsura umanului reieşind tocmai din confruntarea cu acest păcat originar, or, „cel care pune Neantul în locul păcatului strămoşesc nu poate avea pretenţia să-i scape Neantului“ (p. 64). Fondane doreşte eliberarea umanului de chingile păcatului originar, pe care îl echivalează cu cantonarea insului în logic şi raţional. O polemică punctuală are Fondane cu Camus, pornind în special de la întreaga atitudine pe care o intuieşte stând în spatele celebrei fraze din Mitul lui Sisif, „Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit“. Aceasta ar fi chiar dovada că Albert Camus n-ar fi un „misologos“, deoarece „lucrul de care se teme raţiunea este tocmai un Sisif care ar refuza să se închipuie fericit, care ar invoca tocmai Absurdul“ (p. 67). Exact Absurdul, şi nu Raţiunea, ar fi, „după Fondane, singura posibilitate de salvare a omului modern, o salvare in extremis, desigur, însă una capabilă să înfrunte le „nefericirea“ sau „discontinuul“ şi să-l contrazică pe Hegel, principalul artizan al filosofiei raţiunii, care „însă ştie bine că nu este nimic de făcut împotriva caracterului profund grav al Istoriei“ (p. 83). De aceea, spre exemplu, ar fi dorit ca cel de-al doilea Rimbaud, din Une saison en enfer, să aleagă situaţia extremă: nebunia. Or, filosofia existenţială, aşa cum o concepe Fondane, dincolo de modernitate şi de raţiune, ar trebui să contrazică punct cu punct filosofia hegeliană. În primul rând, n-ar mai fi vorba de o filosofie de sistem, supusă „uneia sau alteia dintre tehnicile, regulile sau servituţile care o domină“
(p. 86). Pe de altă parte, filosofia existenţială ar fi o unică posibilitate de salvare a insului care altfel s-ar sufoca „într-o lume fără uşi şi fără ferestre“. Astfel de afirmaţii îl vor irita ulterior pe Benda, descoperind, în spatele lor, camuflarea „idolului romantic“, dar şi, în mod vădit eronat, înscrierea în cadrul dialecticii marxiste. Însă, cel mai important, această filosofie „a libertăţii, posibilului, a absurdului“ nu ar ţine de cupola Atenei, ci e „fiică, sau măcar rudă, a gândirii profetice“: „Enigmatică filosofie! Lipsită de terminologie, de metodă, de tehnică! Care nu ne oferă Reguli pentru a stabili adevărul; în care «eul» nu se arată a fi o raţiune a cărei legislaţie nu mai depinde de nimic; care suportă să fie luată drept vorbă goală şi metaforă poetică, ba chiar se laudă cu ele!“ (p. 90-91). Pentru că, altfel, insul ar fi împiedicat să treacă „dincolo de pragul unor uşi rămase totuşi deschise“ şi ar sta închis „în temniţe fără gratii, care ne face să întoarcem spatele unui izvor din care nu bem, deşi ne este pe-aproape“ (p. 92).
Or, această filosofie, care şi-ar extrage resursele din Geneză, ar revalorifica însuşi metafizicul pe care Fondane, în articolul Lev Şestov în căutarea iudaismului pierdut, îl aşază la baza tradiţiei ocultate a evreităţii, cea ostilă modernităţii. În acel articol, Fondane socotea că, aşa cum în Antichitate evreul fusese poporul ales, „în lumea modernă, contra lumii moderne“, misiunea sa ar fi aceea de a depune mărturie „cu aceeaşi nelinişte, despre absenţa lui Dumnezeu!“. Reluând filonul deschis în capitolul dedicat lui Nietzsche din Conştiinţa nefericită, geneza filosofiei existenţiale este plasată într-o lume care „L-a ucis pe Dumnezeu şi care (…) nici nu şi-a dat seama ce făcea“ (p. 93). Or, în opinia lui Fondane, această absenţă a lui Dumnezeu, această ucidere a lui, care ar fi culminat în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, cu instaurarea pozitivismului, meliorismului, scientismului, materialismului, ar fi imensa pierdere a lumii moderne, transferabilă într-o angoasă resimţită latent, ca „un gol, o neducere până la capăt, o nostalgie a, o prezenţă a absenţei, ceva asemenea unui nimic solid, substanţial, creator de acte“ (p. 198). Ultima salvare a fiinţei ameninţate este aici religiosul.
Încercările de impunere ale existenţialismului îl contrariază pe Benda, în opinia căruia acest curent, care aşează „au sommet de ses valeurs la vie par opposition à une idée de la vie“(2) (p. 101), s-ar prosterna în faţa unui „idole romantique“. Revenim astfel la disputa (atunci monologică) din anii ’20. Încă din comentariul despre Belphégor, pe Fondane şi Benda îi despărţise modul în care fiecare concepea romantismul. Acum existenţialismul ar fi un astfel de „idol romantic“, alături de bergsonism, dar şi de dialectica materialistă (prin dimensiunea ei utopică). Analogiile făcute de Benda, în special aceea dintre existenţialism şi materialismul dialectic, l-ar fi revoltat cu siguranţă pe Fondane, dacă ar mai fi apucat să-i citească eseul. În al doilea capitol al scrierii sale, Benda face inventarul tematic al acestei filosofii, menţionând, printre caracteristici, predilecţia pentru angoasă sau absurd, „la religion de l’instant“ (sesizabil, spre exemplu, în conceptul de Dasein al lui Heidegger), pariul pe existenţă, qui „ne saurait être que subjective“ (p. 118), toate solicitând, în opinia sa, plasarea sub tutela unui „idol romantic“. De altfel, această „soif d’anthropocentrisme“ (p. 118), care explodează în existenţialism sub forma existenţei care „n’a de réalité que par la conscience qu’elle a d’elle-même“ (p. 116), ar caracteriza „toute la philosophie moderne par opposition à l’antique“, aceasta din urmă (Aristotel, Lucreţiu) neconsiderând viaţa ca fiind bunul suprem. Pe de altă parte, prin dispreţul raţiunii şi cultul pentru vital, această filosofie ar fi şi una „démocratique“ (p. 111), favorizând masele prin accesibilitate, atentă la succesul pe care l-ar avea la public, căruia toţi aceşti „vânători de iluzii“ i-ar specula tocmai dezorientarea resimţită după război.
Între antimodernul Benda, care exalta valorile raţiunii şi echivala modernitatea cu elanul vital, contestând-o fără drept de apel, şi antimodernul Fondane, care socoteşte raţiunea pecetea lumii moderne şi pledează pentru valorile existenţei, nu pot exista prea multe căi de comunicare. Singurul punct în care Benda pare de acord cu Fondane este distincţia între cele două curente existenţialiste, unul reprezentat de Heidegger, Sartre, Jaspers, celălalt de Kierkegaard şi Şestov. Benda, citându-l pe Fondane, modifică însă componenţa celui de-al doilea grup, menţionându-i pe: „G. Marcel, Camus et Fondane“ (p. 113). Însă, de câte ori îl menţionează pe Fondane, Benda o face pentru a se delimita de acesta. Spre exemplu, acolo unde, vituperând împotriva raţiunii, Fondane propunea „le non-savoir du mystique“, Benda descoperă „la thèse des mystiques du moyen âge: l’ignorance est la vraie science“, reprezentată de De docta ignorantia a lui Nicolas de Cuse (p. 115). Delimitarea lui Fondane de la „vérité des maîtres“ – prin care era înţeleasă gândirea raţională – este echivalată cu o manifestare a elanului extrem subiectiv al acestei filosofii moderne (p. 121). Cea mai mare eroare a lui Benda este aceea de a-l citi pe Fondane prin Sartre. Acesta din urmă, convins că scriitorul nu poate evada din existenţă, îi cerea angajarea („qu’il embrasse étroitement son époque“ (p. 127)). Confuzia pornea de la analogia lui Fondane dintre realitatea raţională şi monada fără uşi şi ferestre prin care eseistul român înţelegea, de fapt, închistarea insului, replierea sa asupra lui însuşi într-o lume dominată de raţiune. „Comme s’il était entendu, sans dénégation possible, que ce monde «n’a ni portes ni fênetres»“ – replică indignat Benda şi continuă: „Du moins apprenons-nous que celui qui pense qu’on en peut trouver – par l’activité artistique, scientifique, philosophique, voire guerrière, politique – ne saurait être existentialiste“ (p. 128). După Benda, modul de a înţelege existenţa ar fi „exactement semblable, quoi qu’il en dise, au marxisme, qui déclare n’avoir pas d’ennemi plus dangereux que l’idéalisme spéculatif“ (p. 127). Or, pentru Fondane, „idealismul speculativ“ caracteriza întreaga filosofie modernă, utopică şi optimistă, în care încadra, aşa cum s-a văzut mai înainte
(v. eseul Scriitorul în faţa Revoluţiei) şi marxismul. Pe de altă parte, pledoaria pentru existenţial, pentru salvarea printr-o întreagă filosofie a vitalităţii, cu surse nietzscheene şi şestoviene, era, în intenţia autorului, o reacţie la adresa filosofiei moderne. Totuşi – socoteşte necesar să adauge Benda – între cele două curente ar fi „une profonde différence“, dată de raportarea lor la progres. Propovăduit de marxism, această noţiune ar fi „entièrement étrangère, voire antipathique, à l’existentialité“ (p. 130).
Din păcate, replica lui Benda pică în neant. Universul lui Fondane nu mai avea uşi şi ferestre identificabile. Cât despre dimensiunea antimodernă a iudaităţii – pe care scriitorul nostru o consideră, până atunci, alienată – ea va deveni din ce în ce mai evidentă. În fond, atât Benda, cât şi Fondane – fiecare în felul său – o reprezenta cu asupra de măsură.
Autor: Oana SoareApărut în nr. 477