Caractere
Cu mai bine de doua decenii în urma, calatorind în Polonia, împreuna cu marele actor al Nationalului din Iasi, Teofil Vâlcu, am vazut pe scena Teatrului „Juliusz Osterwa“ din Lublin un excelent spectacol cu piesa „Garderobierul“ de Ronald Harwod, un autor despre care la acea data nu stiam aproape nimic.
Piesa ne transporta în Anglia anului 1942. Urlete sinistre de sirena, bombardamentele Luftwaffe, întreaga mizerie alienanta a razboiului care violeaza umanitatea. Ajunsa într-o mica localitate de provincie, o trupa de teatru ambulanta joaca „Regele Lear“, rolul titular fiind interpretat de însusi seful trupei, supranumit de toti membrii acesteia Sir. Toata povestea scrisa cu un remarcabil simt dramatic se deruleaza în cabina, în „regatul“ garderobierului Norman, servitorul credincios, protectorul si sfatuitorul lui Sir. Între acesta, individ despotic, cabotin, paranoic, si Norman s-au instaurat de-a lungul timpului relatii de puternica dependenta reciproca. Interesant este ca fiecare îl considera pe celalalt opera sa, ba chiar proprietatea sa. Norman traieste, de ani si ani de zile, în umbra actorului, în culisele teatrului si ale lumii, dând dovada de o devotiune fara margini în a-si pregati stapânul pentru cucerirea publicului (si întretinerea mitului). Mai mult, el se considera a fi chiar creatorul celui care întrupeaza pe scena personajul shakespearian, altfel spus – creatorul unui erou prin transfer. Garderobierul îsi tonifiaza permanent stapânul, elogiindu-i „geniul“, repetând rolul împreuna cu el, cu aerul unui regizor infailibil. La rândul sau, actorul ofera în schimbul sacrificiului anonim al lui Norman propria-i glorie! Dar… lovitura de teatru, Sir moare subit. De data aceasta în realitate, nu pe scena. Ratiunea vietii gaderobierului dispare brusc. Drama se accentueaza si mai mult însa când, în urma descoperirii unui jurnal tinut în secret de actorul cabotin, se produce marturia clara a nerecunostintei si dispretului celui pe care îl slujise cu un devotament maladiv.
Destinul tragi-comic al lui Norman se încarca astfel de o tulburatoare valoare simbolica privind natura fiintei umane.
Tranzitia si moartea
Recitesc un text – dintre cele literalmente memorabile – din volumul Ilenei Malancioiu „A vorbi într-un pustiu“. Se intituleaza „Moartea îsi ia cota ei de tarani“ si este, în fond, o proza a unei scriitoare din stirpea lui Marin Preda.
Ileana Malancioiu mergând acasa, în satul natal, într-un vagon popular de clasa a doua al unui tren personal, asista, într-o statie mizera, sub arsita secetoasa, la „dialogul“ cu ceferistii al unui navetist înfuriat ca trenul se eternizase acolo, cum se întâmpla de obicei pe caile ferate din România: „Ba, fir-ati ai dracului sa fiti, daca mai traia Ceausescu, va împusca pe toti!“ Calatorii râd si el repeta: „Daca mai traia Ceausescu, pe toti va împusca, nu mai ramânea nici unul, de samânta“.
În fine, trenul pleaca, taranii uitându-se pe geam constata resemnati ca „daca nu ploua nici saptamâna asta, s-a terminat“. Caci sistemele de irigatie din vremea celui evocat de navetistul supraîncalzit de soare si de bere au disparut în vâltoarea revolutiei agrare postdecembriste si prin grija „primului nostru agricultor, Petre Roman“, cel cu pariul cu agricultura (ce usor e sa pariezi cu agricultura, când ai copilarit în Primaverii si ai fost dus la scoala cu limuzina!). Cum s-a câstigat pariul? Raspunsul îl regasim într-o imagine emblematica: „Asta primavara, un om de peste 70 de ani se înhamase la plug, în loc de cal“. Ajunsa acasa, poeta, calatoare la clasa a doua, afla ca „într-o saptamâna s-au stins din viata unul dupa altul 9 insi“. Apoi, înca 5. Mama îi povesteste ca „o batrâna, în vreme ce aprindea lumânari la mormintele neasezate înca“ zicea: „Dupa munca si dupa cotele la care am fost supusi, moartea îsi ia cota ei de tarani; nu vedeti, pe unii i-a luat apa cu case cu tot, altii au fost loviti de trasnet ori s-au înjunghiat între ei pentru pamânt… Ai nostri macar au murit de moarte buna…“
Cu câtiva ani în urma, un primar dintr-o comuna vasluiana, bun si stimat gospodar, ajuns la o vârsta respectabila, le spunea unor reporteri de la niste ziare locale: „Domnilor, la tara, s-au înrosit clopotele de atâta moarte!“.
Ma tem ca terifianta metafora le depasea precara putere de întelegere…
„Disidentele trec, stilul ramâne“
Revad câteva însemnari de la lansarea cu ani în urma, la Bucuresti, a volumului lui Adam Michnik – „Scrisori din închisoare si alte eseuri“ (aparut la Polirom), în prezenta autorului. „Trebuie sa stim ca toate solutiile politice sunt relative si ca în afara de moarte, toate solutiile sunt iluzorii“ – postula celebrul disident. A vorbit la acea lansare Andrei Plesu care, subliniind ca telul disidentului adevarat este normalitatea, dadea si o definitie a acesteia: „Normalitatea înseamna sa citesti, sa scrii, sa faci copii, sa bei vin, sa te plimbi cu o femeie frumoasa – acestea sunt telurile disidentei bine orientate. si trebuie sa spun ca, în aceasta privinta, competenta lui Adam Michnik este absoluta“. Relevând capacitatea lui Michnik de a lua o anumita distanta interioara fata de postura de protestatar, de combatant, Andrei Plesu remarca: „Întâi, e un om binedispus. Nu stiu daca ati observat, dar disidentul român e tragic. Mitica e tragic când protesteaza“. Vorbitorul evoca apoi o scrisoare pe care disidentul polonez i-o adresa din închisoare ministrului de interne ca raspuns la propunerea acestuia de a semna o declaratie de abjurare, promitându-i în schimb ca a doua zi se va afla pe Coasta de Azur: „Domnule general, sunteti generos ca o stepa ucraineana. Dati-mi voie ca la rândul meu sa va ofer tronul Olandei. si, în general, cineva care, unui om ce a stat deja doi ani în puscarie, îi propune a doua zi sa plece pe Coasta de Azur, e un porc“. Luând cuvântul, Adam Michnik recunostea: „E un text foarte dur, brutal, realmente arogant. Dar am o scrisoare considerata a fi cea mai aroganta dintre toate, adresata sefului KGB din Polonia. I-am scris asa: «Domnule general, Dv. veti fi, la un moment dat, judecat de un tribunal. În acel moment eu voi fi avocatul Dv. Voi fi alaturi de Dv. împotriva celor multi care vor dori razbunarea. si poate ca aceasta va fi marea satisfactie a vietii mele. Aceasta este o istorie aflata undeva între Shakespeare si Ionesco. Si poate ca destinul nostru se afla undeva între teatrul lui Shakespeare si Ionesco»“.
O lectie de stil. Inclusiv de stil al disidentei. Avea dreptate Andrei Plesu: „Disidentele trec, dar stilul ramâne“.
Puterea si averea
„Nici o lauda n-ar fi pe masura acestui nume…“. Sunt cuvintele gravate pe monumentul funerar al „parintelui patriei“, Niccolo Machiavelli, din Basilica Santa Croce de la Florenta, aflat alaturi de cele ale lui Michelangelo, Galileo Galilei si ale altor genii ale Renasterii.
Când am citit epitaful, coplesit de emotia de a fi pasit în Pantheonul marilor spirite florentine, m-am gândit la paradoxurile posteritatii unor personalitati ilustre ale istoriei si culturii universale. Abia pe urma am gasit (într-o carte aparuta la Editura Institutului European din Iasi, „Mastile puterii“, editie îngrijita si prefatata de Elvira Sorohan) textul unei conferinte despre Machiavelli a lui Benito Mussolini. Întrebându-se, în 1924, daca faimoasa carte a florentinului – „Principele“ – mai este actuala, dupa mai bine de patru secole de la scrierea ei, Mussolini confirma, argumentând: „Caci se poate spune ca oamenii sunt în general ingrati, schimbatori, ascunsi, lasi, interesati; când le faci un bine, dar nu ai nevoie de ei, sunt cu tine, îti ofera totul: sângele, averea, viata, copiii; dar când le ceri ceva, se revolta…“ Apoi, referindu-se la egoismul celor care trebuie guvernati, îl citeaza din nou pe Machiavelli: „Oamenii plâng un lucru pierdut mai mult decât moartea unui frate sau a unui tata, deoarece moartea poate fi uneori uitata, dar averea niciodata. Motivul este simplu: fiecare stie ca o schimbare în stat nu-i poate învia fratele, dar îi poate restitui bunurile pierdute“.
Mai citez si eu doar o fraza care denota actualitatea perpetua „a celei mai vechi, mai sistematice si mai durabile carti de antropologie politica“ (cum scrie în „Prefata“ Elvira Sorohan): „Oamenii nu fac niciodata binele decât din necesitate, dar când este prea multa libertate, dintr-o data totul cade în dezordine si confuzie“.
Se poate reproduce mult, în cele din urma totul, dintr-o opera neîntrecuta pâna azi în materie de teorie a puterii, scrisa nu de un aspirant la putere, ci de un filosof al istoriei care, în ultimele clipe ale vietii, a marturisit: „Iubesc patria mea mai mult decât sufletul meu“.
Începea, atunci, cum scrie un biograf al lui Machiavelli, istoria machiavelismului care continua si va continua pâna la… „sfârsitul istoriei“. Este totodata istoria unei carti si a unei gândiri de o actualitate perpetua, apartinând – s-a remarcat pe drept cuvânt – „celui mai putin machiavelic dintre oameni“. Parafrazându-l pe Marx – avant la lettre – care marturisea poate usor cinic: „Tot ce stiu este ca eu nu sunt marxist“, Machiavelli ar fi putut spune: „Tot ce stiu este ca eu nu sunt machiavelic…“
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 264