Fanus Neagu si tentatia politicii

Iesirea lui Fanus Neagu în spatiul public, pe cât este de exuberanta, pe atât este de înselatoare în privinta opiniilor lui. Poate ma însel. Între cel care pune în spicul biciului câte o înjuratura neaosa sau o vorba de ocara prietenoasa si cel framântat de mersul lumii este greu de deslusit o frontiera precisa. De vina este umorul scriitorului, permanent derutant. Puterea lui este în ce gândeste, în ce scrie. În spatele ironiei si al vorbelor spumoase un ochi atent descopera interesul scriitorului pentru un ceva anume. Fanus Neagu este mereu iscoditor. Rezultatul se regaseste târziu în ceea ce scrie. Acolo este altul decât cel pe care îl vedem sau îl auzim. Ca sa ne plaseze între lenea orientala si inapetenta pentru ordine, Fanus Neagu a creat o patrie, Balcania, în care abia suntem un judet! Este aici condensata ironia pe care o arunca din mers, în doua-trei vorbe, la aproape tot ce vede în jur si nu-i place. Cândva l-am invitat – si a acceptat surprinzându-ma – la un simpozion despre Bolintineanu. În satul natal al pasoptistului, cu pretentie de urbe astazi, s-a plictisit repede. El venise pentru ideea de Bolintineanu. Restul nu-l mai interesa. Are un cult desavârsit, o pretuire mistica pentru înaintasi si trebuie sa ne întoarcem pâna la Eminescu pentru a mai gasi atâta veneratie pentru înaintasi. Cuvintele despre Bolintineanu, pe care mi le-a scris în cerdacul casei mele, au ceva din piosenia crestinilor pentru liturghie.
Fanus Neagu are un fel al lui de a se manifesta politic, adica de a face politica. Înainte de ‘89 îmi telefona la birou si, nonsalant, îmi poruncea: te duci la spionul-sef si-i spui ca vreau sa vin sa-l vad. Si vii sa ma iei! Spionul-sef era ministrul de externe. Fanus Neagu avea pareri ciudate despre diplomatie si nu i le puteam curma. Toti eram spioni, toti eram sub talpa Securitatii. Se amuza! Nu sunt spion, nu am nimic cu Securitatea, nu spune nimic faptul ca de 30 de ani nu am ajuns nici sef de serviciu?, i-am reprosat îmbufnat odata. – Nu, mi-a raspuns. Pun eu capra si pe voi si o sa spuneti tot! Astfel de întâmplari erau frecvente. La ,,spionul-sef“ avea usa deschisa, nu avea nevoie de interventia mea, iar el stia ca eu nu-i trec pragul. Numai ca vroia sa spuna la telefon – ca sa se auda, si se auzea! – ceea ce spunea: ca institutiile statului erau sub controlul si sub presiunea Securitatii. Într-o dimineata ma suna tot la birou: Sa vii cu masina sa ma iei. Am o treaba la Academie. Ai grija ca nu mai poti intra pe strada, te astept în colt. Si trage o înjuratura lui Niculaita Cârtita cu o glazura lingvistica suculenta. Niculaita Cârtita era Ceausescu. Eu stiam. Îl blagoslovea ca scormonise Bucurestiul sa faca metroul, cum spunea el. Îl deranja ca nu poate sa sara peste santurile sapate ici si acolo în trotuar. Când ne-am vazut m-a întrebat – ca si când eu as fi avut mai multe solutii iar el trebuia sa aleaga pe cea mai buna –, cum sa faca sa-i duca el într-o dimineata ceasca de cafea lui Niculaita si îmi da si interesul: sa-i pun ce trebuie în ceasca! Râdea scurt si sacadat. Atunci, ca în atâtea alte rânduri, nu era nici serios, nici glumet! Era framântat.
Din motive lesne de înteles, îl rugam sa ma cheme acasa când are ceva sa-mi spuna, aveam biroul aproape de locuinta lui si acolo poate sa zica ce si cum vrea: ti-e frica, ai! va bat aia p-acolo?
– Ce suntem noi, ma, îmi zice altadata – vrea sa afle cum mai stam cu Europa – ce suntem altceva decât un raion în Balcania? Venisem de la Moscova, era în 2003. Nici macar judet, raion! Îl preocupa sa înteleaga cât ne-am îndepartat de rusi si daca Occidentul ne ia în seama. Nu mai înjura, nu mai glumea. Era cu adevarat interesat si nu lasa sa se înteleaga nicicum ce îl îngrijora mai tare. Asculta.
Proiectia lui politica a destinului României este legata de Balcani, de lumea Orientului, de subrezimea echilibrului în care ne aflam de atâtea secole. În literatura face apel des la luntre pentru a trece dincolo, luntrea fiind la urma urmei o improvizatie primitiva de calatorie. Marturisit al placerilor lumesti, Orientul colorat si exotic îi sugera si o mecanica aparte a vietii.
Am fost martor si la reactiile lui la rânduielile Occidentului si sunt tentat sa corectez, la eventuale proteste ale scriitorului, interpretarea pe care o dau episodului ce-l voi relata.
L-am condus prin Flandra, pe urmele lui Thyl Ulenspiegel. Traditie religioasa, cultura veche, Ev Mediu bine conservat în arhitectura, în arta. Admiratia lui Fanus Neagu pentru acest tezaur îl schimba cu desavârsire. Nimic din tentatia de a trai în registrul vesel al exotismului oriental. Sobrietate pâna la transfigurare. A fost o excursie edificatoare si atunci am înteles altfel umorul la care recurge cotidian scriitorul. Imaginea de om grav si framântat pe care i-o surprindeam pe furis nu i-o cunoscusem cu adevarat pâna atunci. Despre acea excursie, am publicat câteva note în ,,Luceafarul“, cu titlul ,,Cu Fanus prin hanurile Flandrei“. Textul a aparut ,,prescurtat“. Ce biserici, ce cruci! Reproduc acum textul în întregime.
Bruxelles. Era într-o luna de mai, Anul Domnului 1978.
Fanus Neagu fusese invitat în Belgia cu ocazia aparitiei în limba flamanda, la Editura  Manteau, a romanului ,,Frumosii nebuni ai marilor orase“. Prietenia lui cu directorul editurii, Julien Veverberg, bun iubitor al limbii, culturii si moravurilor noastre, înlesnise munca dificila a unui proiect mai amplu de traduceri finalizat în colectia Biblioteca de literatura româna. Desi eram atasat cultural al unei tari din Estul comunist, nu pot sa ma plâng de un tratamentul discriminator al autoritatilor belgiene. Proiectul editorial a mers simplu. În doi ani au fost publicati Istrati, Sadoveanu, Rebreanu si Fanus Neagu fara nici un efort financiar din partea României. Aparitia romanului ,,Frumosii nebuni ai marilor orase“ m-a aruncat într-o aventura uluitoare provocata de acea vizita a scriitorului în Belgia. Nu eram departe de a-mi pierde slujba. Exagerez putin, dar cred ca daca se întâmpla ar fi meritat!
Deci, într-o zi de mai…
Abia intrasem în birou când aud secretara implorându-ma sa ridic telefonul. L-am ridicat…
– … Ce faceti, trântorilor, la ora când sosesc pentru prima oara în Regatul Belgiei? Pentru ce va plateste scumpa noastra patrie, aud? Au urmat câteva cuvinte care m-au facut sa înteleg imediat spaima secretarei.
În drum spre aeroport încalc destule reguli de circulatie. Ma gândeam: uite, în astfel de împrejurari poti fi luat de hot, de raufacator, chiar de spion cum zicea Fanus Neagu. Cine sa creada ca alergam de nebun ca sa potolesc cât mai repede furia prieteneasca a scriitorului! Ajung. Ne salutam cu bucurie. Eu încerc sa-l conving ca n-am stiut de vizita, ca nu m-a anuntat nimeni. Norocul meu ca furtuna trecuse.
– Mi-a spus Mac (ministrul de externe G. Macovescu) ca îti da de veste. Vezi unde aruncam punga asta. Ma procopseste cu o plasa de sticle goale. Zaresc un cos mai ferit si o abandonez cu discretie si desavârsita placere. Înainte de a pleca din ambasada apucasem sa anunt, prin telefon, prietenii mei de la Ministerul belgian al Culturii despre sosirea neanuntata a scriitorului: nu-ti face griji, condu-l direct la hotel Metropole, dam dispozitie sa fie cazat acolo. Era hotelul în care a functionat Consulatul României la sfârsitul secolului XIX si la care, ceva mai târziu, tragea Titulescu. Palat imperial, peron acoperit, holuri impunatoare, staif, majordom, personal stilat. Aflat în centru, Metropole era întotdeauna refugiul ultim la care recurgeau cei de la Ministerul Culturii în situatii de urgenta. Scump, dar… prietenii mei întelesesera fara sa insist ca eram într-o situatie delicata.
La întoarcerea de la aeroport rulez cu prudenta. Ajungem târziu la hotel. Îl las pe Fanus sa se odihneasca. A doua zi când ne revedem aflu amanunte picante despre restaurantele si stradutele din cartierul învecinat populate de îngeri ai pierzaniei! Îmi dau seama ca statusem degeaba ani buni în tara lui De Coster, Breughel, Rubens, Jordaens. Câteva minute cu marele scriitor si am descoperit ca nu disparuse placerea chermezelor de altadata. Se modificase numai decorul.
Au urmat câteva zile când ne-am tocit pingelele prin Bruxelles, Anvers, Gand. Uitasem de slujba. Seara ne desparteam târziu iar a doua zi eu ascultam povesti din cele o mie si una de nopti din Brabantul modern. Cu frica dezertorului, percepeam timpul dilatat într-o varianta româno-flamanda. Într-o dimineata, Fanus schimba  raspunsul la salut pe arama unei întrebari la care nu avea chef sa astepte reactii:
– Ia zi, domnule diplomat, îti place aici? Nu-mi raspunde. Nu am nevoie de un raspuns tâmpit! Faci bine sa-ti pui într-o bocceluta ce ai prin casa si de mâine, cu doamna si cu minunile alea de fetite, va mutati cu cinci-sase strazi mai la vale. Are cine sa ude porumbul cu ulcica în Baragan, nu-ti face griji!
Într-o alta zi, pofteste sa vada satele flamande. Ma gândesc ca la ,,Scroafa spânzurata“ unde tragea Brueghel cel Batrân n-o sa murim de plictiseala. Am gasit hanul cu pricina. Arata bine, numai acoperisul de stuf fusese schimbat. Si hangitele, ma corecteaza Fanus, unde le plasezi? Tu crezi ca astea au timp de Brueghel-ul tau?  Vin mult, peste sarat mult, bere multa.
– Berea-i facuta de maici, îi spun. Stiam ca declansez un comentariu picant.
– De unde stii?
Îi explic. Nu stiu de ce ma asteptam sa-l irit. Ma înselam. A ascultat explicatia fara sa scoata o vorba. Acum era scriitorul: grav, interesat sa afle, sa stie, sa înteleaga. Îl interesa tot ce vede.
Revenim la Bruxelles. Evident bine dispusi. Mâine vii pe la zece. Mergem la Bruges. L-ai citit pe Rodenbach?
– Da. Chiar m-am gândit sa traduc ,,Bruges, la morte“. Este acolo o tristete care se scurge în oasele timpului…
– Fara poezie. Ti-a placut? Înainte de a ne desparti fa rost de înca sase sticle de vin. Macar una sa fie cu vin alb de Moselle.
Ne despartim din nou în puterea noptii. Ajung acasa, suna telefonul:
– Ticalosul de chelner sta cu ochii pe ceas. Se pare ca a trisat. Vino si-i arata tu cum poti sa faci rost de alte sase sticle. Sa se-nvete minte, mizerabilul, si sa ma scuteasca cu naravurile lui capitaliste. Pune vin de-un deget pe fundul paharului!
Ma întorc. Chelnerul de la restaurantul hotelului picotea rapus de oboseala. De câte ori turnase în paharul de cristal vinul putintel-putintel, dupa manierele caselor mari, sa nu se risipeasca parfumul pe degeaba. Fanus Neagu se hotarâse sa scape de protocol si urcase în camera. Cer chelnerului o noua provizie de vin bien frappé,  monsieur, s’il vous plait! Cocosat de nesomn si de oboseala, urc. Ma gândeam cum sa scap de alte ,,însarcinari“ în crucea noptii. Inutil. Crap usa fara sa bat, sa nu fac zgomot si strecor plasa cu sticlele în gura camerei.
– Voi, diplomatii din raionul Balcania, nu prea aveti habar de protocol.
Îmi dau seama ca maestrul nu era singur.
Dimineata aflu alte noutati despre misterele Bruxelles-ului de la Julien Veverberg si traducatoarea Liesbeth Ziedses des Plantes, care venisera din Olanda sa-si vada prietenul si sa puna la cale lansarea oficiala a romanului.
Plecam spre Bruges. Se ridicase bine soarele. Nu rezist ispitei si opresc pe drum sa admiram cerul ravasit cu repeziciune de valatucii de nori.
– Stii, ma gândesc ca ar merita sa fie tradus romanul ,,Paix sur les champs“ al lui Marie Gevers. Am cunoscut-o pe fiica-sa, traieste la Paris. Scriitoare si ea.
– Unde sunt babele, unde soldatii, unde soimii patriei? La ora asta se cuvenea sa ude cu ulcica porumbul!, îl aud pe Fanus Neagu total indiferent la planurile mele. Se uita pe câmp, se uita buimac la câmpul verde pictat cu lastare plapânde de porumb. Nimeni. Doar pacea flamanda.
– Ce-ai zice sa trecem pe la Damme, satucul lui Thyl Ulenspiegel? îl întreb. Îsi revenise si fara sa scoata o vorba, îmi da de înteles ca este de acord. O sa întârziem putin, o sa ajungem mai pe înserat la Bruges, dar poate ca va fi mai de efect sa ne întâlnim cu Rodenbach cât mai târziu, zic în doi peri.
Virez la dreapta pe un drumeag asfaltat. Damme. Intram în curtea bisericii. Aici înca mai bântuie duhul lui Thyl. Îl conduc pe Fanus la o statuie încremenita într-un zid. Un chip de strengar cioplit în piatra ne facea cu ochiul. Deodata pisicherul coborî dintre caramizi si porni cu bratele întinse spre noi.
„– E cineva aici?, glasui creatura de piatra.
– Dumnezeu sa va binecuvânteze, Întristarea Voastra, dar eu sunt, oare, o vedenie în vazul dumneavoastra de ma întrebati daca-i cineva aici?, raspunse Fanus, împrumutând glasul lui Decoster. Thyl, esti chiar tu?
–  Sunt  copilul pe care Norocul îl facu cu doamna Întâmplare.
– Nu te bârfi singur!“
Fanus îmi face semn sa intram în han.
Lânga noi veni mai întâi Hanske: „E noaptea vârcolacilor, toate sufletele pacatoase ies din iad. Trebuie sa faceti de trei ori semnul crucii cu mâna stânga si sa strigati: sare! sare! Sare!, care e semnul nemuririi si n-au sa va faca nici un rau.
Aparu si Lamme si ne arata o fata despletita: E apucata de nabadaile dragostei si nu stie ce e rusinea muiereasca. Cum vede un barbat o apuca veselia si parca-i nebuna, râde într-una. Vorbeste putin, multa vreme am crezut ca-i muta.  Noaptea sta trista în fata focului, plânge uneori, ori râde fara pricina aratându-si pântecul care, zice, o doare. La ceasul amiezii, vara, dupa ce manânca, o apuca o nebunie si mai afurisita. Atunci joaca aproape despuiata în jurul focului. Nu accepta sa poarte decât vesminte de tul ori de muselina. Iarna abia-abia o învelim cu o manta de par de capra“. De Coster era, astfel, cu noi.
Eram cu totii la o masa alba de mesteacan. Lui Lamme i se bateau calicii la gura. Thyl si tovarasii lui de ghidusii se uitau la Fanus cum gusta domol vin de Leuven dintr-o ulcica, cu privirea nicaieri.
„– E rar vinul de Leuven. Am scotocit în toate cotloanele pivnitei. Merita. Am facut-o de dragul  înaltului  oaspete. Viile din Flandra au fost scoase pe vremea când bateam târgurile Flandrei. În locul lor s-au ridicat universitati si catedrale.“ Cel ce vorbise nu se vedea. Era doar voce. Se asternu linistea. Dar numai pentru o clipa.  Numaidecât stuful sopronului prinse a fosni, se crapa si prin spartura Thyl Ulenspiegel disparu în aburul noptii. Dupa el, Lamme si Hanske.
Din nou pace.
Prea multa pace pentru noi.
– Sa plecam, hotarî Fanus si adauga: e singura bucurie pe care mi-ai facut-o, derbedeule, de când colindam hanurile Flandrei!
Nici astazi nu stiu daca am mai ajuns la Bruges. Si nu era decât la doi pasi!
Sigur este ca întâlnirea cu Rodenbach a fost ratata.
Atunci!