Eugen Suciu, Ţeasta, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2013
Un titlu strong, din categoria celor pe lânga care nu te poti fofila – Teasta. Cincizeci si patru de poeme, multe dintre ele cunoscute degustatorilor genului din recitaluri, din editiile Maratonului de Poezie si Jazz si din expozitia de la Sala Dalles, unde autorul lor s-a aflat în compania lui Mircia Dumitrescu si a lui Horia Muresan, cel mai important eveniment vizual al anului 2013. O carte-obiect, înca o secventa dintr-o statornica prietenie a doi artisti dincolo de mode si de tâfna originalitatii cu orice pret, aceea cu viata scurta. Iata fisa noului volum al lui Eugen Suciu, publicat la sfârsitul anului trecut de Editura Tracus Arte.
Cu o riguroasa constructie a celor doua cicluri ce se afla în echilibru perfect, Teasta e, înainte de toate, un manifest poetic. În care se clameaza suprematia desertului „care cere mult/ si ofera putin“, desert identificat, chiar din deschiderea cartii, cu poemul. Departe de plonjarile în interstitiile textuale si de uscaciunea teoretizarii din artele poetice, mai ascunse, mai la vedere, ale congenerilor, pentru Eugen Suciu poemul e un câmp de lupta, un confident, o persoana asupra careia îsi îndreapta armele seductiei, un martor si chiar un alter ego. Cu „aroma si ticuri“ de patriarh, ca într-o Carte a Cartilor mereu reinventata, eul narator se instaleaza în teritoriul unde „realitatea/ar trebui interzisa“ (Bataile inimii). În ipostazele amintite, poemul fie ca îl bântuie, fie ca devine o succesiune de miraje, fie ca este aleph. „Sintaxa fulgerului“ (Ioan Buduca), retorica zigzagata cu suturile sale surprinzatoare în Bucuria anonimatului si, mai putin, în Motanul, e înlocuita de fierul manusii tras peste matasea pumnului care lovesc, mângâie, alatura, rasfata concetti si aforisme în poeme concentrate sau în finaluri de poeme cu taietura exacta de bisturiu: „Intonatii subtile ale fricii/ si/ entuziasmul abstract/ al unui nod în gât/ doua ipoteci/ pe o singura respiratie“ (Arta); „somnul în talpile goale/ pe cutitul de pâine“, (Leziuni incompatibile cu viata); „printr-o deviatie de sept/ pasiunea pentru saracie/ patrunde mai greu“ (Fire subtiri); „nu mai am pe nimeni/ care sa ma paraseasca“ (Albastrul jazz); „pe drum/ poate o sa-mi depasesc/ conditia de sinucigas neglijent“ (Din nou despre Eustache).
În rudimente livresti, care sunt încorporate în masa poemului precum aschiile colorate într-un mozaic bizantin, sunt de gasit personajele obsesive: „domnul Paul“, Rolf, Serghei, „ovreiul cel viu“, galeria feminina Guiomar, Ofelia care nu e „veverita dezordinii“, Svetlana, mamusca, într-un joc subtil cu sursele, însa, care nu presupune detasarea de afecte, ci implicarea prin ricoseu, precum în remarcabilul poem Elisabeta I: „Patru sute de ani/ am fost amantul/ Reginei virgine/ sunt sclavul/ acestui ecou/ si în fiecare dimineata/ trag o portie zdravana de plâns/ acum/ sunt tot mai putine cuvintele/ care vor sa învete/ câte ceva de la mine/ «cu faptura mea/ mâhnita subtire/le-am hranit/ le-am sustras/ hazardului/dezastrului neprevazut/ si le-am ferit de nelinisti/ când frica/ si energia lor tainuita/ le chircea la pamânt»/ sleit si batrân acum/ simt cum ma privesc/ ca pe un pericol/ si ma jefuiesc – obscen/ ca pe un lucru“.
Surprinzatoare sunt si remitizarile si mitemele întretesute în intimitatea noilor texte, care fac, se dovedeste, casa buna cu arsenalul neoexpresionist si cel neosimbolist mai adânc asumate de poet în cele mai noi poeme ale sale, un fel de… pasteluri în raspar, în care imaginile socante si reflexivitatea care le este liant sunt potentate de binestapânita, pe spatii mici, tehnica a „respiratiei pazita cu barda“ – „Înconjurate de nimic/ si de spaima/ unele cuvinte/ îmi par lipsite de vitejie/ frica naste halucinatii/ naluci care mai apoi/ se încarneaza/ în fiinta tacuta a menhirilor/ când simte asta/ ghionoaia/ iese din bojdeuca ei/ si pleaca/ cu tot satul la subsuoara/ ramâne o apa/ care se bea singura“ (Frica); „În întuneric/ apele par mai adânci/ si vietile mici/ încap într-o palma/ pe mal/ în albia secata/ degeaba astepti/ sa curga la vale/ dusmanul“ (Râul).
Într-o lume aflata în preajma apocalipsei – revelatie si sfârsit –, frica si cuvintele fac o punte între „desertul (care) vorbeste precis:/ un singur cuvânt pleaca/ în cautarea mirodeniilor/ «e o reteta/ pentru necazuri»“(ImitaTie a vieTii) si un sat postistoric – „Degetele/ lumânarele pe dealuri/ modeleaza un întunerec/ plin de ameteli/ satul/ în vale/ anihilat/ între pleoapele/ unei betii însarite/ miroase a soc a lavanda/ si a prostie suava“ (Degete). Textul poetic se umple de voci, spaima îl despodobeste de artificii, retorica se esentializeaza, e „matematica si vânt“. Peste poemul descarnat se lasa „întunerecul/ (care) le stie pe toate“. (Contrabas). Sub faldurile sfârsitului, eul narator redescopera umilinta, remuscarea, împacarea în simboluri crestine, neafisate ostentativ, „o prabusire geometrica: Maria si Pruncul“ (Într-un loc linistit); „un deget care exorcizeaza adjectivele/ si strapunge beregata/ mirosului de rufe/ întinse la uscat;/ si un asin/ tavalit în zapada/ pe strazile inventate de viscol/ te îmbie zilnic/ sa cumperi mici fleacuri/ din tabloul lui Mendeleev“ (Antecedente).
În fine, manifestul poetic despre care scriam propune si o insolita autonomie a poemului. Nu aceea în care (se) scrie singur, ci aceea a textului care poate fi citit când eul narator nu se afla la locul faptei: „Am vrut si eu o data/ sa vad ce spune poemul/ când nu sunt de fata/ – poemul arogant si fatarnic –/ «ca ficiori cu tigara dupa ureche/ ca fete cu sânii muscati în batiste/ ca cineva împleteste/ cozile vulpilor pe deal/ si pe tapsanul cu alcool/ ai dreptul sa însamântezi/ eroul pe care-l propui/ ca o lumina cu genunchii zdrobiti/ se împerecheaza pe fundul unei barci/ cu mama unui cimitir/ si zapada/ «eterna ca nehotarârea si frica»/ anul asta pâna sa coboare la noi/ a lesinat de doua ori/ ca asta nu mai e o tara/ de nasul nostru/ ca nu mai sunt bani/ pentru zile negre/ ca nu mai sunt zile negre/ pentru zilele negre/ si ca neamul nostru/ de suflete cultivate/ nu mai e în stare/ sa împinga cerul/ nici cu un deget mai sus/ ca sapte zile din sapte/ intra în insolventa/ si o clepsidra cu cearcane/ ne masoara mereu/ si daca sadesti o punga de plastic/ în pamânt/ ea traieste o mie de ani»/ sa dam foc recoltelor/ si sa otravim fântânile/ alege – s-ar praful!“ (Absint). Un text antologic, o coborâre în catacombele derizorului care potenteaza remarcabil radicalizarea discursului prin translarea eului narator în eu poetic si zgâltâie din ranunchi retorica triumfalist patriarhala. Aici, matasea pumnului se face una cu fierul manusii.
Într-un peisaj ultim, de „schisme tacute“ (Umbra), în jocul subtil atroce de-a v-ati-ascunselea cu poemul prin lumi paralele în care calofilia e concurata (benefic) de presiunea mesajului insurgent, se afla o importanta sursa de exploatat în viitoare volume. Al doilea ciclu al cartii, Frica si cuvintele, din care am citat cel mai mult, îmi îndreptateste aceasta afirmatie.
Cu imaginea unei sculpturi de colectie purtând semnatura lui Mircia Dumitrescu pe coperta (artistului i se datoreaza si viziunea grafica), în impecabila tehnoredactare marca Orbán Anna-Mária, volumul Teasta e cartea împlinita a unui poet care stie cum si când sa apara în fata cititorilor sai.