Floarea Tutuianu, Sappho, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2012, 80 p.
Floarea Tutuianu a ales momentul potrivit sa-si antologheze patru din cele cinci volume publicate pâna acum: „Femeia peste“ (1996), „Libresse oblige“ (1998), „Leul Marcu“ (2000), „Marinimia Ta“ (2010). Hotarârea se impunea, deoarece anuleaza prejudecata unora ca scriitoarele noastre nu detin capacitatea sa compuna versuri de dragoste. A nu se confunda visceralitatea, durerile trupului, sângele menstrual si poftele cu erotismul! Pâna acolo e cale lunga. Exhibarea frustrarilor nu înseamna sexualitate. Sunt doua lucruri distincte. Or, dupa cum stim de la Freud, Mircea Eliade, Jean Delumeau sau Pascal Quignard, sexualitatea are o dimensiune culturala. Ea exista în niste conventii, chiar daca uneori au aspect diabolic ori maladiv. Oricât de ultragiante ar parea astazi frescele din Pompei, ele pornesc de la un set de preconceptii. Dezinhibarea reprezenta atunci o regula de conduita.
Ciocolata cu piper
Constrângerile asigura contactul cu umanitatea. În cazul culegerii intitulate „Sappho“, elementul ordonator, care obliga la daltuirea expresiei, este însasi poezia. Seductia exercitata de cuvinte conduce la echivoc. Lexicul se întrupeaza, eliberându-si potentialitatile, întorcându-se în cele din urma la origine, asa cum Fiul a devenit om si a revenit lânga Tata în cele din urma. Orice intentie de suprainterpretare si orice dezmat al fanteziei se domolesc din cauza unor mediatori. În ciuda gesturilor deocheate, amintind de poezia lui Emil Brumaru, lirismul propus de Floarea Tutuianu seamana cu deserturile frantuzesti. Piperul se integreaza perfect în compozitia ciocolatei. Odata alungate dulcegariile, simturile intra în deruta. Cauta cunoscutul si întâlnesc doar lucruri straine. Boabele condimentate au efectul drojdiei: „Despoaie-l de cuvinte// Lasa sa-ti picure din palma tot mirul/ Amesteca-l cu trupul. Unge-l cu saliva/ Sa-i cada de pe ochi toti solzii pâna la ultimul/ Sa vada înlauntru// Sa fie întuneric. Sa-i intri pe sub piele/ Sa-ti savârsesti lucrarea cu ajutorul limbii/ În cele patru puncte care sa-i fie semne/ Sa-ti spuna ca-i e sete/ Daca tu esti eu atunci intra si bea din mine/ Ca sa fim totuna. Tot + una/ nu este bine sa fie omul singur// Sa-i iei apoi cu teama mâna/ si sa o pui pe pântec: Acesta e Cuvântul/ El e buricul lumii“ („Despoaie-l de cuvinte“, p. 6). În poemul anterior, de o îndrazneala blasfematoare, cutremurator prin lejeritatea cu care puncteaza toate formele de manifestare ale iubirii în mentalitatea crestina, autoarea asaza majoritatea trucurilor retorice. Adresarea catre o alta femeie marcheaza obiceiul lui Sappho de a le consacra elevelor ei productii extrem de senzuale. Dar, de la un tratat despre initierea în viata amoroasa, marcata de imperativele slujirii partenerului, textul se îndreapta spre asumarea câtorva pasaje din Biblie (facerea lumii, a lui Adam si a Evei, nasterea si rastignirea Mântuitorului), pentru a marca apoi însotirea lui Hristos cu Biserica Lui, reprezentata de calugarite, si a încheia cu rodirea unui cuplu casatorit. Polisemia si calamburul întortocheaza caile de întelegere. Trecerile de la diafan la carnal, de la cucernicie la pacat se produc imperceptibil. Iar frecventa verbelor la conjunctiv, majoritatea ilustrând actiunea, subliniaza raportarea la forta Logosului de a înfaptui. Versul se naste împreuna cu universul.
Un detaliu ramâne aparent obscur. De ce principiul masculin este reprezentat printr-un peste? Amân putin raspunsul, fiindca încerc sa ilustrez o comuniune simbolica, apelând la poezia care da si titlul debutului Florii Tutuianu. Din nou, se arata evident recursul la modalitatile safice: „La tine totul e pe dos:/ glezne subtiri sprijina sâni foarte mari/ Sex-appeal-ul afisat e ambalat/ într-o frigiditate beton/ Am umor/ Am o multime de barbati/ pe care-i pastrez la distanta/ Cei mai multi dintre ei vad/ o legatura strânsa/ între gâtul meu si firul de telefon/ Pentru ca îmi plac femeile/ i-am obisnuit si pe ei/ (lor le place Gauguin)/ Capetele lor ramân întoarse/ Facem schimb de trupuri/ Orice femeie normala s-ar/ termina cu bine/ (nu într-o coada de peste)// Solzii mei le ramân mult timp/ lipsiti de creier“ („Femeia-peste“, p. 8). Elogiul narcisiac reliefeaza avantajele entitatii diforme. Absenta picioarelor si lascivitatea ajung principalele calitati. Pe neasteptate, sirena stearpa, ca în versurile create de Serban Foarta si Andrei Ujica pentru Phoenix (în albumul „Cantafabule“), dobândeste alte semnificatii decât cele satanice. Ea cuprinde în sine atât individul, cât si efigia lui, asa cum Hristos este, datorita unei anagrame grecesti, pestele („ichtus“).
Glisarea de la registrul sacrosanct la cel promiscuu reprezinta, probabil, coordonata constanta a colectiei, careia i se asociaza dorinta. O privire diacronica remarca imediat faptul ca, dincolo de perpetuarea câtorva obsesii, denumirea celei mai recente carti – „Marinimia Ta“ (2010) – trimite, prin ortografiere, la pronumele cuvenite lui Dumnezeu. Totodata, scoate la iveala mutatiile stilistice: trecerea de la o recuzita plina de stratificari culturale la una care mizeaza pe incantatie. Sintaxa înlocuieste imaginile: „Cel ce-si iubeste femeia/ pe sine se iubeste si madularele sale/ Mut ca un peste sexul respira. Caldura// El este mai înainte de toate si toate/ prin el în mine la capatul rabdarii sunt. Asezate// Doresc sa ma despart de trup/ sa fiu într-un suflet cu H. nevoindu-ne foarte/ pentru buna mireasa. Întru miros// De necuprins cuprins/ El este în mine dar nu m-a atins/ Iubitul meu va fi sau nu va fi deloc. Religios“ („Va fi sau nu va fi deloc“, p. 72). Astfel de constructii, unde pulsatia erotica primara se suprapune peste vibratia spirituala, constituie trasatura cea mai valoroasa a antologiei.
Pictopoezie
Gratie formatiei de pictor si de grafician, Floarea Tutuianu se raporteaza în dese rânduri la tablouri. Frumusetea bizara a figurilor feminine fixate de culori devine, ca atare, un loc comun. Artistii agreati sunt impresionistii si afinii lor. Uneori, în buna traditie a sincretismului european, versurile recupereaza atmosfera picturilor. Femeia-muza echivaleaza cu femeia-model. În consecinta, generatii de poeti au obligatia de a o venera, asa încât fiecare vers va altera originalul: „Cum stai tolanita între Manet si Monet/ (cu capul în nori si picioarele-n rai)/ Cu un vers-talisman slefuit între sânii/ tai opulenti si profani/ Un scrib lasa cu limba de foc/ sa fie transmisa prin viu grai/ forma trupului tau pe cearsaf/ scris si rescris sters si lins// Palimpsest – trupul tau devenit pergament“. („Cum stai tolanita între si între“, p. 16). Însa, poezia anterioara nu se limiteaza la aceasta grila tocita. Pentru ca, din câte îmi dau seama, autoarea trimite la cele doua lucrari alcatuite concomitent de Édouard Manet, respectiv de Auguste Renoir în 1874, cu ocazia unei vizite la resedinta lui Claude Monet din Argenteuil. Este vorba despre „Familia Monet în gradina“ si de „Madame Monet în gradina“. Poate ca absenta sotului din a doua pânza i-a sugerat scriitoarei posibilitatea ca Renoir sa-l fi exclus intentionat pe amfitrion, insinuând astfel o idila între sotia lui si celalalt oaspete. De asemenea, pozitia corpului respecta tablourile. În plus, rochia purtata de Camille Monet pare un lintoliu. De altfel, la moartea ei, vaduvul a pictat-o ca si cum ar sta înfasurata într-un giulgiu.
Mestesugurile savante practicate de Floarea Tutuianu se devoaleaza doar daca ochii privesc, simultan, la text si la imagini. Intelectualizarea se transforma într-o desfatare a simturilor. Vorba lui Arghezi: „E treaba lor ca gusta, aud sau ca miros“ („Dar ochii tai?“). Conteaza ca întreaga pricepere a autoarei se concentreaza asupra stârnirii dependentei de lectura. „Sappho“ se numara printre acele volume în care reactiile estetice si fiziologice nu se discern, iar empatia degenereaza în masochism: „Apartin cu trupul unui barbat/ ce apartine cu sufletul altei femei/ Dupa felul în care îmi pipaie sexul/ noapte de noapte simt cum vrea sa o înabuse-n în mine/ (formele ei ies prin mine la suprafata)// Sunt legata de o femeie/ printr-un barbat care uneori ne vede împreuna/ alteori ne vrea separat// Stau între doi barbati/ Fiecare cu câte o mâna pe genunchii mei: «Daca vom înainta asa mâinile noastre/ se vor atinge în punctul cel mai fierbinte»// Sa o rupem în doua (gândesc)/ Partea cea mai placut dureroasa e sfâsierea“ („Melanj à trois“, p. 27).
Selectia realizata de Floarea Tutuianu în „Sappho“ propune un lant al slabiciunilor si al salbaticiunilor si impune o poeta care vorbeste despre erotism ca într-o limba materna.