Cornel Ungureanu în dialog cu Titus Crişciu
Titus Crişciu: În interviul publicat în Naşterea zilei de azi (Timişoara, Facla, 1983), aţi promis că veţi scrie un roman despre zona Banatului în care v-aţi născut, aţi copilărit şi trăiţi şi în prezent. Se mai află în fişele gândirii Dvs. această intenţie?
Cornel Ungureanu: Am scris câteva volume numite Despre regi, saltimbanci şi maimuţe în care e vorba şi de zona în care am copilărit. Am în sertare un roman despre Vălişoara – despre pendularea mea între Vălişoara, unde am fost profesor doi ani, 1965-1966 şi Zăgujeni, între 1966 şi 1968. Probabil îl voi publica. În Şantier 2 am multe pagini despre Zăgujeni – segmente de jurnal din care ar fi putut ieşi un roman despre Zăgujeni şi despre ţiganii de acolo, care ar fi vrut să meargă cu mine în India, în căutarea lui Mircea Eliade. Au murit câteva personaje importante ale copilăriei şi ale adolescenţei mele şi îmi pare rău că n-am scris despre ele decât în treacăt. Şi Darida Peter, şi tanti Beti, şi Bunica şi Dodi Munteanu, şi Dodi Corneanu, şi Părintele Cornel Mezinca, botezat de părinţii mei, cununat de mine şi de soţia mea desenau un hotar în prozele care ar fi putut să fie. La 72 de ani nu mai ai timp pentru cărţi „care ar fi putut să fie“.
T.C.: Până la publicarea romanului despre Vălişoara (singurul până acum), vă rog să ne daţi câteva detalii despre el mai ales că documentarea aţi făcut-o în urmă cu 50 de ani.
C.U.: La nicio carte n-am lucrat cu mai multă plăcere ca la romanul meu despre Vălişoara. Era istoria în care, eu şi cu deputatul Beja, şaptezeci de ani împliniţi în decembrie 1965, am recenzat oile satului. Un sat risipit pe dealuri. În acel decembrie al anului 1965 era vreme plăcută, uneori mai ploua, noroaiele aveau o consistenţă a lor („e lut buuun, dom profesor“). Era nevoie de o tehnică specială să te smulgi din noroaie, să-ţi muţi cizmele cum trebuie: moşul Beja era un bun instructor. După prima zi, în care număram tot, oaie cu oaie, scriam fără ezitare cifrele, lătraţi de câinii gazdelor, moşul Beja împreună cu cei la care mă aşezasem ca un bun chiriaş, m-a luat la instruiri speciale: oameni aceia trebuie să trăiască. Dacă scrieţi tot, îi lăsaţi să moară de foame. Vreau eu să-i las să moară de foame? Şi: vreau să ne mănânce câinii? Era un sat de munte, nu se făcuse gospodărie colectivă, oamenii aveau oi pentru care plăteau impozit. Câini cât viţeii. Cum la respectiva întâlnire de seară au mai apărut vreo trei buni lămuritori care m-au rugat să am încredere în deputatul Beja, în ziua următoare am înregistrat cum se cuvine: din douăzeci de oi, zece. Sau şapte. Ne opream la fiecare sălaş, moşul era primit ca un rege (şi, în taină: „dom profesor, asta a fost iubita mea“ sau chiar: „asta e iubita mea, să aveţi grijă ce vorbiţi“). Câinii nu ne mai lătrau, unul a venit la mine şi proprietarul lui mi-a spus că dulăul mă iubeşte. El e rău numai cu oamenii răi. Deputatul Beja mi-a explicat că la sălaşul respectiv nu mai sunt oi. Nici câinele nu ţine minte de când n-a mai văzut oi. Poate două-trei acolo… Satul Vălişoara a fost citat pentru creşterea numărului de oi: la acest recensământ a fost înregistrat un număr mult mai mare decât… Deputatul Beja, care asculta lângă mine raportul celui de la raion, mi-a şoptit: am îmbătrânit, dom profesor… Data trecută aveam la fiecare sălaş câte una, acum… a trebuit să le răresc…
În roman, profesorul care face recensământul rămâne corect, se rătăceşte pe dealuri şi e mâncat de câini.
T.C.: Tot atunci aţi amintit de intenţia de a scrie o Geografie literară. Aţi publicat deja mai multe volume. Totuşi, când veţi încheia sinteza literaturii române promisă?
C.U.: Da, voi scrie o Geografie a literaturii române. Prin anul 2005, după ce am terminat Mitteleuropa periferiilor („revăzută şi adăugită“), am povestit că am încheiat (şi) cu Geografia literaturii… Terminasem secţiunea care mi se părea cea mai dificilă, Ardealul –, Moldova era pitită în ceea ce era Istoria secretă a literaturii române. Îmi rămâneau de completat Basarabia şi Bucovina. Nu bănuiam că există generaţii care schimbă faţa literaturii de aici, că există într-o Bucovină extinsă scriitori evrei (de limbă germană) uriaşi. Şi care au nevoie de studiu serios. Atunci am considerat că trebuie să descriu cum se cuvine literatura Banatului şi am încheiat zilele acestea Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, direcţii. M-am bucurat să-l întâlnesc pe Gheorghe Jurma, care mi-a promis volumul Literatura Reşiţei. Mi l-a trimis prin email (fără vreo trei profiluri) şi mă bucur că l-a scris, fiindcă voi putea spune în postfaţă: „pentru aceşti scriitori, consultaţi cartea domnului Gheorghe Jurma“.
T.C.: La întrebarea ce scriitori contemporani vor rezista peste ani, i-aţi amintit pe Sorin Titel, Mircea Martin, traducerile lui Franyo Zoltan şi poeziile lui Anghel Dumbrăveanu şi Gheorghe Azap. Din păcate, ultimii doi nu mai sunt în vizorul criticii de azi. Cum comentaţi absenţa lor din presa literară?
C.U.: Nu ştiu de ce critică vorbiţi, în ultimele mele cărţi (îndeosebi în Geografia literaturii române IV, Banatul), şi Anghel Dumbrăveanu, şi Gheorghe Azap beneficiază de spaţii ample care subliniază felul în care ei există într-un prezent al scrisului. Depinde ce reviste citim, asupra căror foiletonişti ne oprim, cu cine stăm de vorbă despre literatura de azi. Scriu pe larg despre amândoi în Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, direcţii, carte care va apărea (sper!) anul acesta.
T.C.: Tot atunci mi-aţi declarat că „Criticii încep să scrie bine după 40 de ani, atunci când nu sunt prea tracasaţi şi uzaţi de evenimentele prevăzute sau neprevăzute“. Azi cum vă simţiţi?
C.U.: Dacă voi încheia anul acesta Geografia literară a României voi putea spune, la începutul anului viitor, că mă simt bine. Cum în decembrie 2014 mi-au apărut trei cărţi, nu simple, nu uşor de scris, pot să vă spun şi acum: mă simt bine.
T.C.: Dată fiind modestia Dumneavoastră, mă simt obligat să amintesc cele trei cărţi publicate în 2014: V.Voiculescu. Oglinzi paralele; Ion Holender. De la Timişoara la Viena, carte scrisă împreună cu Vasile Bogdan, şi Introducere în opera lui D.R. Popescu, carte despre agonia unei generaţii a literaturii române. Să revenim la vechiul interviu. Atunci mi-aţi mai spus că veţi continua să faceţi critică literară curentă, foiletonul literar. E adevărat că în încheierea interviului aţi adăugat că „pentru a face acest lucru e nevoie ca şi alţii să fie convinşi că acest lucru este necesar“. De ce aţi renunţat la promisiune, sau azi e altceva?
C.U.: Dacă citiţi Documentarul, pagina doi a revistei Orizont, veţi observa că acolo este vorba de cronică literară. Urmăresc în Documentar literatura la zi, cu întoarceri înapoi către cei care au dispărut sau sunt uitaţi de prietenii mei. Acum 30 de ani cronica literară însemna altceva – comentariul literaturii avea alte date. Întâmpinam altfel cărţile. N-am renunţat la cronica literară, decât la formula în care exista ea… în urmă cu 30 de ani. Fiindcă prima cronică literară am scris-o în 1963, am trecut de jumătate de veac de „cronicar“.
T.C.: Totuşi mai sunt cărţi importante, sau măcar necesare, apărute în ultima vreme despre care n-aţi scris?
C.U.: N-am scris nici eu, dar văd că n-au scris nici alţii, despre cea mai importantă apariţie a anului 2014, Reversul istoriei. Eseu despre opera lui Mircea Eliade de Mihai Gheorghiu. E una din cercetările esenţiale privind opera lui Eliade şi anii treizeci ai culturii române. N-am scris despre cartea de vârf a teoriei literare de la noi, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii de Eugen Negrici. N-am scris despre Literatura română de azi de Ioan Holban, despre cărţile lui Mihai Zamfir. Ale lui Gheorghe Glodeanu. Şi despre multe altele. Sper ca…
T.C.: După încheierea grandiosului proiect Geografia literară a României, ce îi va mai urma? Sunt sigur că prin vârsta pensionării Dvs. înţelegeţi anii în care omul trebuie să dea tot ce s-a copt mai frumos şi mai bun în cuibul de gânduri al distinsului intelectual Cornel Ungureanu?
C.U.: După Geografie, nimic. Reeditări, ediţii revăzute şi adăugite: de la Mitteleuropa periferiilor sau Istoria secretă a literaturii la Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade. Şi, desigur, jurnalele. Poate. ştiţi cum zicea Tolstoi: D.m.v.t.
T.C.: De mai mulţi ani sunteţi Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, redactor-şef adjunct al revistei Orizont, Preşedinte al Consiliului de administraţie al Fundaţiei „A treia Europă“ ş.a. Aceste funcţii, cu caracter predominat administrativ, nu impietează asupra activităţii de scriitor?
C.U.: Am mai fost şi directorul Teatrului Naţional din Timişoara. Întâmplările zilnice nu asasinează timpul scrisului; dimpotrivă, îl alimentează. Scriu zilnic o oră despre întâmplările mele de peste zi. Sau măcar jumătate de oră. Asta fac din 1958. Am publicat Despre regi, saltimbanci şi maimuţe fiindcă, după ce mi-am dat demisia de la conducerea teatrului, oraşul s-a umplut de zvonuri: că n-am trecut pe la teatru săptămâni întregi, că am risipit banii instituţiei etc. Cum trebuia să arăt că am fost zilnic la teatru (ce am făcut zilnic acolo), cum trebuia să arăt că n-am aruncat banii Instituţiei, am publicat primul volum din seria Despre regi, saltimbanci şi maimuţe. Am mai publicat două volume şi gata. Cum sunt din 1960 în Timişoara literaturii, cartea care se va numi Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, tendinţe va avea un suport documentar temeinic.
T.C.: Domnule profesor, revin şi vă întreb dacă regretaţi ceva?
C.U.: Fiecare carte a mea duce după ea un şir de regrete. În fiecare carte ratez „dialogul“ cu celălalt. V-am spus că nu ştiu la care carte am lucrat mai mult. Cred că la cartea pe care am scris-o împreună cu Vasile Bogdan despre Ioan Holender. Vreo zece ani am stat de vorbă cu domnul Holender când apărea la Timişoara şi după fiecare dialog/interviu îi spuneam lui Vasile Bogdan: gata, Vasile, mâine dăm cartea la tipografie. Am dat-o după ce domnul Holender s-a pensionat – se întâmpla în mai 2013. A apărut în decembrie 2014. În cei zece ani cât am lucrat la carte am fost de câteva ori la Viena, dar nu l-am călcat acolo pe domnul Holender. N-am fost la Opera la care era director. Mi-a spus de vreo două ori: Veniţi la mine, staţi la mine, am un apartament jos… Am ascultat Wagner acasă – şi tetralogiile pe care domnia sa le-a urcat de două ori pe scena vieneză, şi Parsifal cu care şi-a încheiat cariera. De ce nu m-am dus? De ce am renunţat la paginile despre „Ion Holender, acasă“? De ce nu m-am dus la locuinţa lui Paul Miron la mare? Am fost la Freiburg la el de câteva ori, m-a invitat şi la vila lui de la Vama Veche. Acolo erau şi prietenii lui de la Iaşi, de la Bucureşti, din România. Cred că de fiecare dată era vorba de o emoţie excesivă: nu era vorba de emoţia întâlnirii cu Ioan Holender sau Paul Miron, ci de întâlnirea cu ei-şi-prietenii-lor. Cartea despre I.D. Sîrbu (a dialogurilor lui I.D. Sîrbu cu Deliu Petroiu, Mina şi Ion Maxim, Ovidiu şi Delia Cotruş) ar fi trebuit completată cu ce găsisem despre ei la CNSAS, cu înregistrările din apartamentul lui Ovidiu Cotruş. Istoria secretă a literaturii române avea şi un volum al doilea, cu cele descoperite la CNSAS. Acolo e altă istorie a literaturii, pe care n-o să o scriu eu.
T.C.: Niciodată n-aţi numit ticăloşiile… întâmplările rele a lumii prin care aţi trecut. N-au fost?
C.U.: Cum să nu fie!! Prin anul 2000 „studiile aprofundate“ le făceam pornind de la jurnalele scriitorilor. La Biblioteca Universităţii erau jurnalele inedite ale Alexandrei Indrieş (capital pentru înţelegerea proceselor Goma şi ale arestaţilor anilor ’57-’58) şi ale soţului ei, Andrei A. Lillin. Sunt jurnale dificile. Pe absolventa care studia jurnalul Alexandrei Indrieş am luat-o la doctorat – trebuia să facă un doctorat Alexandra Indrieş cu editarea jurnalului. Fata a alergat prin Bucureşti în căutarea celor care au fost la puşcărie cu Alexandra Indrieş, a pregătit editarea Operei Alexandrei Indrieş (obţinuse finanţare). S-a pensionat directorul Bibliotecii, a venit altul care a zis „Nu! Trebuie autorizaţia urmaşilor“. Fata a obţinut hârtii, mai trebuiau altele. Şi gata. Nu i-au mai dat jurnalele, care stau de zece ani închise acolo, până când vine vreunul… cu ofertă mai vizibilă. Mă întreb cine vrea să le falsifice? De ce? Cine ţine sub capac cărţi necesare, cine exclude din cercetare pe unii şi pe alţii? Poate vă spun la următorul nostru dialog.
T.C.: Până atunci nu putem trece peste prezenţa Dvs. în juriul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ şi peste scandalul din acest an…
C.U.: Până anul acesta, Premiul Naţional de la Botoşani a fost cea mai mare sărbătoare a literaturii române. Sunt, de la înfiinţarea lui, de acum 23 de ani, în juriul premiului. Mircea Martin şi cu mine suntem veteranii. Unii au murit, au apărut alţii, a fost frumos. Mircea Martin propune o jurizare mai clară şi ar fi bine ca juriul să se întâlnească şi să discute, faţă în faţă, nu prin telefon. Discuţiile ar trebui legate şi de selecţia candidaţilor la premiu: pe cine selectăm?
T.C.: Dacă acum vi s-ar cere, cui aţi da votul în anul 2015 pentru Opera omnia ?
C.U.: Lui Mircea Bârsilă. Timişorean odinioară, membru al cenaclului „Pavel Dan“. Împreună cu Ion Monoran şi cu Adrian Derlea au formulat un „proiect poetic“, o avangardă – Monodersilismul. Monoranderlea(bâr)silă .
Nu ştiu a cărui iniţiativă a fost Monodersilismul. În anul de graţie 2015, când Mircea Bărsilă este considerat un mare poet, când Ion Monoran are statuie în parcul central al Timişorii, când despre Derlea se păstrează doar amintiri vagi, poemul lui Mircea Bârsilă, Norii şi peştii, din volumul Monede fără chipul meu (2009), ar putea da imagine, fie şi parţială, proiectului anilor optzeci: „acordeonul din care soarele cântă, la fel ca un muncitor/ tânăr, la sfârşitul săptămânii,/ într-o baracă de şantier,/ dar ei, morţii, nu-l aud,// gândurile lor sunt norii şi peştii,/ părul lor este iarba// această amiază, aceste viroage, aceste cuiburi de păsări/ un piţigoi pe un ciot uscat anunţând apariţia/ monodersilismului în poezie/ o albină zbârnâind pentru întâia dată în interiorul unei ulcele/ gândaci şi gărgăuni cu dungi ca nişte tigri// şi-un câine lătrând fără să vrea să spună nimic mai mult/ şi nişte găini împreunându-şi emoţionate glasurile/ este greu de spus în care dintre valizele/ deschise ale zilei se ascunde şarpele// un turn, în depărtare, alb:/ să fie acel turn un al doilea eu însumi?/ această amiază, aceste viroage, aceste cuiburi de păsări/ şi acordeonul de care trage, în ambele părţi, soarele:// într-o parte – pentru noi,/ şi pentru bunicii noştri şi părinţii morţi – în cealaltă,/ gândurile lor sunt norii şi peştii,/ o hartă a unei ţări mutilate: realitatea“.
T.C.: Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când sunteţi licenţiat în filologie şi 40 de la debutul cu volumul La umbra cărţilor în floare, Ed. Facla, 1975. Spre care dintre cele două preocupări (universitară şi scrisul), vă simţiţi mai atras şi care vă oferă cele mai mari satisfacţii?
C.U.: Într-adevăr, la care pot adăuga: 30 de ani de când mi-a venit diploma de doctor, 20 de ani de când mi-au apărut Mircea Eliade şi literatura exilului şi La est de Eden (premii ale Uniunii Scriitorilor), 10 ani de la doctoratul fiicei mele (Strasbourg, cu un laureat al Premiului Nobel pentru chimie). Aniversări una şi una. Normal, mă simt mai apropiat de doctoratul fiicei mele – ea a declarat într-un interviu că a ales „chimia“ fiindcă eu aş fi vrut, după liceu, să aleg chimia şi, în cumpănă, am ales filologia. A ales chimia ca să nu-mi pară prea rău. Cum nu cred că va avea nevoie de biblioteca mea – e stabilită la Cincinatti, în S.U.A. –, trec printre tarabele cu cărţi şi cuget ce valoare mai au ele.