Gabriel H. Decuble, Tu n-ai trăit nimic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 240 p.
A sosit vremea reintegrării valorice a ideologiilor în literatură. Nu prea ştiu dacă procesul va fi de durată. Deşi discutăm deocamdată despre orice fără mari precauţii terminologice. Eu sunt totuşi sceptic în privinţa drepturilor omului. Desigur, egalitatea şanselor se menţine la ordinea zilei, ca orice marotă. S-au schimbat însă posibilităţile de concretizare a acestora. S-au maturizat generaţiile de sacrificiu. Cine trebuie a răzbit. Au rămas doar degeneraţiile, sacrificate de la naştere. Societatea nu le mai rezervă niciun loc. Intelectualii în formare, preocupaţi de gândirea critică, nu se încadrează nicăieri. Mediul economic şi cel politic îi agreează doar pe funcţionari, indiferent de domeniu. Ocupaţiile actuale de bază sunt inventarierea, numerotarea şi clasificarea. Ne izbim, în diverse variante, de statistică. Aşa că urmărim exclusiv efectele. Furăm meserie şi nu prea mai învăţăm pe cont propriu. Autodidacticismul, cândva blamat, a fost înlocuit cu protecţionismul.
Copy–paste
Nici la copiat nu ne pricepem, dacă nu primim fiţuica. La nivel global, ne aflăm în faza reproducătoare, când împrospătarea înseamnă consumarea unei părţi a întregului. Lanţul copy–paste e pe cale să se destrame, fiind înlocuit cu tandemul cut–paste sau cu arogantul delete. Ce repetă sistemul asigură perpetuarea. Ce nu confirmă setul de prejudecăţi nu contează. Despre gândirea superficială, de reţea, tratează şi romanul lui Gabriel H. Decuble, Tu n-ai trăit nimic. Adresat ca un reproş sau ca un avertisment generalizat, titlul problematizează felurile şi funcţiile experienţei în societatea contemporană. Între vârsta biologică şi tipologia puterii nu se manifestă o relaţie de interdependenţă necesară. Cât de folositoare mai este literatura şi cum se dă în folosinţă sunt alte întrebări subiacent formulate.
Personajul principal, Emil Blaj, poreclit Emu (struţul australian), elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional „Spiru Haret“ din Bucureşti, deţine, după propriile spuse, un mono(b)log (). Acolo îşi manifestă aptitudinile de moralist într-o lume captivată de ultima oră. De ultima oră a egoismului, deoarece nici actualitatea jurnalistică nu stârneşte atracţie. Senzaţionalul tabloidelor nu incită. Omul tipic din pagini are memorie scurtă. Cel mai îndepărtat punct cronologic al său este „răsalaltăieri“. Comunismul, Revoluţia din 1989, tranziţia postdecembristă sau criza economică reprezintă teme neîncadrate în percepţia postdecreţeilor. Gabriel H. Decuble nu inventează un povestitor autoritarist, care să blameze evacuarea istoriei. Meritul lui este că le oferă tacit sprijinul, încercând să le analizeze convenţiile mentalitare.
Simultan, scriitorul îl desemnează pe Emil în ipostaza de avocat al culturii, întemeiată pe amintire. Adolescentul se străduieşte să se diferenţieze. Tribulează, debitează, interpelează, instigă. Astfel, dobândeşte conştiinţa propriilor gesturi: „Dat fiind că, de curând, am descoperit plăcerea de a colinda cimitirele Capitalei, citind inscripţiile de pe morminte, pentru că, o, da, cimitirele sunt adevărate cărţi săpate în piatră, mi-am zis azi, imediat după şcoală, să merg la Cimitirul Eroilor Revoluţiei, aşa, de unul singur. Câţi dintre voi, bucureştenii, aţi făcut asta vreodată? Hai să recunoaştem că trăim în deplină ignoranţă faţă de ce înseamnă istoria, fie ea şi cea mai recentă, cea care ar trebui să ne impresioneze cel mai mult“ (p. 177). Decuble dezbate fiecare situaţie sau afirmaţie în binomul punct–contrapunct. În citatul precedent, Emil bâjbâie pe lângă cultură, crezând că i s-a revelat un adevăr şi, de asemenea, repetă inconştient urletul în pustie. Preocupările pentru macabru, exersate în speranţa de a se transforma într-un emo veritabil, se dovedesc bucurii intelectuale. Individualizarea excesivă şi integrarea într-o comunitate sunt acţiuni complementare. Emil are carismă când încurcă ideologicul şi esteticul. La vârsta lui, verbiajul şi rostirea fundamentală se asociază ca firele unei sfori rezistente.
Principalele cauze ale amneziei şi ale confuziei de planuri ar fi dezinteresul magiştrilor şi mutaţia impusă de digitizarea informaţiei. Pactul ficţional, stabilit în Tu n-ai trăit nimic, schimbă perspectiva de la fiinţa de hârtie la fiinţa din biţi. Internetul stochează cultura. Scriitorul porneşte de la premisa îndreptăţită că, în consecinţă, curiozitatea şi memoria dispar. În consecinţă, fiecare individ tinde să se considere alfa şi omega. Nimic nu există în afara propriei fiinţe.
Dosare de existenţă
Nu lipsa lecturii constituie detaliul esenţial, ci tipul de lectură practicat. Alfabetizarea de masă produce, paradoxal, analfabeţi. Această interpretare a lumii este centrul de greutate din Tu n-ai citit nimic. Decuble sesizează, ca atare, inaptitudinea unui segment al speciei noastre pentru educaţia primară. Fabulos! Generalizarea scrisului în mediul virtual îi blegeşte pe utilizatori. Le atrofiază percepţia asupra literaturii, care devine literalitură. Oricine postează mesaje se dă scriitor. Disecarea respectivei mutaţii de percepţie mi se pare o altă reuşită. Democratizarea accesului la lectură i-a îmbolnăvit de singurătate pe Don Quijote şi pe Peter Kien (Orbirea de Elias Canetti). Democratizarea mijloacelor de publicare îi deşteaptă lui Emil Blaj nevoia de comunicare. El neglijează detaliul că internetul, reţeaua electronică, echivalează personalul cu publicul şi intimitatea cu voyerismul. Mai mult, accesibilitatea informaţiei se defineşte prin polisemie şi reciprocitate: lejeritatea găsirii şi lejeritatea conţinului. Teribilismul, privit prin ochii maturilor, se traduce în nevoia de afecţiune. Orfan de tată, cu mama plecată în Spania, cu sora bucurându-se de libertate, Emil nu are anturaj. Partenerului său de conversaţie, George Marian Hadarag, stabilit şi el cu familia în Spania, îi trimite e-mailuri, obişnuindu-se să nu primească reply. Adună temeinic un roman epistolar, referitor la iubirea pentru Selena, elevă la Liceul „Gheorghe Lazăr“.
Numai că liceanul nu doreşte să dialogheze. Cere să fie ascultat. Aşadar, să supună. Nu vrea empatie. Caută adepţi. Uită că, orice rol, indiferent de gradul de asumare, rămâne o pretenţie nefondată. O impostură, în cazul ticălişilor, meşteşug de prostie, în cazul sfertodocţilor: „Şi, înţelegând, din aproape în aproape, despre ce e vorba („Pie Jesu, pie Jesu, Qui tollis peccata mundi, Dona eis requiem, dona eis requiem“), mi-am dat seama că şi noi, cei care ne declarăm emo, încercăm, cuminţi, abia luaţi în serios de societate – să suferim în numele celorlalţi, atât cât suferinţa noastră să spele păcatele altora“ (p. 214). Oboseală cronică sau spleen, înţelepciune sau delir, epifanie sau blasfemie, Mântuitor sau Superstar (versurile latineşti sunt incluse de Andrew Lloyd Webber într-un Requiem)? În aceste dileme, romancierul concentrează forţa de atracţie emanată de protagonist. Pârguit, încă necopt, imaginativ, încă neinstruit, înfierbântat, încă neîndrăgostit, nonconformist, încă superficial, Emil ascunde o poveste care nu-i aparţine.
Naraţiunea este dirijată de o instanţă suverană. Justiţia. Un procuror abil, transferat de la Direcţia Naţională Anticorupţie la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sectorului 2 din Bucureşti, îl întâlneşte pe Emil Blaj într-un dosar de trafic şi consum de stupefiante, instrumentat de un anume M.R., un fel de sugar daddy pentru Selena. Anonimul magistrat îi dă din nou viaţă adolescentului, sinucis prin asfixiere şi prin înghiţirea unei supradoze de barbiturice. Îl integrează în reţeaua umană. Acum începe un lung şir de inadecvări factologice, emoţionale şi profesionale. Temperamental, se apropie de anchetatorul din Martorii lui Mircea Ciobanu. Îi uneşte implicarea afectivă şi pofta cazuistică, pe a doua asociind-o cu capacitatea de invenţie. Deposedat de identitatea digitală, Emil se întoarce la condiţia fiinţei din hârtie. Romanul lui autobiografic, aflat în computerul sechestrat, va pieri după ce presupusul corp-delict, confiscat pentru cercetări, va fi casat. Esteticul întrece legislativul, fiindcă, în raportul final întocmit, fostul procuror al DNA îşi depăşeşte atribuţiile. Neprofesionalismul funcţionarului tenace aduce deservicii instanţei şi beneficii literaturii.
Strângând probele în favoarea lui Emil (postările pe blog, schimbul de e-mailuri cu George, notele de filaj), le păstrează şi pe cele incriminatorii. În plus, inventează circumstanţe atenuante. Tu n-ai trăit nimic reprezintă versiunea oficializată, prezentată de o personalitate, care îşi exhibă „integritatea“. Destinul lui Emil seamănă cu mâlul şi pietrişul păstrate într-o sticlă cu apă, pe care o agităm în permanenţă, cu riscul de a ne răni: „Aşa că am început să pun cap la cap, urmând, în principiu, dar nu mereu, succesiunea cronologică a faptelor, toate piesele dosarului, strânse de M.R., anchetatorul care m-a precedat, eu neintervenind decât acolo unde un plus de lămuriri era necesar şi doar în măsura în care, când am preluat eu dosarul, am găsit unele elemente care relativizează presupusa culpă a lui Emil Blaj şi care au fost în mod intenţionat ignorate în rechizitoriu“ (p. 12-13). Sincerităţii, percepute de cititor ca pozitivă, îi contravin abuzurile procedurale şi interpretative comise de M.R., fabricant de mărturii în sprijinul desăvârşirii rechizitoriului. Personajul mistifică probatoriul în stil totalitar, eliminând sau eludând o posibilă declaraţie a Selenei. Dar, dincolo de mişelie, M.R. este incapabil să priceapă limbajul figurativ, frecvent în conversaţia colocvială practicată de Emil. Supralicitarea informaţională şi operativă mi-a amintit de năzbâtiile lectorilor avizaţi de Securitate să supravegeze opera lui Doinaş: „Nu mai bine renunţi cu totul la natură şi te retragi între betoane? Hai c-avem destule din astea în Bucureşti, nu trebuie să ne strofocăm să le găsim, practic am crescut în ele şi printre ele, sunt mediul nostru prielnic, ba chiar am devenit dependenţi de ele, sunt drogul nostru de zi cu zi“ (p. 82).
Incompatibilitatea codurilor, reprezentările simbolice şi problematizările lăsate în suspensie perpetuă m-au convins în Tu n-ai trăit nimic, o carte pe cât de autentică, pe atât de livrescă. Gabriel H. Decuble a actualizat proiectul generaţionist din Întoarcerea din rai şi Huliganii (Mircea Eliade). Mitul ratării reapare, fără a fi mânjit de sânge.