Exportăm ţărani. Şi în poezie

Pe platforma The Guardian, în 10 noiembrie, la rubrica „Poemul săptămânii” apare poemul The Peasants (Ţăranii) de Marin Sorescu. Rubrica ţinută de Carol Rumens propune o versiune în traducerea lui John Hartley Williams şi Hilde Ottschofski, din volumul Censored Poems (Poeme cenzurate) al colecţiei Bloodaxe, o selecţie din două volume publicate după 1989, Poezii alese de cenzură şi Traversarea. În prezentarea care precedă poemul se vorbeşte despre Sorescu ca despre „unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi români”, un tip satiric, cu un umor aparte şi priză la public, tolerat de regimul ceauşist, dar şi forfecat când s-a crezut de cuviinţă: Ţăranii e unul dintre aceste texte respinse de la publicare şi apărut după 2000. „Ţăranii-acas’ mănâncă boabe fierte,/ La un foc mic de boabe şi cenuşă,/ Hârciogii şi ei – Dumnezeu să-i ierte/ Tot mai puţine boabe au în guşă” sună în englezeşte cam aşa: „At home, the peasants eat grains,/ boiled over embers to make a gruel./ The hamsters also – poor things –/ have hardly a grain in their gizzard”…
După un close-reading prob şi eficient, în care defoliază fineţea ironiei soresciene, pendularea inteligentă între realism şi şarjare, specularea imaginaţiei cititorului ş.a., Rumens trage spre ideea unui poem globalmente anti-regim, toxicitatea regimului ieşind indirect în evidenţă: „Tot ce fac ţăranii e de neînţeles. Mănâncă, dar sunt flămânzi, sunt proprietari ai pământului, dar pur şi simplu plâng şi mor. Tocmai această absenţă a sensului dă sare şi piper poemului“. Totuşi, poemul sorescian n-ar fi unul de protest fiindcă „vine dintr-o cultură în care nu-şi mai are loc speranţa că asemenea mesaje vor fi auzite şi de altcineva decât de cei lipsiţi de putere. Satira nu e atât o armă ofensivă, cât o formă de apărare împotriva impulsului de a-i plânge pe ţărani şi de a se stinge odată cu ei“.
Nici comentariile cititorilor acestei postãri nu sunt lipsite de interes. Te scoate din toropeală să parcurgi opiniile unor inşi informaţi, neromâni, care au idee de poezia lui Sorescu şi sunt preocupaţi de standardele unei traduceri reuşite. Alţii, mai puţin prinşi de aspectele filologico-estetice, sar calul dincolo de filologie, mai aproape de prezentul socio-economic: acceptă că Ţăranii lui Sorescu aduc mărturie asupra unui „regim oribil“, dar nu uită că „zonele rurale româneşti îşi pierd acum cele mai zdravene braţe de muncă, în favoarea unor ţări nesăţioase ca Marea Britanie“, sub cureaua competiţiei capitalismului neoliberal. Totuşi, cum arta câştigă de multe ori lupta cu îngusta realitate, cineva e de pãrere cã „cel puţin poezia română e tradusă, aici, în Marea Britanie, de oameni dedicaţi şi pricepuţi, care o scot din obscuritate şi uitare“. Braţe de muncă ieftine contra unor traduceri plauzibile în limba de circulaţie a momentului: un schimb cât se poate de onest.