Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoşar, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015
Istoria Regelui Gogoşar este, în activitatea lui Radu Aldulescu, o carte periferică, lipsită de perspectivă. Povestea despre Victor Emanuel Calomfirescu nu depăşeşte nivelul improvizaţiei. Mâna iute a prozatorului toacă, la grămadă, o seamă de evenimente din ultimii treizeci de ani. Tehnica nu e neapărat indigestă, dar îl forţează pe cititor să înghită cu nod. Şi, dacă la aşa masă, nu găseşti ceva care să „stingă“ – un personaj măcar – dezamăgirea se înteţeşte. Combinaţia rămâne o simplă picanterie, fără să aibă, într-adevăr, gust picant. Poate că dezlânarea epică îşi află cauza principală în tonul înverşunat. Naratorul romanului pare grăbit să denunţe atât atrocităţile ceauşiste, cât şi nenorocirile postdecembriste. În cele din urmă, rezultă un colaj de date şi de comentarii superficiale referitoare la starea naţiunii. Istoria Regelui Gogoşar pare, din acest punct de vedere, un roman de atitudine politică, specie reabilitată, în ultimii ani de: Gabriela Adameşteanu (Provizorat), Doina Ruşti (Mămica la două albăstrele), Ruxandra Cesereanu (prozele scurte din Un singur cer deasupra lor), Viorica Răduţă (Vremea Moroiului) sau Cristian Teodorescu (Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui).
Fără protagonist
Disfuncţiile volumului semnat de Radu Aldulescu provin tocmai din dorinţa vizibilă, uneori agasantă, de a scoate la suprafaţă „o atitudine“. Pamfletul deranjează pentru că nu cultivă nici ironia, nici sarcasmul. Mărirea şi decăderea lui Victor Emanuel Calomfirescu nu atrag decât prin detalii. Deşi am preluat, ca bun comun, discursul despre sfârşitul sau despre accelerarea exagerată a istoriei, ar fi cazul, totuşi, să stăm pe loc puţin şi să cumpănim lucrurile. Raportarea la trecut funcţionează după alte legităţi. Poate că abia astăzi, în 2015, să fie scrise, cu mai multă stăpânire de sine, romanele referitoare la „obsedantul deceniu“. Aş tinde să cred că n-a sosit încă vremea dezvăluirilor literare din perioada 1985-2010/ 2015. Contextele sunt proaspete, în sensul că nu s-au clarificat. Istoria Regelui Gogoşar se afundă în solul mlăştinos al speculaţiilor. Mânjindu-l pe Victor Emanuel Calomfirescu (fost informator al Securităţii), prozatorul scrie o carte de asanare morală, dar îşi omoară protagonistul, hrănindu-l numai cu lături. Verdictul reiese transparent. Prostituţia este o practică socială, dezinteresată de sexualitate, la care participă şi bărbaţi, şi femei. Asemenea adevăruri fac parte din cultura blocurilor gri, fiind, de pildă, laitmotivul piesei hip-hop O vorbă de pe stradă.
Victor Emanuel Calomfirescu face parte din categoria „regilor“ postdecembrişti, care, în piaţa liberă, sunt ajutaţi de stat să readucă, în sfera serviciilor publice, monopolul economic. Îmbogăţirea personajului respectă regula nopţii. Dintr-odată se schimbă calimera şi, în complicitate cu naratorul, ne trezim cu un mogul buhăit şi libidinos. Viaţa imperială a magnatului întreţinut de politicieni devine, parcă, subiect-tabu pentru romancier. Evenimentele se învălmăşesc, iar maşina timpului îi aduce prosperitate falsului afacerist, care se delectează cu decorarea cavoului său. Sinistra pasiune este un îndemn la meditaţie pe marginea artei ca amânare a morţii. Sărac deoarece nu-i ajunge avuţia, Regele Gogoşar – ameţit de propria greutate, la propriu şi la figurat – se stinge subit, într-o cameră de hotel, având-o alături în sfârşit pe Beatrice, amanta la care râvnise din studenţie. Suspinul însoţitoarei – „Regele meeeeeeu!…“ (p. 334) – se numără printre puţinele momente când romanul nu se integrează în istorie.
Abia acum înţelegem ruptura totală între cititor şi Victor Emanuel Calomfirescu. Primul are la îndemână o mulţime de referenţi – numiţi, nu sugeraţi, în rechizitoriul întocmit de povestitor. Al doilea trăieşte ca un închipuit. De fiecare dată îi scapă raportarea la realitatea înconjurătoare. Aici e punctul unde cartea lui Radu Aldulescu interesează sub aspectul mentalităţilor. Comunismul a încetăţenit, pentru încă două decenii de acum înainte, divergenţa între declaraţie şi faptă. Cultul muncii, promovat agresiv, între 23 August 1944 şi 22 decembrie 1989, s-a extins, pe 13-15 iunie 1990, cu „noi muncim, nu gândim!“. Numai că, pe lângă această incompatibilitate flagrantă, trebuie să ne recunoaştem contemporanii lui Caţavencu: „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră!“. Tot încrâncenarea determină, după cum observăm, băşcălia cărţii. Niciodată însă focul nu incendiază. Spiritul balcanic doar declamă nevoia unei acţiuni, întrucât, vorba lui Raymond Poincaré, citată în Craii de Curtea-Veche, „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère“. E probabil ca Radu Aldulescu să se fi confruntat cu problema consecvenţei stilistice. Omniscienţa, corectitudinea sintactică şi registrul lexical elevat sunt dislocate de clişeele „Epocii de Aur“ (ţărănimea muncitoare, politica Partidului, a veghea etc.), de oralitate, de argou şi de jargon. Acestea din urmă apar în limbajul cotidian al personajelor şi, concomitent, sunt articulate, pe la colţuri, de o aşa-zisă voce a poporului. Dincolo de riscurile hibridării, îmbinarea se dovedeşte bine regizată, dacă se întâlnesc un informator (Calomfirescu) şi superiorul direct, căpitanul Ardelean, fiindcă interlocutorii au cod comun: „Oamenii trec, dar mobilierul mai rămâne o vreme, Căpitane, nu fi trist!“ (p. 106). Citatul se află la jumătatea distanţei între cârcoteală şi calambur.
Pepiniera
Mai interesantă se arată epica antedecembristă a Istoriei Regelui Gogoşar. Născut la Gogoşu, în Oltenia, Victor Emanuel Calomfirescu este un soi aparte. Din păcate, Radu Aldulescu îi deconspiră altoiul de la primele pagini. După ce-l introduce în scenă, naratorul – cu voia romancierului – rosteşte, ritos (inadecvat) – incompatibilitatea între aspectul fizic mărunt şi originea numelui: „A profitat totodată de şansa de a fi luat ca şi de suflet de unchiul şi naşul său, cel care l-a blagoslovit cu cele două nume de rege, Victor şi Emanuel“ (p. 13). Ceea ce deranjează în astfel de comentarii auctoriale nu este neapărat ostentaţia sau pripeala, ci faptul că dau seama de riscul de a ne întoarce la specia fiziologiei. Sunt prea multe explicaţii, prea multe şuşoteli, prea multe clarificări. După atâtea intenţii clarificatoare, ne atinge dezamăgirea că Radu Aldulescu, în povestea tranziţiei româneşti, îl căpătuieşte pe Calomfirescu de parcă i s-ar fi acordat credite cu buletinul de identitate. Romanul apelează, ca atare, la efecte speciale, dar uşor detectabile. E neplăcută, totodată, inconsecvenţa cu intenţia narativă iniţială. Istoria Regelui Gogoşar se deschide cu o retorică duplicitară, savantă. În Pepiniera oblăduită de Virgil Irimiciuc („poet naţional“), cineva relatează întâmplările din optica unui infiltrat. Pe de o parte, se apropie afectiv, incluzându-se printre părtaşi (noi). Pe de altă parte, ia distanţă critică, raportând momentele la care a fost doar martor (voi). Pe acest povestitor sub acoperire, diversionist, îl pierde Radu Aldulescu, scoţându-l repejor din reţea. Procedeul rămâne o promisiune plăcută, neîmplinită.
Informatorii păstoriţi de Virgil Irimiciuc – alintat „maestrul Vergilius“ – se încadrează tot în tipologia închipuiţilor. Intelectualii adunaţi pe lângă el, nişte veleitari crescuţi cu amintirea brigăzilor de agitaţie şi propagandă, aşteaptă, asemenea lui Dante, să ajungă în Paradis. Numai că, starostele breslei, învestit cu autoritate de Securitate, îi educă pe colaboratori în spiritul amânării, a jocului mărunt. Aspirant poet, Calomfirescu abia dacă obţine, prin intervenţia căpitanului Ardelean, un post de titular, la Grupul Şcolar de Construcţii, nr. 3, din Pantelimon. În drumul lui prin Purgatoriu, profesorul îl întâlneşte pe profetul Bucureştilor demolaţi, acuzându-i pe concitadini că sunt vinovaţi pentru răstignirea lui Iisus Hristos. Ne situăm, aşadar, în răstimpul celor trei zile până la Înviere. Totuşi, Radu Aldulescu aduce în scenă un deus ex machina. Enervat de Albineţ, un elev recalcitrant, Calomfirescu îl cheamă în ajutor pe Pahonţu, bătăuşul şcolii. Complice la instigare la violenţă şi la omor din imprudenţă, profesorul este aruncat în Infern, pe 2 februarie 1988. Acolo, întâlneşte fauna societăţii: „Bunăoară, domnul Liviu Dragobete, pe care văzându-l, n-ai fi crezut că şi-a ucis consoarta cu un ciocan de zidărie. Cică a ciocănit-o în ţeastă cu ciocanul ăla ca să-i bage minţile-n cap, povestesc amatorii de astfel de sadisme, şi că de fapt asta îi e meseria, zidar…“ (p. 143).
În penitenciarul de la Colibaşi, Calomfirescu şi ceilalţi sunt în permanent contratimp cu mersul istoriei şi al Revoluţiei din 1989. Convocaţi spre a fi trimişi „liberi“ la Timişoara, ca să-i ucidă pe protestatari, deţinuţii sunt graţiaţi în decembrie. Ieşirea din puşcărie este celebrată la birt, unde fostele „scursuri“ ajung telespectatorii evenimentelor din Capitală. Secvenţa este reprezentativă pentru Calomfirescu. Reîntors în Bucureşti, şi deci în Purgatoriu, iese pe stradă în ziua de 21 decembrie 1989 şi se pomeneşte la Universitate, printre manifestanţii care fugeau de gloanţe. El merge, teoretic, înainte. Practic se situează pe contrasens faţă de mişcarea impusă de necesitatea clipei. Şi tocmai de aceea, îi surâde norocul după 1990.
Istoria Regelui Gogoşar deschide multe uşi, însă, din atâta neglijenţă, bate vântul.