Excelenta cercetarii
GEORGE NEAGOE
Asadar, Florin Manolescu a cartografiat un domeniu. Munca lui se inscrie in directia redescoperirii literaturii romane de catre criticii saizecisti. Impreuna cu Nicolae Manolescu („Metamorfozele poeziei“, „Arca lui Noe“), Eugen Negrici („Expresivitatea involuntara“), Ion Pop („Avangardismul poetic romanesc“), Eugen Simion („Dimineata poetilor“) si Mihai Zamfir („Poemul romanesc in proza“), a construit niste zone inaccesibile pentru metodologia interbelica sau pentru cea sociologic-vulgara a realismului socialist. Spre deosebire de congeneri, nu a ramas la marota esteticului. A analizat fenomenul ca sectiune integranta a unui tablou heteronomic. Nu l-a interesat neaparat valoarea „frumoasa“ a textului, capacitatea de seductie a stilului, ci, mai degraba, complexitatea sistemului literar. Pentru Florin Manolescu, valoarea se revendica de la genul delimitat. De aceea, „Literatura S.F.“ (1980) reprezinta, deopotriva, cea dintai monografie romaneasca despre subiect si cea dintai propunere a unui critic neomodernist cu privire la detronarea „gustului“ din postura de criteriu suveran de judecata. Nu este tocmai o intamplare ca, in perioada cat a condus Cenaclul Junimea din Bucuresti, dupa pensionarea lui Ovid S. Crohmalniceanu de la Facultatea de Filologie (1986-1989), prozatorii s-au orientat catre Trivialliteratur. Interesul manifestat pentru scrierile consumeriste nu trebuie interpretat ca un gest de fronda. Desigur, in contextul totalitar, minimalizarea esteticului era susceptibila de pactizare cu Puterea. Numai ca, prin lucrarile sale, Florin Manolescu a combinat diverse modalitati de abordare a textului. Ca atare, a impacat esteticul, cu teoria speciilor, cu melanjul de coduri, cu receptarea, cu sociologia lecturii, oferind un nou punct de reper al exegezei in „Caragiale si Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii“ (1983).
Asadar, cartile lui Florin Manolescu apartin de bibliografia obligatorie. Totusi, modestia, independenta, imposibilitatea de a-i asocia semnatura cu o revista importanta si, in consecinta, absenta sustinerii provenite din partea unui grup au determinat impactul redus al acestora la datele de aparitie. Doar debutul a fost onorat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Discretia l-a indepartat de jurii. L-a apropiat de postura ideala a criticului. Obiectivitatea. In pofida exercitiului revuistic limitat temporal si spatial (la mensualele „Amfiteatru“: 1967-1968; „Arges“: 1969-1971; „Flacara“: 1976-1977 si la hebdomadarele „Romania literara“: 1969; „Contemporanul“: 1982-1983 si „Luceafarul“: 1990-1993), interventiile au fost intotdeauna caracterizate de dictonul sine ira et studio. Vizibilitatea nu l-a atras si pentru ca nu a asociat-o vreodata cu substantialitatea. Dincolo de posibilele sicane ale redactiilor, sincopele si-ar gasi explicatiile si in dificultatea de a sistematiza recenziile. Situatia s-a modificat cu perioada colaborarii la „Luceafarul“ (seria initiata de Laurentiu Ulici). Sunt anii cand Florin Manolescu domina publicistica literara, atat prin consecventa, cat si prin justete. A consemnat cu exactitate textul, contextul si subtextul. Prezenta la post infirma prejudecata ca retragerea lui Nicolae Manolescu si plecarea lui Eugen Simion de la „Romania literara“ ar fi atras un haos in educarea cititorilor. Florin Manolescu nu a ignorat aproape nicio aparitie esentiala. Raportarea la opiniile lui se arata obligatorie. M-a mirat ca un filo-optzecist precum Cosmin Ciotlos, in prezentarea facuta reeditarii anastatice a „Levantului“ (Mircea Cartarescu) de catre Humanitas („Poeme vechi, noua“, in „Romania literara“, nr. 23, 2012), nu a mentionat intre „capetele de afis“ ale interpretarilor si serialul de trei episoade „Exegi monumentum…“ („Luceafarul“, nr. 43-44-45, 1990).
Autoritatea lui nu a derivat din cantitatea textelor propuse. Ci din forta de ordonare a catorva directii ale pietei editoriale, nu ale unui sistem inovator. Readucerea in atentie a turbulentelor nihiliste cioraniene din „Schimbarea la fata a Romaniei“, publicarea uneia dintre dactilogramele subversive, compuse de un fost membru al nomenclaturii P.M.R. (Ion Eremia, „Gulliver in Tara Minciunilor“ – parabola cea mai minutioasa despre coordonatele comunismului romanesc), reproducerea integrala a manuscrisului „Balantei“, ivirea unor romane „fitiliste“ excelente, blocate de functionarii Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste („Ambasadorul“ de Ioan Mihai Cochinescu) sau a unor culegeri de versuri radical anticomuniste („Moartea citeste ziarul“ de Mircea Dinescu; „Interiorul unui poem“ de Stefan Aug. Doinas) apartineau unor etape istorice depasite. Nu atat perimate, cat inactuale sub aspectul organizarii politice si economice. De aceea, un larg segment s-a putut coagula intr-un volum coerent: „Litere in tranzitie“ (1998). Pe de o parte, productia postdecembrista s-ar defini prin reeditarile, primele dupa 23 august 1944, din operele romanesti semnate de principalii autorii ai exilului – Cioran, Eliade, Eugen Ionescu –, completate de antologiile alcatuite din textele tiparite in tara si in strainatate, dar niciodata adunate intre coperte. Tot acolo, s-ar situa traducerile cartilor redactate de cei amintiti mai sus, de altii, plecati din Romania inainte de 30 decembrie 1947 (Vintila Horia, Virgil Ierunca) si de cei neagreati de regimul ceausist (Paul Goma, Dumitru Tepeneag). In preajma, se integreaza luarile de pozitie ale Monicai Lovinescu la rubricile „Teze si antiteze la Paris“ si „Actualitatea culturala romaneasca“, sustinute totdeauna in romaneste la microfonul Radio Europa Libera. Sesizarea complexitatii acestui indicator l-ar fi indemnat sa realizeze „Enciclopedia exilului literar romanesc: 1945-1989“. Pe de alta, s-ar contura o zona a operelor cenzurate (trunchiate, reintregite dupa Revolutie; eliminate din sumarele volumelor si antologate dupa 1989; oprite in tipografii; texte autobiografice, menite sa apara dupa moartea creatorilor). In legatura cu ultima diviziune, Florin Manolescu emite una dintre cele mai judicioase constatari („«Paradisul» penitenciar“, despre Ana Blandiana, „Sertarul cu aplauze“, Ed. Tinerama, 1992, in nr. 41, 1992), contrazicand preconceptia vehiculata pe atunci, perpetuata azi, potrivit careia „scriitorii romani nu au avut taria de a scrie „pentru sertar“ (adica pentru posteritate). O idee cel putin ciudata, daca n-ar face pandant cu cealalta enormitate formulata in absolut: ca romanii nu s-ar fi angajat niciodata in actiuni semnificative de protest, ca pasivitatea (si chiar capitularea lor in fata istoriei) ar fi fost totala si neconditionata“. Credibilitatea cronicilor lui Florin Manolescu rezulta si din nepartinirea remarcilor pe marginea sintezelor fundamentale „Scriitori romani de azi“ (IV, Eugen Simion), „Istoria critica a literaturii romane“ (I, Nicolae Manolescu) si „Istoria literaturii romane: 1800-1945“ (I. Negoitescu). Este singurul care a inteles arhitectura celor trei, emitand pareri pe baza punctelor forte si a contradictiilor interne. Este printre putinii de atunci, alaturi de Adrian Marino, Alexandru George si Nicolae Manolescu, dispusi sa accepte ca democratia impune (oricat de nedemocratic ar fi termenul) reconsiderarea conceptului de istorie literara.
Elaborand „Enciclopedia exilului literar romanesc: 1945-1989“ (2003; ed. a II-a, 2010), Florin Manolescu a demonstrat ca se poate intreprinde cercetare filologica de amploare si pe cont propriu. Bineinteles, documentarea nu s-ar fi putut completa fara sprijin exterior. La strangerea materialelor au contribuit, uneori, scriitorii vizati, ca Paul Goma si Dumitru Tepeneag, asa cum reiese din „Cu ochii pe mine: jurnal romano-german, 1995“ (2010). Oricum, este impresionant cum o singura persoana a izbutit sa incheie o lucrare monumentala, indispensabila, cu informatii exhaustive, realizata cu acuratete filologica si istoriografica. In cuprinsul editiei secunde, exista prea putine scapari, insesizabile pentru ochiul neantrenat. De pilda, la art. despre „CARAION, Ion“ (p. 121) se face precizarea ca detentia poetului a fost preluata „in biografia personajului Victor Petrini din romanul lui Marin Preda, «Cel mai iubit dintre pamanteni» (1981) ssic!t“. Cartea a aparut in 1980. Concomitent, universitarul contribuie la rectificarea altor omisiuni. Printre altele, la referintele despre „ALTERESCU, Simion“ (p. 38), indica absenta redactorului respectivei intrari in DGLR (vol. A-B, 2004).
Prima decizie importanta, datorita pluralismului implicit, consta in aceea ca „Enciclopedia…“ nu recurge la discriminari politice, literare si etnice. Si membrii partidelor istorice, si legionarii (unii doar simpatizanti), si fostii ziaristi, critici si scriitori de curte ai P.M.R. (P.C.R.), si nomenclaturistii intrati in dizgratie au fost inclusi. Nu este intentia cercetatorului sa lanseze procese. Oricine a parasit Romania dupa 1945 sau s-a aflat in afara granitelor la acea data (Cioran, Eliade, Ionescu printre altii) beneficiaza de circumstante suficiente ca sa figureze in sinteza. Problemele intampinate de Florin Manolescu in sensul credibilizarii demersului pornesc de clarificarea contextelor individuale. Stim cum au devenit militanti impotriva totalitarismului de stanga Paul Goma, Bujor Nedelcovici, Virgil Tanase, Dorin Tudoran si Dumitru Tepeneag. Dar nu toti au cerut azil politic. Nu tuturor li s-a retras cetatenia romana. Nu intotdeauna au mers pe aceleasi carari. Ca sa nu mai punem la socoteala ca Virgil Tanase a cooperat cu Securitatea. Situatia fiecaruia este prezentata cu dovezi lamuritoare, asa incat publicul sa aiba puterea de a selecta. In acelasi timp insa, nu cunoastem amanuntele din pricina carora Eugen Luca, un culturnic promovat in anii ’50 (detalii in „Cronologia vietii literare romanesti“, coord. Eugen Simion, vol. IV-VII), a emigrat. Indiscutabil, nu avem dreptul sa-i negam celui din urma dreptul la cainta. Persista totusi o reactie retractila a opiniei publice, provocata de incertitudinile biografice. Sigur ramane faptul ca, pentru Florin Manolescu, exilul nu rezulta ca o consecinta obligatorie a protestului, manifestat sub varii forme (interviuri, discursuri, literatura subversiva, cenzura, interdictii de semnatura). Abandonarea caminului este un eveniment suficient. De asemenea, nu-l impiedica sa se ocupe de autorii suspectati ca ar fi actionat ca agenti trimisi de la Bucuresti pentru a sabota coeziunea refugiatilor din Occident (cazul lui Petru Dumitriu). De fiecare data, ipotezele sunt inventariate, nu si dezbatute, deoarece una dintre concluziile care se desprind din merituoasa opera este lipsa de coerenta a politicienilor si a literatilor. Comitetul National Roman, infiintat in 1949, s-a scindat la un an, dupa un conflict intre generalul Nicolae Radescu, pe de o parte, si Alexandru Cretzianu si Constantin Visoianu, pe de alta. Iar in 1951, predecesorul lui Petru Groza la sefia Consiliului de Ministri din Romania a intemeiat o organizatie paralela, Liga Natiunilor Liberi (p. 184-185). Batalia cu un inamic comun, comunismul, nu a condus la aplanarea conflictelor ideologice. Faptul mi se pare semnificativ in ceea ce priveste inaderenta la extremism si la „camaraderia de drum“: „In urma disensiunilor create de prezenta Miscarii Legionare in Consiliul National Roman, la 20 mai 1981, Ioana Bratianu si-a inaintat demisia, iar regele Mihai a retras girul acordat Biroului Executiv Central“ (p. 186).
Principala reusita a „Enciclopediei…“ tine de asimilarea vietii publicistice de peste hotare. Polemicile, segregarile, aliantele temporare, armistitiile, colaborarile scriitorilor din tara prin intermediul pseudonimelor devoaleaza alte incertitudini ale exilatilor. A tinde catre exterior nu asigura sporirea vizibilitatii. Atesta, in schimb, „adevarul“ ca valoare suprema. Estetica reprezenta un vehicul, nu un scop. Mai bine de patru decenii, scrisul romanesc a atins universalitatea fara sa aiba aceasta constiinta. Cultura majora nu li se datoreaza in exclusivitate titanilor Cioran-Eliade-Ionescu. Prezenta revistelor a functionat ca un for paralel, care marca „normalitatea“. Oricine nu era comunist aspira spre acest statut. Mentinerea, in citate, a grafiilor intrebuintate de redactii sau de autori nu vadeste doar intentia documentara. Este, cred, principala dovada a rupturii romanitatii. Inaderenta la reformele ortografice (scrierea cu „i“ din „a“; inlocuirea apostrofului de catre cratima; marcarea iotacizarii; majuscula zilelor saptamanii si a lunilor anului) arata ca exilul lingvistic nu s-a concretizat numai prin adoptarea altor idiomuri decat cel natal.
In ansamblu, cercetarile lui Florin Manolescu evita autoritarismul. Dar ating excelenta.
Florin Manolescu. S.F.-ul soft
OANA PURICE
Debutand in 1971 cu o antologie despre poezia criticilor romani si continuand cu multiple studii aparute atat in Romania, cat si in Germania, Florin Manolescu realizeaza in 2002 un punct de inflexiune in traseul sau editorial, publicand prima sa colectie de proza scurta. La fel precum calugarul despre care vorbeste Jean Paulhan (citat in motto-ul din „Misterul camerei inchise“), Florin Manolescu face trecerea de la prezentarea „catastrofelor“ la inventarea lor. Doar ca nu se lasa sedus de necesitatea sinceritatii, astfel incat sa le si provoace.
Apartinand unui autor care a scris despre literatura S.F. si despre Caragiale, o carte precum „Misterul camerei inchise“, avand subtitlul „Noua povestiri incredibile“, nu poate sa uimeasca. Este de asteptat ca un teoretician al literaturii stiintifico-fantastice sa incerce el insusi genul. Dimpotriva, surprinde la Florin Manolescu varianta soft in care alege sa isi scrie povestirile. La fel va fi si in cazul „Mentalistilor“, cel de-al doilea volum, publicat la sapte ani distanta, in care incearca nu sa puna in practica acele concepte discutate in studiul din 1980, ci sa scrie o literatura in acord cu sensibilitatile sale artistice si intelectuale. Iar rezultatul (pana acum) este un diptic, alcatuit din optsprezece proze capabile sa creeze un stil si o atmosfera recognoscibile, o marca inregistrata „Florin Manolescu“ (largind cadrul, as spune un label „Manolescu, tatal si fiul“, intrucat sfera de interes literar al lui Ion Manolescu se apropie in foarte multe puncte de cea a tatalui sau).
Intr-un articol din 2002 din „Romania literara“, in care prezinta aparitia „Misterului…“. si reeditarea lui „Caragiale si Caragiale“, Luminita Marcu pune in lumina o imagine in doua planuri: pe de o parte „un Florin Manolescu, profesor universitar respectabil“, pe de alta „un Florin Manolescu, autor de Trivialliteratur“. In contextul dublei editari, trimiterea la tema multiplelor strategii si asemanarea cu autorul „Momentelor“ este o idee bine gasita, insa autoarea nu ofera nuantari suficiente. Studiile academice reflecta tinuta unui profesionist, insa evita rigiditatea si ermetismul printr-un stil fluent si explicatii usor de urmarit. Povestirile „incredibile“ ies din zona de nisa a literaturii S.F., care isi atrage un public „specializat“, dogmatismul stiintific si fantastic (vizibil in textele lui Ovid S. Crohmalniceanu din „Istorii insolite“, la care exista o referire intertextuala), fiind bemolat de atmosfera foarte atent reconstruita de belle époque, pariziana, berlineza sau vieneza. Astfel ca scriitorul nu-si tradeaza in operele de fictiune doar „formatia umanista“, ci si apetenta si capacitatea de a pune in pagina un anumit rafinament estetic. Afirmarea complementaritatii celor doua imagini nu este productiva, fiind mai degraba vorba despre o permanenta intrepatrundere a rolurilor.
Povestirile justifica imbinarea celor doua aspecte. Florin Manolescu nu trece cu vederea intoarcerile repetate ale autorului in text, astfel ca, desi opereaza pe un tipar aproape steril din punctul de vedere al prezentei auctoriale, nu se ascunde cu totul. La o lectura mai atenta a volumelor, se poate observa proiectia fictionalizata a scriitorului iubitor de S.F. si fin cunoscator al realitatilor artistice si sociale din ultimele doua secole. Pseudo-alter ego-ul lui F. Manolescu nu este nici scriitorul de romane politiste – Spiru Ferentino (din „Recviem pentru o masina de scris“, „Misterul camerei inchise“), nici unul dintre ranchiunosii profesori universitari, Otto Flamm sau Jacques Bigot. Prezenta discreta, dar carismatica a autorului lui „Caragiale si Caragiale“ este mult mai apropiata de un alt personaj al sau, curiosul si elegantul Motas, motanul astronomului Albert Jochemko. Pasionat de muzica clasica si expert in potrivirea vestimentatiei, iubitor de mistere, dar si se pisici aristocrate, Motas este un pisoi vorbitor, cu tabieturi si placeri dintre cele mai comune: „o cescuta de cafea, care trebuia sa aiba, neaparat, caimac! De la un timp incepuse sa ceara si cate o tigara“ („O poveste de Craciun“, „Mentalistii“). Atentia pe care o acorda povestilor „incredibile“ ale lui Albert („O poveste de Craciun“), dar si energia pe care o depune in depistarea si rezolvarea noilor mistere („Serendipity“, „Mentalistii“ se aseamana cu dubla vocatie a scriitorului – comentator al textelor literare si producator al propriilor fictiuni. Un scriitor de literatura stiintifico-fantastica, fie ea si contaminata de sensibilitati de fin de siècle, trebuie sa detina bogate informatii nu numai despre inovatiile tehnologice si teoriile stiintifice avansate, dar si despre configuratia intelectuala si afectiva a oamenilor, pentru ca „S.F.-ul exigent si grav reprezinta o literatura a celor mai importante probleme ale omului, ca specie, o literatura vie, aflata, din punct de vedere al semnificatiei umane, cu un pas inaintea literaturii de azi“ („Literatura S.F.“). Este si cazul lui Motas, care nu detine doar cheile de rezolvare ale cuvintelor incrucisate la care se chinuie Albert, dar ofera si sugestii prin care stapanul poate stabili o relatie apropiata cu vecina sa si e capabil sa inteleaga necesitatea acoperiri telefonului cu o perna, cand discutiile parasesc zona cotidianului. La Motas, ca si la Florin Manolescu, seriozitatea face casa buna cu umorul si ironia; daca motanul nu se eschiveaza de la versificarea anecdotelor auzite prin cartiere, amfitrionul de iarna al Cenaclului „Junimea“ (cum el insusi a marturisit la „Cafeneaua critica“, unde a fost invitat in decembrie 2010) se lanseaza cu usurinta in comentariul sportiv si in witz-uri malitioase: „Cristian Popescu isi recapatase ca prin minune vocea si se lansase intr-un discurs emotionant despre spatiul mioritic si despre originile poporului roman, cu referiri la Simion Dascalul, Grigore Ureche si Bogdan Petriceicu Hasdeu“ („Magicianul“, „Misterul…“).
Cum am mentionat, cele optsprezece povestiri nu reflecta teoria din „Literatura S.F.“, astfel ca ele sunt greu incadrabile intr-una dintre categoriile identificate. Tipare vizibile ale speciilor se regasesc doar in texte precum „Nobel pentru Nobel“ („Misterul…“) – ucronie, „Misterul camerei inchise“ – contrautopie – sau „Saliera“ – romanul politist. Ceea ce justifica apropierea volumelor de sfera literaturii S.F. sunt temele si motivele pe care Florin Manolescu le foloseste: calatoriile in timp („Califat“, „Misterul…“; „Masina timpului“, „Mentalistii“), paradoxurile temporale („Pariul. O poveste fara cap si fara coada“, „Magicianul“ din „Misterul…“), universurile paralele („Experimentul Yvonne“, „Misterul…“). De asemenea, un rol important il au personajele cu puteri paranormale („Mentalistii“), obiectele neobisnuite (in „Sarakarmaphalatyaga. O poveste de dragoste“ din „Misterul…“, liftul inteligent, in „Revansa“ din „Mentalistii“, velocipedele aeriene).
Volumul publicat in 2009 nu este complet independent fata de cel din 2002, in cel de-al doilea continuandu-se doua cicluri incepute in primul, care asigura, de fapt, omogenitatea creatiei fictionale a lui Florin Manolescu. Prima saga ii are ca protagonisti pe profesorii Otto Flamm si Jacques Bigot, adversari redutabili, specialisti in domeniul tehnicii motoarelor, la final de secol XIX. Celalalt serial le este dedicat lui Motas si stapanului sau, Albert, care incearca sa rezolve mistere din timpul si dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. In afara de vehicule futuriste (in stil steam-punk) si pisici vorbitoare, povestirile nu-si tradeaza caracterul S.F., fiind mai degraba decupaje ale unor epoci si spatii.
Flamm si Bigot calatoresc pe ruta Berlin-Paris si la Viena, excursiile fiind un prilej pentru scriitor sa refaca literar atmosfera oraselor din acea epoca. Atent la detalii geografice, culinare si de vestimentatie, Florin Manolescu ofera cititorului sau o calatorie in timp, o experienta aproape senzoriala, datorita expresivitatii cu care imaginile sunt puse in pagina. De partea cealalta, universul lui Motas si a lui Albert este reprezentat de inceputul anilor ’70 (ca in majoritatea textelor, plasarea temporala este sugerata de evenimente reprezentative, aici existand ca reper participarea Romaniei la Campionatul Mondial de Fotbal din 1970). Se prezinta un Bucuresti aflat sub teroarea informatorilor, schilodit de recentele demolari, nationalizat si rationalizat, in care cei doi par sa isi creeze momente de autism indus, detasandu-se de lumea exterioara pentru a-si savura cafeaua (cu greu obtinuta) sau pentru a rezolva misterul interpretarii Concertului lui Chopin. Centrul de greutate al prozelor pare sa se localizeze in aceste descrieri ale efectelor comunismului, conferind discursului o gravitate subsidiara, proband din nou dubla angajare a scriitorului.
Profesionismul din studiile academice este relevat si de povestirile inedite, Florin Manolescu dovedind un simt acut al detaliilor si al organizarii demonstratiei (a se citi desfasurare epica). Un exemplu lamuritor sunt numele celor doi profesori universitari. Otto Flamm, membru al catedrei de motoare cu ardere interna la Universitatea Tehnica din Berlin este un cercetator si sustinator al inovatoarelor motoare pe baza de combustibil petrolifer, fapt ilustrat atat de prenume – Otto, cat si de numele de familie, Flamm fiind corespondentul german al lui „flacara“. Dimpotriva, Jacques Bigot (de la Universitatea Tehnica din Marsilia) este un adevarat fanatic al vechii metode de locomotie bazate pe energia aburilor si un credincios al Casei Regale franceze, emotionandu-se de fiecare data cand trece prin Place de la Concorde, locul decapitarii lui Marie Antoinette. O alta marca a atentei regizari este aliteratia numelor personajelor din ciclul lui Motas – Albert, Albertina, Betina, Tiberiu, combinatie ce ofera o dovada a teoriei conform careia „in absolut toate limbile continentului nostru, sunetele (sau literele) intrebuintate pentru a forma cuvinte se repeta cu o anumita frecventa“ („O poveste de Craciun“, „Mentalistii“).
Daca elementele de literatura inalta si cele de bas étage sunt deopotriva prezente in volume, ceea ce lipseste (fara a se impune, desigur, ca o acuzatie) este interesul pentru implicarea erotica a personajelor. Constituentul feminin se regaseste de-a lungul personajelor, insa rolul lui este putin lucrat. Cele mai vizibile sunt Betina (fosta iubita a lui Albert), Albertina (una dintre cuceririle cele mai de seama a lui Motas), Yvonne si, mai ales, Inge Strohdeicher, secretarea foarte grijulie a lui Otto. Desi e mereu in preajma profesorului, imaginea lui Inge este saraca in detalii, fiind, parca, omoloaga de origine germanica a domnisoarei Sara Bellum, seducatoarea asistenta a primarului din Townsville, orasul din serialul animat „The Powerpuff Girls“. In acest context, erotismul este fie asezat in afara preocuparii fictionale, fie eludat, ramanand doar ca aluzie: „De cateva minute, domnisoara Strohdeicher ispravise cu despachetatul bagajelor si se apucase sa pregateasca baia si sa aranjeze patul in care urma sa se culce profesorul Otto Flamm. Dar sa nu fim indiscreti!“ („Revansa“, „Mentalistii“).
Cu un numar egal de povestiri, „Misterul camerei inchise“ si „Mentalistii“ sunt doua volume dialogice, care vin unul in continuarea celuilalt, formand o structura preponderent omogena. Cu siguranta ca resursele autorului ar putea asigura un triptic de S.F. soft, dar, chiar si in respectiva formula, naratiunile sunt coerente, putand asigura coeziunea unui intreg. Unitatea poate fi urmarita la nivelul extremitatilor; pe pagina a doua a foii de garda din volumul din 2002, autorul asigura: „Povesti incredibile? Numai un naiv isi poate inchipui ca sunt inventate“. Se creeaza un orizont de asteptare in care confruntarea cu realitatea, neinventata, dar la fel de incredibila, devine ordonatoare. Pe parcursul povestirilor, cititorului ii vor fi subminate intuitiile, ajungand ca, dupa oprirea la citatul din Paulhan, la finalul „Mentalistilor“ sa se confirme caracterul nascocit al povestilor. Imaginea este sugestiva si plina de sensibilitate, putand sa incheie atat o serie de „catastrofe incredibile“, cat si o prezentare a celui care le-a inventat: „La apus, Soarele apucase sa dea foc cerului, inainte ca un stol de pasari flamingo sa reuseasca sa-l inconjoare din toate partile si sa-l rostogoleasca dincolo de orizont“.
Oferind prin studiul critic o legitimare ca gen autonom literaturii stiintifico-fantastice, Florin Manolescu face si cel de-al doilea pas in impunerea ei ca forma literara matura, oferind cititorilor o versiune constienta de traditia sa si de dialogul stabilit cu literatura mainstream. Rafinat in teme si discurs, S.F.-ul lui Florin Manolescu renunta la minorat, urcand in primele rafturi ale literaturii romane.