S-a afirmat, la publicarea târzie, după moartea autorului, a „romanului“ Luntrea lui Caron, că proza respectivă – deşi considerată de însuşi Lucian Blaga ca nedefinitivată în forma dorită – ar fi constituind o operă ratată.
S-au evidenţiat, în genere, părţile slabe, de viziune şi realizare concretă, trecându-se prea uşor peste secvenţele de mare artă, care – fie şi în închegarea intermediară, fără titlu, ajunsă până la noi – dau textului o ţinută deosebită, unică în mai multe sensuri în cultura română.
Dintre numeroasele exemple ce ar putea fi invocate, ne oprim la cazul amplului episod al petrecerii de către Axente Creangă la „Brodnici“, în noaptea dispariţiei misterioase a Octaviei Olteanu, personaj ce întrupează dragostea corporală a autorului, prezentat într-o perpetuă alternantă contradicţie, cu Ana Rareş, materializarea idealizată a dragostei spirituale. Încântat de frumuseţea peisajului cu ninsoare liniştită din seara spre Sfântul Niculae, protagonistul hotărăşte să meargă la „Brodnici“ – la preotul Vasile şi Octavia Olteanu –, cu gândul de a înnopta acolo. După lungi conversaţii şi petrecere cu vin, sub puterea băuturii preotul îi arată parţial oaspetelui formele nevăzute ale soţiei, iar pentru bani aceasta i se dezgoleşte, cu permisiunea soţului, toată. Către miezul nopţii un cioban ciudat cere să fie trecut cu turma de douã mii de oi cu brodul (podul plutitor) peste Mureş. La pregetările preotului, ciobanul aruncă pe masă doi galbeni – preţ imens pentru munca solicitată –, iar la ezitările continuate ale brodnicului, oaspetele nocturn mai aruncă şi alţi galbeni, care se aşază miraculos unul peste altul, ca într-un fişic. Ispitit de aur, preotul se decide să treacă turma de oi dincolo, operaţiune ce ar fi trebuit să se încheie abia a doua zi, timp în care Axente şi Octavia rămân singuri în casă. Temându-se, însă, de gelozia feroce a soţului, cei doi nu riscă. Axente se culcă într-o cameră separată, frământat de pofte erotice, ce i se împlinesc, în cele din urmă, prin venirea pe furiş a Octaviei alături de el. Dar, la scurtă vreme, preotul se întoarce, anunţându-şi sosirea (spre a nu-i surprinde asupra faptei) printr-un foc de revolver. La auzul împuşcăturii, Octavia sare pe geam şi dispare definitiv, goală în plină iarnă. Căutările soţului şi ale poetului Axente Creangă sunt zadarnice. N-o găsesc nicăieri. Finalmente, descoperă urmele ei (de paşi goi) către Mureş, unde s-a înecat.
Spre a da verosimilitate unei asemenea întâmplări, autorul recurge la mai multe procedee artistice. Pe de o parte, sugerează temerea accentuată a personajelor – toate posibile victime ale noilor arestări în vederea trimiterii la Canal, despre care se zvonise, iar Octavia aflase de la un securist informaţii precise, între altele, că ar fi trecută şi ea pe listă. În al doilea rând, relevă consumul accentuat de vin în măsură a-i purta pe convivi dincolo de simpla euforie. În al treilea rând, împinge temporal acţiunea spre miezul nopţii, când pot interveni tainele necunoscutului, după cum toată „petrecerea“ e pusă sub semnul „puterilor iernii“, care ar fi regizat-o. În sfârşit şi cea mai importantă e propensiunea faptelor către zariştea mitului, a fabulosului superstiţios, a credinţelor populare în intervenţia lui Nefârtate, care ar aranja de-o asemenea manieră lucrurile, încât să ducă la păcat, la setea de aur, la sinucidere.
Din momentul sosirii ciobanului ciudat, naraţiunea intră în zona fantasticului. Înainte de toate, dată fiind ora fatidică a miezului nopţii, personajele sunt cuprinse de spaimă, neştiind dacă nu cumva a venit Securitatea să-i ridice sau e vreo fiinţă răuvoitoare. Apariţia „simplului cioban“ nu-i în măsură însă să-i liniştească pe convivi, întrucât acesta are un aspect straniu, cu insistenţă relevat de autor: „Ciobanul are ceva umil şi provocator în acelaşi timp, în glas, şi-o înfăţişare cam stranie. Uscăţiv. Ochii îi lucesc. Cel puţin de unde şed, ochii lui se văd lucind. Sunt fosforescenţi, ca la fiare şi alte animale“. Însemnele apartenenţei la altă lume decât cea pământească, reală, sunt relevate şi de descrierea portretistică: „Vorbeşte cam răguşit, şi parcă ar amesteca printre cuvinte fluierătură ce i se aude din piept ca subt surdină“. Întrebat asupra locului de origine, se eschivează să răspundă. Îi uimeşte pe cei prezenţi mai ales modul „necurat“ în care ciobanul zvârle şi stivuieşte banii. Scriitorul lasă să se înţeleagă clar că atragerea preotului la brod, pentru ca Axente Creangă să rămână singur cu Octavia, e urmarea voinţei ciobanului-diavol.
Suficiente pentru a plasa naraţiunea la hotarul dintre real şi fabulos, elementele acestea n-ar fi fost de ajuns s-o proiecteze în plin fantastic dacă Lucian Blaga n-ar fi recurs finalmente la un motiv folcloric puţin atestat, pe care ne-a fost dat să-l înregistrăm la momârlanii din zona Petrila, de sub Parâng.
Este vorba de motivul ascunderii identităţii reale a fiinţelor ce trebuie trecute – peste linia de cale ferată, la noi; peste Mureş, la Blaga.
Necunoscut fiind, ne permitem să dăm citate mai ample:
„Spune tot acela, omul acela, că, ştiţi că mai demult, la calea ferată, era la fiecare…, era rampă, era la trecerea de drum, era canton, de-nchiderea rampei, nu ca acum să mergi când vrei.
Şi, la o cale ferată, la o trecere de-aia de drum peste calea ferată, un om a venit la cantoneru’ acela, noaptea, ş-o zâs către el, zâce:
– Îmi deschizi rampa să trec o turmă de oi?
’Ci:
– Da. Ş-o deschid, că, zice, chiar nu am anunţat nimic acu’…
Şi zâce: Gata! Du-te! Unde ai turma?
– Aici lângă ştremt.
Ăsta, cantonieru’, o ieşât afară – c-atunci se da la manivelă, la rampă, şi ridică rampa. Şi stătu să treacă omu’ cu oile.
Când stătu să vadă ce trece – omu-nainte ş-o turmă de lupi după el. O turmă de lupki!…
Omu’ când o văzut lucru acesta, s-o urcat numa pe tren ş-o rămas rampa deschisă ş-o căzut jos. De frică ce i-o fost…
O dat ordin conducătoru’, care conduce dizelile noaptea, ce era, locomotivele… O dat ordin la o locomotivă…
–Iei un om şi te duci acolo şi vezi ce-i acolo!
Omu’ căzut acolo – ca mort. L-or frecat, l-or scuturat, l-or… Mă rog! Când s-o trezit din spaima aia, din frica aia, ’ci:
– Uite ce s-o întâmplat. Şi din cauza asta, de frică ce mi-o fost, am căzut.“
Motivul respectiv sau altul, în esenţă similar, din zona Mureşului pe care Lucian Blaga îl va fi auzit personal sau îl va fi aflat în vreun volum cu legende şi credinţe populare din Transilvania, pe care nu l-am identificat încă, a fost preluat şi introdus în Luntrea lui Caron, episodul cu „Brodnicii“.
La fel înspăimântat ca şi cantonierul din povestirea citată de noi, preotul Vasile Olteanu se întoarce de la brod, „urlând ca în delir: «Axente! Ascultă, Axente! Omul acela nu era cioban! Diavolul a fost!»“. Vrând să întărească şi mai mult spusele preotului, Axente Creangă îl contrazice, făcându-l să repete şi să accentueze cele narate. Ca şi V. Voiculescu, în povestirile sale, care nu apăruseră până la data elaborării „romanului“, L. Blaga demistifică insistent „vedeniile“ preotului, căutând explicaţia lor în cauze reale: „Prea este din cale afară tot ce ţi s-a năzuit“, îl admonestează Axente Creangă pe preotul Olteanu. „Ce lupi, măi Vasile? Ce diavol, măi Vasile“. Înfruntarea continuă, fără abandonarea punctului de vedere de nici o parte, prilej cu care personajul principal – alter ego-ul poet al autorului – îşi dezvăluie dezavuarea oricăror intruziuni superstiţios-mitologico-fantastice în realitatea imediată. Acceptând ipoteza ieşirii Octaviei afară din cauza căldurii, preotul nu poate renunţa la cele trăite la brod. Şi totuşi, acest personaj „lucid“, „chiar prea lucid“ îşi dă seama – asociind cele povestite de preot cu cele trăite personal, urmate de dispariţia Octaviei – că întâmplările au fost reale şi că ele ascund un miez enigmatic, mai adânc decât cel fabulos popular, care nu se lasă dezlegat. Sub impresia celor întâmplate – dar în perfect acord cu spiritul naraţiunii propulsate în fantastic din momentul intrării „ciobanului straniu“ în acţiune –, preotul implică lucrarea diavolului chiar şi în cazul înecării Octaviei, după cum autorul lăsase să înţeleagă că tot el, diavolul, aranjase ca Axente să rămână în han doar cu Octavia în noaptea Sfântului Niculaie. În pofida repetatelor respingeri ale fabulaţiei superstiţioase a preotului în legătură cu trecerea peste Mureş nu a turmei de oi, ci a lupilor, autorul, prin vocea lui Axente Creangă, o admite involuntar la repovestirea, către soţia sa, a întâmplării fabuloase. Iar în frământările sale interioare – întorcând şi pe o parte, şi pe alta faptele, rememorând argumentele „ciobanului“ şi cauzele reale care îl făceau să treacă turma, nu pe podul de la Paroş, ci cu brodul – ajunge, raţional, de data aceasta, tot acolo. Negarea până în ultima clipă, în trezie şi semitrezie, a relatărilor poetului se izbeşte însă de argumentele faptului trăit personal şi de eventualitatea realităţii necontrolate personal a turmei de lupi, ceea ce-l face să abdice într-un mod încă dubitativ, dar relevant în faţa presupusei fantezii.
Respingerea şi admiterea fantasticului din mereu alte perspective dau textului o alură foarte modernă, regăsibilă, la noi, atât la V. Voiculescu, cât şi la Mircea Eliade.
Fără a şti cu certitudine, considerăm că scriitorul a adăugat motivului de circulaţie populară complinirea magică de transformare a lupilor în şobolani şi a şobolanilor din nou în lupi, de care avea nevoie spre a grăbi în mod neprevăzut trecerea turmei peste Mureş, încât preotul să poată ajunge mai repede acasă, să-i surprindă pe cei doi în pat şi să determine fuga Octaviei spre sfârşitul ei inexorabil. Căci, dacă se va observa, din momentul ieşirii preotului şi a „ciobanului straniu“ pe uşa hanului, acţiunea lor e neglijată, fiind doar relatată rezumativ la modul cunoscut, fabulos, „delirant“. Atenţia autorului se îndreaptă doar asupra relaţiilor – trecute şi prezente – dintre Axente şi Octavia, căutând să reliefeze cadrul celei de a doua enigme – dispariţia soţiei preotului –, care-l interesează cu mult mai mult decât prima. Cauzele sinuciderii ei sunt rând pe rând luate în calcul: 1. frica de preot – doar lăsase în camera mare hainele şi venise goală alături de Axente, şi nu i se putea arăta în felul acesta soţului, venind de afară, căci n-ar fi putut invoca nici un motiv de a ieşi în plină iarnă dezgolită total; 2. teama de a nu fi arestată şi dusă la Canal, distrugându-i-se viaţa şi frumuseţea – căci aflase că era inclusă pe lista arestărilor; în sfârşit, 3. din cauză că poetul nu-i spusese – întrebat fiind – dacă o iubeşte. Flavia, soţia lui Axente, introduce şi ipoteza liniştitoare pentru toţi cei care-o iubeau, că Octavia nu s-ar fi aruncat în Mureş, ci s-ar fi ascuns undeva, ca într-un joc – motiv şi metodă agreate şi utilizate frecvent de autor – şi c-ar ieşi când nimeni nu s-ar aştepta, aducându-le bucuria. Autorul însă ştie că, de fapt, el a condamnat-o la moarte, rămânând credincios doar Anei Rareş, întruchiparea dragostei spirituale. Deşi invocă şi alte motive, autoliniştindu-se că „fapta ei nu rămâne accesibilă unei lămuriri, sâmbure negru în miezul unei enigme“, Axente ştie că „trebuie să fi fost altceva“ decât „panica“ provocată de împuşcătura popii şi de includerea ei pe lista condamnaţilor la închisoare sau decât „chemarea“ diavolului care ar fi dus-o ca pe o somnambulă la Mureş. Niciuna dintre ele nu era aşa de importantă ca dezamăgirea că eroul n-a „răspuns numaidecât şi cu toată hotărârea dorinţei de a-i spune în sfârşit, c-o iubeşte“. „Să fi fost“ – se întrebă el – „disperarea mută că în clipa aceea gândul meu ar fi putut să umble prin preajma doamnei Ana? Să fi fost bănuiala că în ciuda dragostei şi a patimei ce-mi arăta, ea rămânea interzisă în pragul fiinţei mele? Imaginaţia şi gândul meu îşi deapănă motivele, toate câte ar fi putut să fie invocate în vederea unei inutile explicaţii“. Ultima frază e adăugată de formă, căci autorul, prin Axente Creangă, ţine să se rupă de latura ce-l lega de pământ, a dragostei sale, şi să rămână prin cealaltă bifurcaţie – Ana Rareş – deschis înălţimilor spirituale.