Peter Sloterdijk, Derrida, un egiptean, traducere de Corina Bernic, Editura Humanitas, 2012
În ultimul paragraf al cartii sale despre Derrida, Sloterdijk face o afirmatie peste care am fi poate tentati sa trecem prea usor: „este posibil sa admiri fara sa redevii copil“. Pe de o parte, am putea-o interpreta în sensul unui omagiu pe care un filosof l-ar aduce altui filosof, pastrând acea tusa de întelegere greaca a iubirii de întelepciune care dorea sa domine viata prin constructia de sine. Pe de alta parte, filosofia lui Derrida ar refuza un astfel de omagiu, în masura în care cauta si face mereu semn catre ceea ce este de ne-dominat. Filosofia ar fi tocmai un soi de constientizare a acestui „punct orb“, iar odata ajunsi în prejma lui, imposibilitatea de „a redeveni copii“ depaseste simpla dimensiune ludica a constructiei si distrugerii, a regulilor facerii, desfacerii si a scopurilor, a repetitiilor magice si a izbânzilor. O filosofie care înlocuieste devenirea cu amânarea nu se poate admira nici din postura copilului, nici macar din cea a maturului, ci mai degraba din aceea a muribundului care se mai trezeste înca o dimineata si înca o dimineata. Totul s-a petrecut deja si ceea ce ramâne de constatat e aceasta amânare miraculoasa, aceasta deplasare a aproape-cadavrului prin spatiu, dar mai ales prin timp. Muribundul, asemeni unei grafii tot mai comprimate, tot mai împutinate, se apropie cel mai mult de posibilitatea de a raspunde întrebarii lui Bataille: „Cine va sti vreodata ce înseamna sa nu stii nimic?“. A admira înseamna a trai acest înca, uitând copilul ale carui lacrimi curgeau la tinta, pe marginea translucida a sensului de la sine înteles, lasând în urma adultul si constructiile sale coextensive cu îndoiala hiperbolica.
Dar a „nu redeveni copil“ nu e doar un omagiu, ci un final perfect pentru o carte care se construieste într-un soi de fals crescendo, fiind un exercitiu de admiratie ce exclude, dupa cum si-ar fi dorit cu siguranta Derrida, închiderea sensului în „limitele regionale ale vietii, ale sufletului“. Sloterdijk nu face decât sa le traverseze, fara sa cada în capcanele structuraliste care ne-ar împiedica sa (re)gândim legatura dintre forta si structura. Moda structuralista este, în opinia lui Derrida, „dezangajata critic“ tocmai pentru ca, acaparata de jocul structurilor (concepute ca pasive, feminine), se multumeste doar cu unirea „formala dintre forma si sens“, nesocotind deplasarea, un soi de urmas îndepartat, de ecou al brutalitatii inaugurale a nespusului. Dezangajarea critica s-ar traduce prin acceptarea regulilor jocului formal, aceasta acceptare fiind prima înfrângere, de dinaintea câstigarii sau pierderii jocului. A fi jucator înseamna din start a te lipsi de posibilitatea de a recuza, o posibilitate care în fond nu exprima decât o libertate goala, dar pe cât de goala, pe atât de radicala. Îmi închipui ca tipatul sau râsul (asa cum îl vede Bataille, spre exemplu) ar putea ocupa un loc de seama pe lânga imaginea „bântuirii“, atât de des folosita de Derrida. A tipa în fata unui tribunal, a tipa în fata unei scene de teatru, a tipa în orele de program, a tipa în sedinte. A tipa în loc de a argumenta. A trai anorexic asemeni lui Michael K, în loc de a face greva foamei. A vagabonda în loc de a cersi. A spune mereu „as prefera sa nu“ în loc de a apela la sindicatele ratiunii, ale supravietuirii vazute mereu ca adaptare si niciodata ca mutatie sau abandon (unul absurd, nu rezultat al oboselii).
Cu siguranta, filosofia lui Derrida nu-si poate gasi o aplicabilitate sociala. Poti face o diferenta, dar nu si o di-ferenta. Ea apartine celor care traiesc în mod inexplicabil, în mod de neînteles… scapând dialecticii de toate zilele care acorda un loc (si chiar o corectitudine) fiecarui cuvânt rostit. Asemeni lui Bartleby, ei se vor cufunda în tacere „abandonând proiectul servil de a conserva viata“ (Bataille). Dar filosofia lui Derrida e lipsita de orice uz social nu numai fiindca îi este indiferenta suveranitatea sensului, ci si pentru ca vede în creatie o perpetuare mincinoasa, o perpetuare travestita a lui, în masura în care creatia nu-si recunoaste ca punct de inspiratie o „origine oarba“, ci o imaginatie care asemeni metaforei oscileaza fie între polii logici cu care gândim lumea (în sensul de veche unealta retorica greaca), fie devine o ornamentica facila, atât de îndepartata de ceea ce a produs-o încât se pierde mascarada. Sloterdijk nu face decât sa continue parca munca lui Derrida din „Scriitura si diferenta“, identificând figuri si momente în care grafia, mereu deformatoare, a facut trecerea de la nimicul originii la „determinare“ lui, devenind un nimic pe masura vietii umane care „înseamna, întotdeauna deja, supravietuire“ (Derrida, un egiptean, p. 75).
Astfel, în spatele jocurilor caleidoscopice formale aservite unui posibil logic, Sloterdijk se straduieste nu atât sa îl identifice pe Derrida (ceea ce ar fi, în termeni deconstructivisti, o impietate), cât sa îl sugereze, sa faca semn catre Derrida prin urmarirea unui parcurs al dislocarilor si deplasarilor (al vocilor care le-au încarnat) de-a lungul timpului. Sloterdijk face din momentul Derrida punctul de sosire al unui proces (procesiuni) coextensiv cu nasterea culturii occidentale (monoteiste într-o buna masura). Deplasarile pe care le numeste, acele momente pe care Derrida (urmându-l pe Sfântul Ioan Gura de Aur) le-ar numi puncte de înscriere ca o consecinta directa a „pierderii harului“, sunt privite din perspectiva Egiptului mereu transportat, a „Egiptului înauntrul nostru“, a „stiintei religiilor (care) devine o subdisciplina a stiintei transportului“. Punctul culminant, daca ar fi sa indicam unul în falsul crescendo al cartii, ar fi, desigur, sedinta de psihanaliza Derrida-Hegel. Derrida ascultatorul atent (cu greu l-am putea numi psihanalist), iar Hegel pacientul. Dialogul, dupa cum bine observa Sloterdijk, ar fi unul „interhegelian“, continuând deja o traditie a marelui cabinet psihanalitic al secolului XX în care fiecare filosof l-a ascultat, la nesfârsit, pe acelasi bolnav, încercând sa înteleaga si sa depaseasca dupa puteri delirul devenirii: a fi si a nu fi acelasi, în acelasi timp si sub acelasi raport. Derrida accepta, de fapt, formula aproape în întregime. Disloca o singura bucata din ea: pe „în acelasi timp“. Aceasta dislocare va împiedica orice încercare de raportare fie mistica, fie rationala la timp. În timp, lucrurile nu mai (re)devin aceleasi, nu se reîntorc la sine asemeni spiritului, ci sufletul „depus“ în corp poate face dovada existentei lui numai mortificându-se, deplasându-se. Existenta ideii se „afirma“ prin „temporalitatea si exterioritatea semnelor scaret împiedica reîntoarcerea ideii la posesiunea ei deplina de sine“ (idem., p. 66). Transportarea Piramidei este o „amintire de sine“, dar una bruiata, care nu-si mai permite delirul împlinirii, al telosului, al teleologiei.
Filosofia lui Derrida se dovedeste a fi mai catastrofista decât cea structuralista, revendicându-se de la o forta care, „cedând eidosului“ uman, prea uman, se desprinde de „sensul ei de forta“. Nicio chestionare nu o mai poate atinge. Din perspectiva fortei, sensul este un non-sens. Niciun ca si cum nu sta între ele.