Valoarea, obiectul a al
conservatorismului
Între noi fie vorba, a fi conservator înseamna oarecum a umbla prin lume cu un ceas care sta. Acest ceas care sta, acest accesoriu nobil, elegant si valoros, tocmai pentru ca nu-i de nici o treaba, reflecta – dincoace de mâneca si metafora – perfect statutul valorii în dispozitivul ideologic al conservatorismului: un fel de obiect a al acestei viziuni, în sensul de obiect esentialmente melancolic, care apare abia odata ce e pierdut, dintotdeauna deja ca pozitivitate a pierderii sale. Valoarea e ceasul fix al conservatorismului, ceasul care, adica, devine valoros (ca bijuterie) abia odata cu (sau, în orice caz, indiferent la) disparitia functiei sale de întrebuintare. Paradoxul valorii în dispozitivul conservatorismului este ca ea poate juca rolul de compas moral si reper ideologic, de ceas, doar în masura în care sta, asadar doar în masura în care e dintotdeauna deja abstrasa din, separata de si anacronica fata de istoria efectiva. Valoarea este anacronia timpului.
Dar asta nu-i decât partea simpatica si melancolica a conservatorismului. Problema apare în momentul în care nu numai ca insul conservator umbla prin lume buimac si bulversat (i) de tot ce i se întâmpla (fiind, tocmai, cu ceasul fix la mâna), dar mai si pretinde ca toata lumea sa-si mute ceasurile dupa ora lui. Cu alte cuvinte, daca n-ar fi atât de moralist si lacrimogen poate n-ar fi nici o problema cu conservatorismul – atâta doar ca n-ar mai fi asa ceva. Daca ar fi doar buimac, ar fi o treaba. Problema e ca-i si bulversat.
Sa urmarim, atunci, prestatia paradigmei conservatoare pe parcursul acestei melodrame transcendentale pe care i-o traseaza silogismul sau filosofic, dispozitia sa originar melancolica, spicuind, din când în când, din una din cele mai recente expuneri tip(olog)ice a sa, cartea de debut a lui Dan Tapalaga.
Dialectica eterna a valorii
si coruptiei
Valoarea este, deci, primul motor nemiscat al conservatorismului. Ea este ceea ce, tocmai prin abstragerea si abstractia ei din lume, sustine dinamica de atractie si respingere care defineste raportarea conservatorului la realitate. Însa pentru a-i putea conferi dinamica ei specifica lumii conservatoare, valoarea are nevoie de impulsul dat de contrariul sau, coruptia. Ipostazierea valorii genereaza retorica lumii corupte si, implicit, a luptei anticoruptie la fel de sigur si negresit precum produce un ceas oprit o serie inevitabila de experiente dureroase de inadaptare si întârziere la lume. Daca valoarea este aspectul pozitiv al pozitiei conservatoare, coruptia este proiectia sa cu sens negativ. Coruptia este, în fond, reflectia obiectiva, în exterior, a negativitatii inerente în conditia constitutiva de „constiinta nefericita“ a conservatorismului. Adica a acelei conditii care se manifesta, la Hegel, tocmai printr-o obiectualizare ilicita a lumii drept ceva rau si separat, tocmai pentru ca separat si opus constiintei nefericite care îl contempla ca din exterior. Daca valoarea este pozitivitatea obiectului a, pozitivitatea pierderii acestui obiect melancolic, coruptia este negativitatea acestei pierderi, efectul si totodata cauza acestei pierderi originare, separatia fata de lume, abstractia reala a autorului.
Una peste alta: primul moment al fiintei conservatoare este acest moment eleatic în care ceasul sta, valorile exista, dar lumea e în alta parte. Sau, în cuvintele lui Vladimir Tismaneanu, „Tapalaga nu este un apriorist, nu opereaza cu clisee, nu plaseaza realitatea pe un procustian pat ideologic“ (p. 7) – ceea ce, într-adevar, asa e: Tapalaga nu trânteste realitatea pe nici un pat ideologic. La el avem într-o parte realitatea, corupta asa cum e, si în alta parte, în coltul opus daca se poate, patul îmbietor si nedesfacut al valorilor. Dupa cum Tapalaga nu e, fara îndoiala, nici un apriorist. E, poate, ceva mult mai dificil de-atât: un platonist aposteriorist. Un fel de eleat post festum. Teza lui nu e, simplu, ca una e a fi si a gândi; el pretinde, mai elegiac si totusi mai precis, ca odinioara una era a fi si a gândi. Or, pentru a putea depasi acest moment parmenidian al prezentei neabatute la sine a valorilor, valoarea are nevoie sa iasa din sine si sa-si proiecteze asupra lumii negativitatea sa, care rezulta din tocmai retragerea sa, a valorii, din lume: coruptia. În acest moment secund, al antitezei deschise, valorile exista si lumea e corupta, în acelasi timp si din acelasi motiv.
Un discurs al valorilor genereaza asadar spontan o retorica a coruptiei cam cu aceeasi forta si regularitate cu care un ciocan în mâna transforma toate obiectele din jur în cuie, sau, daca vrem, mai academic, cam cu aceeasi forta logica prin care, la Jacques Lacan, discursul universitatii genereaza spontan rezistenta si simptomul sau, discursul isteric.
Ei bine, aceasta coexistenta a discursului universitar si isteric, a discursului savant si lacrimogen, academic si moralist, burghez si paternalist, modernist si reactionar, reformist si contra-revolutionar, aceasta dialectica infinita dintre valoare si coruptie, dintre imacularea morala a autorului si decadenta ireparabila a lumii, acest simptom si aceasta cura interminabila a conservatorismului sunt cele care-i traseaza spatiul vital, spatiul de joc, coordonatele universului sau ideologic.
„Avem masuratori destul de exacte ca raportarea societatii la valori este deficitara“, ne asigura Dan Tapalaga la pagina 12. Sa le-auzim.
A) Valoare vs. bunastare:
„Clasa politica e în pragul unui faliment, pe un fond de confuzie generala, de isterie mediatica si populism feroce. Avem masuratori destul de exacte ca raportarea societatii la valori este deficitara. De exemplu, 61% din cetateni considera comunismul drept o idee buna, fata de 53% în urma cu patru ani… Pentru multi, drepturile fundamentale au contat – si atunci, si acum – mai putin decât bunastarea personala“ (p. 10).
Înainte de a se opune fatis coruptiei, valoarea se opune bunastarii. Bunastarea este prima manifestare obiectualizata, deci deja înstrainata, a valorii, însa tocmai din acest motiv – ca prima ocurenta – e înca, aparent, cu sens pozitiv – asadar înca nerealizata ca negativitate (a valorii) pozitivata, drept coruptie. Deocamdata, coruptia e doar, aparent, bunastare. Si, din aceasta perspectiva, de pe pozitiile acestei ore fixe, problema, framântarea conservatoare cu lumea se traduce în aceea ca oamenii, fiinte ingrate, sunt, iata, oricând gata – si, astazi, cu 8 procente mai mult decât acum patru ani – sa uite de valori (de drepturile fundamentale) numai de dragul bunastarii. Valoarea se manifesta, asadar, într-o prima forma ca uitata, abuzata si abandonata într-o lume înstrainata de ea însasi – deci de valoare – si care, culmea ingratitudinii, prefera acum, ca si atunci, un apartament si o slujba sigura în locul libertatii supreme de a vota cu cine i se propune o data la patru ani! Declicul conservator se produce deja în aceasta prima ipostaza, în care „drepturile fundamentale“ – i.e., ca sa nu fim prea generosi: tabla minimalista de drepturi a lui Tapalaga, care se reduce la dreptul sfânt al proprietatii private -, fiind ele, în fond, reflectia lumeasca a valorilor, ar trebui privite de catre omenire ca datorie. Prima problema a conservatorismului este, asadar, ca lumea liberala îsi ia drepturile drept drepturi, deci optiuni, deci posibilitati, când, în fond, ele sunt datorii, caci valori Occidentale institutionalizate. (De-aici pâna la legea care prevede obligativitatea votului e doar un pas: în fond, si pâna acum institutiile democratiei liberal-parlamentare de tip Occidental au fost impuse populatiei ca datorii, fie ele financiare, fie ele macar morale, de adecvare la Europa, si doar din când în când ca drepturi. De-aici, asadar, pâna la transformarea dreptului la vot într-o datorie nu mai era decât pasul, extrem de scurt, al institutionalizarii unei cutume deja existente).
Într-un prim moment al dialecticii conservatoare, asadar, valoarea se opune bunastarii. Si rezultatul acestei prime antiteze este, desigur, creditul: problema creditului este tocmai problema datoriei fara acoperire (caci orice credit autentic si veritabil e, ca sa fim derridieni, unul ireparabil, neiertabil, deci de neplatit), adica tocmai a bunastarii fara fundamentul valorii. A bunastarii ilicite, pe datorie. Momentul acesta prim se traduce, pentru populatia care e, în prisma conservatoare, vesnic vinovata pentru ca e nevinovata, în momentul rambursarii datoriei. Iar daca vine vorba de datorie, exista deja câteva institutii acreditate care se ocupa cu gestionarea ei:
B) Valorile exista
„În cei 20 de ani de capitalism primitiv, cetatenii României n-au internalizat valorile occidentale… Cu toate acestea, viitorul, pe termen lung, nu pare chiar atât de sumbru, cum arata la prima vedere. FMI si Comisia Europeana detin înca pârghii puternice, financiare sau politice, sa tracteze România spre Vest“. (pp. 10-11). „Europa ne trage cu forta dupa ea, dar societatea, cu rare exceptii în pozitii-cheie din politica, justitie sau presa, functioneaza mai departe în afara valorilor occidentale. Putini traiesc natural cu ele“ (p. 13).
Vestea buna e ca valorile exista. Sau, cel putin, au recuperatorii lor pe pamânt. Ceea ce e minunat în textul lui Tapalaga este ca la el gasim, asa cum rareori gasim explicit într-un text al vreunui conservator, un raspuns clar la întrebarea: care valori? Despre ce se tot vorbeste în propozitie? De obicei, acesta e punctul (ii) în care conservatorii o scalda fiecare dupa posibilitati – adica în functie de talent, eruditie, tact, simt al umorului. La Tapalaga, din motive obiective, avem din fericire un raspuns, în sfârsit, transant: valorile exista. Valorile e FMI. FMI este, asadar, întruchiparea logica a valorii transcendente într-o lume a datoriilor: valoarea, care e, prin definitie, abstrasa si separata din lume, se materializeaza în lume totodata în forma negativa, ca datorie, ca bunastare de dincolo de drepturile fundamentale, si în forma pozitiva, ca FMI, ca institutie si ocurenta institutionalizata care are sarcina tocmai de a întretine si administra aceasta datorie universala. Discursul lucreaza, din acest motiv, în mod simultan pe doua planuri: e o naratiune totodata economica si religioasa. Începe în tonuri de doina teologica: „cetatenii n-au internalizat valorile occidentale“. Si încheie pe note tehnocrate triumfale: „FMI si Comisia Europeana detin înca pârghii puternice, financiare sau politice (superba precizie), sa tracteze (s.m.) România spre Vest“. De pe aceste pozitii de religie tehnocratizata, ceea ce initial era o problema de interiorizare a valorilor, devine o problema de gestiune interna a societatii politice: „rare exceptii“, „în afara valorilor occidentale“, „putini traiesc natural cu ele“. E prima ocurenta a elitei: categoria elitei e realizarea fireasca a valorii într-o lume a datoriei. Altfel spus, daca, din punct de vedere economic, FMI este întruparea valorii pe pamânt – caci gestionarul datoriei financiare a populatiei -, din punct de vedere moral, actualizarea institutionala a valorilor este elita: elita, care se opune cu aceeasi intransigenta si superioritate morala populatiei structuralmente ingrate, tot asa cum FMI-ul se opune cu aceeasi rigoare si hotarâre delasarii si decaderii în pacatul bunastarii al populatiilor est-europene. De la dusmanul interior la dusmanul intern: elita versus decaderea generala a marii majoritati. Iar ca sa fie clar cine se înfrunta în aceasta noua manifestare istorica a contradictiilor transcendentale ale valorii, Dan Tapalaga traseaza harta conflictului: „Revoltele împotriva bancilor, organizate pe Internet, contin în subtext un mesaj profund antioccidental“ (p. 16). „Apoi, razboiul declarat de opozitie Fondului Monetar International si, implicit, Comisiei Europene exprima, în esenta, refuzul modernizarii rapide“ (p. 17). Ca sa fie limpede: valorile joaca, de la bun început, în echipa cu bancile.
C) Revolutia conservatoare:
„Si conducatorii sunt gresiti, dar si poporul. Fara valori si repere, el trebuie cumva reparat, ca sa-si poata schimba, apoi, în mod corect, conducatorii“ (p. 16).
Revolutia conservatoare, pornind ea de pe pozitii ontologice, nu poate fi decât radicala. Ea vizeaza revolutionarea însusi subiectului revolutionar. E ceva în spiritul brechtian al sugestiei ca partidul sa dizolve poporul si sa aleaga altul. Poporul trebuie „reparat cumva“ ca sa-si poata alege în mod corect conducatorii sau, mai simplu, ca sa-si aleaga conducatorul corect. Admirabil curaj al pozitiei conservatoare, aceasta desfasurare de retorica radicala si, macar aparent, revolutionara, de care stânga s-a dezbracat, rusinata, de vreo patruzeci de ani. Daca vreunul de la stânga ar afirma astazi ceva similar în numele egalitatii, ar fi declarat stalinist sau visator periculos; daca un conservator, însa, declara ca poporul trebuie „cumva reparat“ ca sa poata întelege de ce trebuie sa-l aleaga pe Basescu si sa plateasca datoria de la FMI, e doar o dovada de realism lucid si lirism moral în acelasi timp. E chestie de intelectual curat si idealist, asa cum îi sade bine.
D) Dusmanul intern interiorizat
„Românii, ca si moldovenii, bulgarii sau grecii… au învatat sa mimeze la perfectie valorile Occidentului si regulile capitalismului… Sunt natiile de barbari moderni camuflati într-un decor capitalist, cu multinationale si alte ecosisteme care întretin iluzia progresului“. (p. 14)
Pentru ca valoarea s-a manifestat de la bun început sub forma unei dialectici intense între aparenta si realitatea sa în lume, ultima sa manifestare în lume nu poate fi decât conflictul deschis între aparenta si esenta subiectului sau: altfel spus, ocurenta valorii în chiar scindarea sa interna, dintre aparenta si esenta, la acele popoare barbare – sau snoabe, dar nu în sens kojevian, ci în sens conservator, ca inadecvate valorilor pe care le afiseaza – care doar mimeaza valorile occidentale, adica regulile capitalismului, fara sa le interiorizeze cu adevarat. Poporul român trebuie reparat pentru ca si el, ca si verii lui – moldovenii, bulgarii sau grecii – numai mimeaza valorile Occidentului, în conditiile în care lumea ia numai bunastarea din capitalismul occidental, nu si regulile si constrângerile de etica protestante care sustin bunastarea capitalista. Pâna aici, scindarea valorii se manifesta numai ca dispusa în exterior în doua ipostaze separate: ca bunastare si ca datorie, iar în aparitia ei ca datorie în scindarea ei ulterioara în credit si elita, fie ea financiara (FMI) sau morala (Tapalaga si alti câtiva). Acum, scindarea aceasta este reluata în interiorul unui acelasi sistem, capitalismul, în care iata, daca pâna acum reusise sa asigure un echilibru de fatada, scindarea iese la iveala, în interior, în dusmanul interior care a ajuns tot poporul, si la care capitalismul nu este, de fapt, interiorizat! Aceste natii de barbari, doar aparent camuflati în civilizati si capitalisti, care desi au multinationale, ecosisteme si haine de firma nu fac decât sa mimeze valorile Occidentului si regulile capitalismului! Aici, capitalismul, fara doar si poate, trece de la bun început drept ceva mai mult decât un set de reguli procedurale, care n-ar avea cum sa fie interiorizat, nefiind decât procedura neutra si formala; aici, capitalismul trebuie sa fie din pornire nimic mai putin decât o etica, protestanta si a muncii daca se poate: o religie economica prin definitie, în care ecuatia de baza e corespondenta la nivel de semne, deci mister dezvaluit, între bunastarea economica de-aici si locul din rai de mai încolo, si deci pe echivalarea datoriei economice de solvabilitate financiara (de credit pozitiv) de-aici cu datoria religioasa de mântuire a sufletului în viata de mai încolo. Pe scurt, o religie economica în care responsabilitatea economica e dintotdeauna deja responsabilitate ontologica si viceversa.
E) Valoarea ca reprezentant al Bancii Nationale
„În aceste tari, risca sa câstige teren discursul eurosceptic si antioccidental, predicat de populisti sau grupuri interesate sa exploateze nenorocirile aduse de criza economica. Reprezentanti ai Bancii Nationale avertizeaza tot mai apasat ca rezistenta populatiei la reforme este din ce în ce mai dura din cauza populismului unor politicieni“ (p. 16).
Deci: un reprezentant al Bancii Nationale avertizeaza tot mai apasat ca rezistenta populatiei la reforme este din ce în ce mai dura din cauza populismului unor politicieni, iar Tapalaga consemneaza aceste avertismente politice ale unui bancher public cu toata seriozitatea si firescul din lume. Ca sa nu lasam neconsemnat absurdul situatiei. Trecând peste aceasta introducere abrupta în problema, ce înseamna, în fond, ca un discurs „exploateaza“ o situatie? Ce semnificatie economica precisa trebuie sa aiba termenul într-o gândire „liberala“ în care, oricum, modelul ideal de sfera publica (vezi mai jos, punctul F) este oricum structurat ca o competitie libera, pe piata, între puncte de vedere diverse asupra unor teme si situatii comune? Din aceasta perspectiva, un discurs, asadar unul dintre participantii în aceasta competitie liberala onesta întru stabilirea consensului, exploateaza situatia atunci când îsi face un monopol sau profita de avantajul sau din pornire: oricum ar fi, în conditiile în care oricum nu s-ar putea spune ca detin sau controleaza frâiele de capital, singurul mod de a exploata situatia pe care o au acesti periculosi „politicieni populisti“ ar putea consta în exploatarea unui monopol asupra adevarului acestei situatii. Se spune ca „politicienii populisti“ exploateaza situatia crizei în acelasi fel în care se spune ca o propozitie adevarata exploateaza situatia despre care vorbeste, tocmai pentru ca se bucura si profita de un avantaj (adevarul, tocmai) de care nu se bucura si competitorii sai. Dar asta e totuna cu a recunoaste ca nu populismul politicienilor e vinovat de rezistenta populatiei, asa cum considera Tapalaga si reprezentantul BNR. De vina e populismul situatiei.
F) Sfera publica si transformarea ei structurala într-o aglomerare neordonata de sfere private
„Presa se va reforma sub presiunea constanta a publicului, a unui comportament economic corect, se va reforma într-o piata de publicitate transparenta si eliberata de orice forma de control politic“ (p. 166).
Prin definitie, coruptia, care e oricum considerata ca mare, alarmanta si degradanta în orice gândire conservatoare, nu trebuie totusi sa depaseasca punctul în care ar deveni sistemica si structurala, pentru ca astfel abordarea ei – fie interpretativa, fie juridica – ar avea nevoie de alta paradigma de gândire decât cea conservatoare. Coruptia trebuie sa fie mare, indubitabila, generala, dar totusi spontan lizibila, imediat moralizanta, vizibila fara rest: chiar daca e pretutindeni, coruptia trebuie sa poata fi imputabila întotdeauna unor indivizi si raspunderii lor private, nu cauzelor si legilor imanente si functionale, deci amorale, ale unui sistem (iii). Coruptia nu trebuie sa apara ca sistemica, ci, în fiecare ocurenta, în ciuda frecventei si regularitatii, ca individuala si moralizabila. Oarecum firesc si coerent cu pozitia sa filosofica originara, care se stabilea de la bun început prin reprezentarea lumii ca simplu negativ al subiectivitatii auctoriale separate de ea, conservatorismul nu poate gândi nici coruptia decât cu titlul de episoade individuale, care se pot eventual aduna într-o morala despre om, dar nu si într-o teorie despre societate. Aceasta naivitate initiala deliberata îsi arata roadele în concluzia la care ajunge negresit: cel mai adesea, chiar ceea ce a fost exclus din principiu din seria posibilelor cauze ale situatiei de coruptie generala – o lege, un efect structural al sistemului democratiilor capitalist-parlamentare – reapare ca solutie la situatie: ceea ce a fost omis, ca posibila cauza, în prima faza, reapare, si nu oricum, ci ca solutie recomandata, în al doilea moment. Si tot asa cum solutia la criza neoliberalismului – alt eveniment actual în care se joaca unul din sensurile fundamentale ale unui concept întemeietor al conservatorismului (datoria) – e, la nivel discursiv, multa demagogie moralista despre lene, utopie, bunastare nemeritata, puturosi asistati, si, la nivel practic, recomandarea aceleiasi probleme (neoliberalismul) ca solutie la propria sa criza, la fel, solutia pentru exorcizarea presei, de pilda, pe care o propune Tapalaga, este, desigur, exact cauza structurala care dusese la generalizarea coruptiei din presa: mai multa piata libera a presei. Mai multa privatizare a presei, care ar duce la disparitia acestei forme imunde de coruptie, care e coruptia politica a presei – adica acapararea politica a unicului drept politic ramas în picioare din liberalism, dreptul la libera exprimare. Dar ce este aici politic si ce anume o facea pe aceasta o forma periculoasa de coruptie? Faptul ca se vireaza fonduri publice sau faptul ca acel comanditar face parte dintr-o structura politica? Putem, oricând, înlocui aceste date si sa presupunem în locul lor o persoana privata, ale carei avantaje financiare sunt perfect curate, din punct de vedere legal, adica al purelor legi ale pietei, caz în care abuzul de publicitate nu s-ar mai numi, într-adevar, coruptie, dar influenta asupra presei ar fi cel putin la fel de devastatoare. Ideea de coruptie are pentru conservatori rolul de a salva iluzia posibilitatii unei lumi în care presa ar putea fi de doua ori libera, libera financiar, adica nedependenta de stat, si libera în sens liberal burghez, de autentic spatiu public. Iar ceea ce face ca aceasta întâlnire, imposibila prin definitie, sa para totusi posibila, tocmai întârziind-o în mod indefinit, este prezenta statului în ecuatie: ah, daca n-am avea ingerinta statului în spatiul public al presei libere si, în general, al democratiei burgheze, ce minunat ar putea fi: am bifa ambele sensuri ale libertatii liberale: acela economic, de neatârnare financiara, si acela moral, de incoruptibilitate. Si iata cum statul apare, pentru gândirea conservatoare, sau pentru o gândire conservatoare updatata cum e cea a lui Tapalaga, în mod logic, chiar dialectic corect, drept însusi dusmanul lumesc al valorii. Si cum ar putea fi altfel, daca statul si politicul nu sunt decât forma decazuta a constiintei generale a maselor, vitelul lor de aur, „valorile“ asa cum si le reprezinta poporul ingrat si corupt. Statul e nivelul maxim de generalitate la care conservatorismul poate întinde categoria sa de coruptie, înainte de a deveni una sistemica si structurala. Statul e coruptia în stadiul sau ultim de generalitate, pentru ca este o corupere a însusi principiului generalitatii: e o generalitate si o generalizare ilicita, pentru ca realizata nu pe temeiul valorii si al elitei, ci pe temeiul gregar al rating-ului si plebiscitului. În aceasta faza a dialecticii conservatoare, dusmanul e pretutindeni, în toti si în toate, în stat si în mase.
G) Senilitatea valorii
„De ce românii nu se bucura, de ce nu sarbatoresc caderea comunismului? O poveste lunga, le-am spus cu totii. E o poveste încâlcita si trista despre o revolutie confiscata, despre milioane de sperante naruite dupa 89, despre calai în libertate si victime umblând mai departe pe strazi cu capul spart… Nevindecati, cu rani deschise, vietuim încordati la granita dintre doua lumi, pânditi la fiecare pas de caderea în trecut sau în alte lumi tenebroase. Visez la ziua când nu vom mai atârna suspendati, încremeniti deasupra istoriei, ci vom parcurge, în fine, un destin“ (p. 219).
Existenta conservatorului este un lung sir de suferinte. N-a avut, de la bun început, decât o singura arma – valoarea – si câti dusmani a trebuit sa înfrunte: coruptia; datoria morala si financiara, creditul numai cu buletinul, ingratitudinea funciara a maselor si, uneori, pâna si adevarul situatiilor; nu în ultimul rând, însusi statul. Dupa atâta zbucium de lupta solitara, cine i-ar putea reprosa eroului conservator un moment de reverie, în care sa se lase furat de ideea ca tristetea lui e aceeasi cu tristetea tuturor, si ca românii nu se bucura de caderea comunismului din aceleasi motive ca si el: pentru ca nu s-a facut înca lustratia morala si politica a societatii. E un vis frumos, ca aceeasi rana deschisa ne deranjeaza pe toti, ca toti ducem crucea valorii morale, si n-avem nici o treaba, nici nu ne pasa de simpla, prozaica si, brusc, atât de problematica supravietuire imediata. Si afara ninge.
H) You’ll never walk alone
„Am obosit sa cred orbeste în oameni… În marea asta de confuzie, caut repere, borne fixe. Banal spus, ma intereseaza, dincolo de oameni, sa pastrez ceea ce ne ordoneaza viata. Ele, valorile, distinctiile simple între bine si rau, ma ajuta sa respir în scris si aievea“ (p. 229).
Dar reveria e de scurta durata. Investitorii straini, carora le era destinata si depanata amintirea de Craciun cu rana nationala deschisa, au plecat în tarile lor, restaurantul s-a închis. Conservatorul se regaseste din nou singur. Însa asa cum am învatat cu totii în lectia de deschidere de la cultura civica, omul nu este singur, este cu sine. Tot asa, nici conservatorul, cel putin de la Hegel încoace si de când exista autoreflectie, nu este singur. E cu valorile. Deci nu se va plictisi degraba.
text publicat si pe
CriticAtac.ro
Note:
(i) Dan Tapalaga, „Bulversarea valorilor. Scrieri dintr-un timp buimac“, argument de Vladimir Tismaneanu, Humanitas, Bucuresti, 2010.(ii) Punctul de necesar salt liric: analog cu ceea ce, la stânga, constituie momentul de discutie pe marginea saltului revolutionar.
(iii) Conservatorismul este astfel mereu scindat între o parte de teologie politica a valorii, care poate varia de la nuante extrem de luminoase la tonuri foarte cetoase, în functie de harul, credinta si întelegerea fiecarui autor, si o parte de economie morala a coruptiei lumii. Din moment ce coruptia, cum spuneam, reprezinta pentru conservatori, prin definitie, ceva mare, negresit, dar individual, moralizant si imediat lizibil, partea aceasta de economie morala a lumii din tratatele conservatoare este aproape digerabila. Motiv pentru care nu voi insista aici si pe capitolele din cartea lui Tapalaga care trateaza despre coruptie – politica, mediatica, morala si sociala. M-a interesat aici doar încadrarea lor într-o tematica a valorii, specific conservatoare, si trasarea, pornind de la textul cartii citit prin grila valorii, unei dialectici transcendentale a viziunii conservatoare.