Minunata seara la Ateneul Român, cu renumitul scriitor israelian, favorit de ceva vreme în cursa pariurilor pentru Nobel, Amos Oz. Dintr-o ora si jumatate de dialog cu Gabriel Liiceanu, publicul platitor de bilet a avut parte de 15 minute întregi de Amos Oz.
Pe scarile de la intrare, smenarii care vând bilete la suprapret la meciurile nationalei încercau sa-si atraga musterii: un bilet în plus, un bilet în plus la conferinta lu’ Gabriel Liiceanu! Iata, îsi va fi spus spectatorul cultivat, îmbracat la patru ace, în gând, ce-a priceput smenarul din toata tarasenia: ca cineva s-ar abate pe la Ateneu luni seara si-ar scoate bani din buzunar doar ca sa îl auda pe domnul Gabriel Liiceanu monologând!
Dupa vreo jumatate de ora de întârziere, Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu, începe seara în forta. Ce dictie impecabila, ce forta a concentrarii în enuntul snur al domnului Dimitriu! Fostul om de radio, presedinte al Societatii Române de Radiodifuziune, actual patron al sunetelor, reuseste performanta sa nu stâlceasca mai mult de jumatate din cuvintele pe care pare a le citi de pe o foaie. Climaxul este enumerarea celor care au onorat, prin prezenta lor, sala Ateneului: Liiceanu, Nicolae Manolescu, Patapievici, un scriitor finlandez. Domnii Liiceanu si Patapievici, spre deosebire de ceilalti vorbitori ilustri, sunt, pasamite, branduri, si nu mai au nevoie de prenume. Interesante sunt ezitarile pudice ale domniei sale, marcate de articolul nehotarât: domnul Liiceanu are meritul de a fi fondat „o editura Humanitas“, iar Alexandru Tomescu urmeaza sa încânte publicul pe „un Stradivarius“.
Alexandru Tomescu încânta, într-adevar, publicul, iar seara se anunta a fi perfecta: fara note false, fara stridente, exact la nivelul lui Bach de pe Stradivariusul din mâna lui Tomescu.
Gabriel Liiceanu preia impecabil, din zbor, mesajul si îsi invita interlocutorul la o conversatie la fel de armonioasa ca interpretarea violonistului român. „Draga Amos Oz, mi-ar placea sa discutam ca si cum publicul n-ar fi de fata, ca si cum am sta, doar noi doi, la o cafea sau la un whisky.“ Cuvintele domnului Liiceanu curg precum undelemnul, aflam care au fost lecturile recente ale domniei sale din Amos Oz, suntem pusi în garda ca vor exista si divergente de opinii, care vor puncta linia armonica de baza. Se citeste de pe teancul gros de hârtii din mâna domnului Liiceanu un citat din Noica, se fac consideratii autoreferentiale asupra nivelului de inteligenta al vorbitorului (din moment ce a meditat îndelung asupra prostiei, este evident ca domnia sa nu are cum sa faca parte din acea categorie detestata a prostilor care se cred destepti!), se evoca episodul biblic al Sodomei si Gomorei. Pe nesimtite, cele 20 de minute de introducere ale amfitrionului, care au captivat audienta (nu, nimeni nu se foieste, zgomotos, în sala!), se apropie de final. În sfârsit, îl vom asculta si pe Amos Oz!
Ce este asta? O nota falsa în raspunsul domnului Oz? Nu, e doar traducatorul, care nu este în cea mai buna forma a sa. „Iisus a avut o idee mai buna decât casnicia, Platon a avut o idee mai buna decât casnicia, si, totusi, aceasta institutie a casniciei dainuie de milenii“, ne spune Amos Oz. „Iisus a avut o idee buna despre casnicie, Platon a avut o idee buna despre casnicie, si, totusi, institutia dainuie“, ne spune, suav, vocea traducatorului. Raspunsul domnului Oz ia forma unui ambuteiaj, la 8.30 dimineata, în intersectia de la Iancului, cu traducatorul care-i taie tot timpul calea si apasa pe claxon.
Domnul Liiceanu se misca, în schimb, ca un BMW pe Autostrada Soarelui, într-un week-end de toamna. Subiectul casniciei, unde Amos Oz se simte la el acasa („eu sunt musca de pe peretele oricarei familii din lumea aceasta“), este abandonat pentru unul mult mai ardent si mai relevant pentru poporul român, unde, în plus, domnul Gabriel Liiceanu se simte la el acasa: daca antinazismul e visceral, în cultura europeana, de ce nu ar fi si anticomunismul visceral? Amos Oz încearca un raspuns de complezenta – „poate ca nu toata lumea a trait si a înteles raul din experienta comunismului“. Pe buna dreptate, Gabriel Liiceanu se arata nemultumit, si duce discutia în zona victimelor: „Spuneti ca israelienii si arabii sunt, deopotriva, victimele europenilor, dar nu pot fi de acord cu dvs. Si noi am fost victime, ale unui experiment monstruos din istorie, pornit din Europa, care a fost comunismul“.
Amos Oz insista asupra situatiei din Orientul Mijlociu, care s-ar explica prin faptul ca doua victime ale aceluiasi opresor se razboiesc, deseori, între ele, proiectându-si, una asupra celeilalte, chiar imaginea opresorului. Cât despre experienta comunista a europenilor, invitatului nu îi ramâne decât sa serveasca tot un raspuns general, din politete: „Comunismul si nazismul au încercat sa elibereze lumea!“. Cel putin, asta este ceea ce ne spune traducatorul; huiduielile salii arata ca, de fapt, ceea ce încearca sa ne spuna scriitorul e taman pe dos.
Gabriel Liiceanu anunta ca întâlnirea se apropie de sfârsit si se lanseaza într-un monolog despre scris: „Noi, scriitorii, ne dam sufletul în tot ceea ce punem pe hârtie sau scoatem pe gura“. Într-adevar, sala apreciaza implicarea gazdei, care pare a-si da, la propriu, sufletul pentru a nu-l mai lasa pe Amos Oz sa ajunga în situatia jenanta în care ar spune iar ceva si ar fi întrerupt de traducator.
Totusi, pe final, invitatul îsi da în petic si face o eroare diplomatica. Si asta chiar în fata excelentei sale, ambasadorul Israelului la Bucuresti! Nu îi lasa ultimul cuvânt gazdei – care nu e un jurnalist oarecare, pus sa îsi provoace interlocutorul, e un filosof si, mai mult, un scriitor – si simte nevoia sa mai spuna ceva despre arta scrisului: „un mare merit al scriitorului este curiozitatea, a te pune în locul celuilalt, a încerca sa-ti dai seama cum reactioneaza celalalt.“
Pe buna dreptate, domnul Gabriel Liiceanu sare, ca ars, si îsi pune la punct invitatul: „Eu nu sunt de acord ca e un merit aceasta curiozitate. Pe mine curiozitatea ma trimite cu gândul la vecinii mei de bloc, informatori, care ma turnau la Securitate pe vremea comunismului. Eu nu vreau sa amestec curiozitatea scriitorului cu acea curiozitate a vecinului de bloc!“.
Dupa aceasta interventie oportuna, seara se încheie, în aplauzele unui public satisfacut: din cele doua ore de conferinta, mia de oameni pusa la patru ace si venita de Ateneu a avut parte, în total, de vreo 15 minute pline de Amos Oz. Gurile rele ar putea spune ca snobii din sala ar fi citit, mai bine, un interviu cu Amos Oz facut de un ziarist oarecare, unde scriitorul ar fi raspuns la mai mult de trei întrebari, într-o conversatie care chiar s-ar fi referit la ceva. Dar aceste guri n-ar pricepe ca smenarii aceia de la intrare stiau, de fapt, foarte bine cum merge afacerea cu biletele la suprapret, si ca bucurestenii vor fi, oricând, dispusi sa plateasca orice pret pentru o conferinta a domnului Liiceanu.
Autor: Catalin SturzaApărut în nr. 364