Premisele teologico-politice
În urma recentelor proteste împotriva Chevron care au avut loc în judetul Vaslui si care s-au distins printr-o puternica implicare a clerului ortodox, se discuta tot mai mult despre cât de oportuna este participarea reprezentantilor Bisericii la astfel de actiuni sociale. Vocile din presa favorabile politicii de exploatare a resurselor subsolului, pe care guvernarea USL a preluat-o neschimbata (în ciuda a ceea ce afirma pe vremea când era în opozitie) de la guvernarea MRU, au pus presiune pe BOR reprosându-i ca, în ciuda spiritului ce-ar trebui s-o caracterizeze, se implica în politica si, mai mult, se situeaza (ca de atâtea ori în trecut) de partea proasta a istoriei si a geografiei, opunându-se progresului si împingând tara înspre Rasaritul dominat de obscurantism, primitivism si de tarele postcomunismului, care se adauga la o mai veche traditie a opozitiei fata de modernitatea occidentala. Pe de alta parte, un comunicat al Patriarhiei vizând clarificarea pozitiei oficiale a acesteia cu privire la problema exploatarii gazelor de sist este deja interpretat de diverse voci situate în zona extremei stângi într-o cheie marxista clasica: ierarhia BOR a batut palma cu marele capital lasând astfel în off side „preotimea revolutionara“ de la Pungesti si pe enoriasii acesteia din urma, oameni simpli si sarmani, confirmând înca o data faptul ca Biserica este si ramâne traversata de un conflict de clasa, care separa „lower Church“ de „upper Church“ si îi rezerva eternul statut de aliat al opresiunii si producator de opium pentru poporul ce trebuie tinut în frâu.
În ceea ce ma priveste cred ca, atât în spatele reprosurilor venite dinspre dreapta neoconservatoare si neoliberala, cât si în spatele reprosurilor venite dinspre stânga revolutionara de inspiratie marxista, se ascunde instinctul propriu ideologiilor moderne (nimic nou din acest punct de vedere) de a captura Biserica si de a si-o subordona. De a impune teologiei criterii ideologice, fapt care, asa cum bine subliniaza John Milbank, se întâmpla inevitabil atunci când, dominata de interese meschine sau pur si simplu marcata de complexe de inferioritate, teologia abdica de la misiunea ei: aceea de a citi lumea si, pe cale de consecinta, variile ideologii care sustin lecturi diferite ale lumii, cu propriile ei criterii. Însa înainte de a purcede la o critica detaliata a pozitiilor mentionate mai sus si de a formula câteva obiectii fata de pozitia oficiala a Patriarhiei, este bine sa lamurim ce anume a zis de fapt Patriarhia. Astfel, Biroul de Presa al Patriarhiei Române „informeaza opinia publica“ de faptul ca „pâna în prezent, Patriarhia Româna nu a formulat o pozitie oficiala în legatura cu problema explorarii si exploatarii gazelor de sist în România, deoarece nu cunoaste temeinic toate implicatiile politice, economice, sociale si ecologice ale acestui demers. De altfel, si pozitia oficiala a Sfântului Sinod din noiembrie 2003 referitoare la proiectul minier de la Rosia Montana a tinut cont de pozitia oficiala a Academiei Române care dispune de specialisti în domeniu. În plus, la Rosia Montana este vorba de un patrimoniu religios-cultural (biserici-monument istoric si cimitire) care vor fi afectate prin implementarea acestui proiect minier.
Pentru clarificarea problemei exploatarii gazelor de sist în România, Patriarhia Româna considera ca autoritatile competente ale Statului român trebuie sa exprime o pozitie clara referitoare la acest proiect considerat strategic si sa asigure o informare completa si corecta la nivelul comunitatilor locale despre avantajele si consecintele pozitive si negative ale unei asemenea exploatari.
Referitor la participarea unor preoti din judetul Vaslui la protestele publice din localitatea Pungesti împotriva gazelor de sist, precizam ca acestia nu s-au consultat cu Patriarhia Româna, pentru ca nu sunt subordonatii ei, ci episcopiei Husilor (1) iar implicarea lor este una personala împreuna cu o parte din comunitatea de credinciosi.
Patriarhia Româna recomanda (subl.m. – A.R.) clerului ortodox sa se abtina de a participa personal la manifestatii publice pro sau contra proiectului pentru a nu dezbina comunitatea ortodoxa, ci sa solicite autoritatilor în drept lamuriri si implicare responsabila“.
Rezumând cele afirmate în comunicatul de presa al Patriarhiei, este important sa subliniem cele doua motive, altminteri strâns legate între ele, pentru care Patriarhia a ales sa adopte o pozitie de neutralitate în problema exploatarii gazelor de sist. Întâi de toate, Patriarhia insista asupra faptului ca partizanatul pro sau contra proiectului de exploatare a gazelor de sist (cel putin în forma sa actuala) risca sa divizeze Biserica în functie de o chestiune seculara care nu are statutul unei învataturi de credinta. Este însa foarte important sa clarificam ce anume trebuie sa se înteleaga prin aceasta, caci aici se situeaza ambiguitatea care, în lipsa clarificarilor, vulnerabilizeaza Biserica în fata atacurilor de factura ideologica. Spre deosebire de ideologii ferm convinsi ca stiinta (nu doar cea care priveste impactul ecologic al anumitor tehnologii, ci si, mai pe larg, stiinta economiei (2)) nu poate fi decât de partea lor, Patriarhia lasa clar de înteles faptul ca Biserica nu-si asuma o pozitie politica într-o chestiune în care corecta pozitionare politica depinde de o corecta expertiza stiintifica (care la rândul ei depinde de abilitatile si probitatea oamenilor de stiinta), pentru simplul motiv ca Dumnezeu nu i-a revelat Bisericii adevaruri de ordin stiintific, înzestrându-l în schimb pe om cu ratiune pentru ca singur sa le descopere. Pe de alta parte însa, si aici este distinctia pe care e nevoie sa o facem, Dumnezeu ne-a revelat adevaruri de ordin moral, care includ felul în care trebuie sa ne purtam unii cu altii si toti cu natura creata de Dumnezeu. Din acest punct de vedere, atunci când rezultatul concret al unui model de dezvoltare economica este faptul ca unii se îmbogatesc pe seama altora care se otravesc, Biserica nu poate adopta o pozitie de „neutralitate politica“ decât cu pretul tradarii vocatiei ei marturisitoare. În acest sens, abordarea teologica ortodoxa a raportului dintre economie si societate, precum si a problematicii ecologice, nu lasa loc de niciun fel de echivoc cu privire la modul (polemic, daca e nevoie) în care trebuie sa se pozitioneze Biserica în aceasta situatie. Într-un astfel de caz, pastrând proportiile, neutralitatea politica se traduce prin consimtirea la acel model de oferta (demonica, trebuie subliniat) pe care Joseph Goebbels l-a propus cândva crestinilor germani: noi va lasam în pace sa va vedeti de cele ceresti, iar voi lasati-ne în pace sa ne ocupam de cele pamântesti. Lucrurile se complica însa atunci când nu mai discutam propriu-zis despre condamnarea unui model economic al carui principiu este saracirea si otravirea unora (de regula a marii majoritati) cu scopul îmbogatirii altora, ci de confruntarea cu un mecanism de propaganda, care la o adica îsi permite sa cumpere si niscaiva experti si care pretinde ca lucrurile nu stau deloc cum spun altii. Sau, altfel spus, când avem de-a face cu o ideologie care afirma ca ceea ce face Chevron la Pungesti (sau, tot asa, RMGC-ul la Rosia Montana) este curat ecologic si profitabil pentru toti cetatenii acestei tari si în special pentru localnici. Or, daca teologia poate condamna o ideologie sau alta în anumite aspecte ale ei (de exemplu rasismul nazistilor, ateismul de stat al comunistilor, darwinismul social al neoliberalilor sau libertinismul liberalilor de stânga), demontarea ideologiei (adica a minciunii care, din motive „omenesti prea omenesti“, este crezuta chiar si de cei care, mintind, se mint) sau a simplei manipulari desantate reprezinta apanajul ratiunii.
Ce ar trebui sa înteleaga stânga?
Din acest punct de vedere, e oarecum surpinzator sa-i vezi pe unii care, de regula, îsi încep expunerea motivelor pentru care nu cred în Dumnezeu cu acea istorioara neortodoxa privitoare la procesul lui Galileo Galilei, ca sunt suparati pe Patriarhie pentru ca îsi fundamenteaza neutralitatea (pe care o recomanda si preotilor) în problema gazelor de sist tocmai pe independenta stiintei în raport cu religia – independenta greu câstigata, baza a laicitatii si dat fundamental (daca nu chiar datul fundamental) al modernitatii în al carei destin se înscriu cu mândrie si marxistii nostri. Mai mult decât atât, în mare vorbim despre oameni care, invocând acelasi principiu al laicitatii, nu pierd nicio ocazie pentru a ataca Biserica atunci când aceasta se pronunta public asupra unor chestiuni pe care propria traditie nu-i îngaduie sa le treaca sub tacere, cum ar fi problema avortului sau a institutionalizarii relatiilor dintre persoane de acelasi sex. Este evident ca mai toate reprosurile pe care stânga le formuleaza la adresa Bisericii se reduc în fond la unul singur: Biserica e vinovata pentru ca e Biserica si nu se lasa acaparata si redefinita de ideologia socialista, cu diversele ei variatiuni. Dupa cum vom vedea în cele ce urmeaza, nici dreapta neoconservatoare/ neoliberala nu pune însa problema în alti termeni. Dar înainte de a trece la aceasta problema si pentru a evita alunecarea într-un relativism epistemologic periculos, se cuvine sa mentionam faptul ca, daca pe de o parte e adevarat ca, din punct de vedere stiintific, problema heliocentrismului si cea a exploatarii gazelor de sist nu par sa fie totusi la fel de clare (altminteri, un argument pentru contramandarea exploatarii gazelor de sist poate fi pur si simplu nevoia de a mai astepta vreo zece-douazeci de ani, ca sa ne lamurim mai bine ca societate), pe de alta parte, încercarea unora precum domnul Andrei Cornea (v. „Diavolul la Pungesti“, într-un numar recent din revista „22“) de a reduce opozitia fata de Chevron la simpla habotnicie a opozantilor (combinata în plus si cu xenofobie!), tradeaza, dincolo de orice îndoiala, o gândire prea putin argumentata si mult prea ideologizata, convinsa de faptul ca ratiunea e neoliberala sau nu este deloc, si marcata tocmai de mesianismul salvator (învestind marele capital cu atribute mesianice) pe care autorul îl reproseaza altminteri celor pe care îi critica. Însa nu doar ca exista studii serioase cu privire la impactul daunator al exploatarii gazelor de sist (în România, un articol foarte bine documentat si argumentat referitor la astfel de studii a fost publicat de domnul Ciprian Domnisoru pe platforma Criticatac). Dar dincolo de acest fapt, nu-mi vine deloc sa cred ca hotarârea tarii Luminilor de a interzice fracturarea hidraulica e dictata de aceeasi încrucisare de mistica panteista (ecologista – new age) si panenteista (ortodoxa). Altfel spus, mai ales daca adaugam la toate acestea si conditiile specifice spatiului românesc, atât în ceea ce priveste calitatea cadrului legislativ, cât si în ceea ce priveste calitatea guvernantilor care au mintit populatia cu nerusinare, devine cât se poate de clar ca protestele din judetul Vaslui sunt absolut rezonabile. Sau, altfel spus, ca oamenii au toate motivele sa fie îngrijorati.
Ce obiectii s-ar putea ridica fata de pozitia Patriarhiei?
Patriarhia le recomanda preotilor sa stea linistiti la casele lor si sa „solicite autoritatilor în drept“ lamuriri cu privire la implicatiile exploatarii din judetul Vaslui. Teoretic, totul suna bine. Dar daca situam teoria în contextul concret cu care avem de-a face e ca si cum i-ai recomanda oii sa se informeze cu privire la siguranta ei de la lupul care tocmai si-a dat jos de pe el pielea de oaie cu care a defilat în campania electorala. Autoritatile carui stat? Ale statului condus de un plagiator dovedit si de un razgândac de pomina, care tocmai l-a demis pe seful Institutului Geologic pentru ca a spus adevarul despre Rosia Montana? Despre ce autoritate a expertizei publice mai putem vorbi atunci când expertiza se poate cumpara, iar plagiatorii deveniti prim-ministri pot demite oameni de stiinta care îsi respecta cu adevarat profesia si îsi fac datoria de constiinta?
Apoi, cineva ar putea spune ca, desi preotii sunt si ei cetateni posesori ai unor drepturi pe care au dreptul sa si le apere (printre care si dreptul la apa potabila), ar fi de preferat ca de mobilizarea cetatenilor sa se ocupe alte categorii sociale, fara obligatii pastorale, ca de exemplu profesorii. Dar daca am convenit ca temerile cetatenilor sunt legitime, cu atât mai mult cu cât statul român este afundat de clasa politica într-o grava criza de legitimitate, întorcându-ne la cazul concret ne putem întreba nu doar „care stat?“ ci si „care societate civila?“. La modul practic, pot fi oamenii din anumite zone ale tarii mobilizati pentru apararea drepturilor lor elementare altfel decât prin Biserica? Este ierarhia BOR deranjata de acest cvasimonopol al autoritatii asupra constiintelor pe care îl are înca în multe zone ale tarii? Probabil ca nu. Dar autoritatea nu trebuie sa reprezinte un privilegiu din care te poti eventual înfrupta cot la cot cu baronii locali si, mai nou, globali, ci o mare responsabilitate fata de cei care ti-au fost încredintati. În comunicatul Patriarhiei se spune ca unul dintre motivele pentru care Sinodul a decis sa se opuna proiectului de la Rosia Montana e faptul ca acolo urmeaza sa fie distruse lacasuri de cult si cimitire. La Rosia sunt morti. Da, dar la Pungesti sunt vii! Iar oamenii sunt mai importanti decât cladirile, caci trupul este „templu al Duhului Sfânt“ (1 Corinteni 6, 19), si trupul nu poate trai fara apa. În fine, poate ca n-ar strica sa mai ridicam în acest context si o alta problema. Daca la modul concret sateni precum cei din Pungesti vor fi lasati de izbeliste dupa principiul „bate-voi pastorul si se va risipi turma“ (Matei 26, 31), probabil ca, pentru moment, multora dintre ei nu le va ramâne decât sa lase drumul Bisericii si sa ia drumul cârciumii. Iata însa ca, sub presiunea actualei crize a sistemului capitalist, lucrurile încep sa se schimbe si în România. Si daca în Decembrie ’89 se rostea pe strazile si în pietele Bucurestiului rugaciunea Tatal Nostru, la douazeci si patru de ani de la caderea regimului comunist, încercarea (nu foarte inspirata, dat fiind rezultatul) de a-i uni în rugaciune pe toti protestatarii care iesisera în strada pentru a se solidariza cu taranii din Pungesti (altminteri mobilizati de preoti ortodocsi) a esuat într-un amestec de penibil si sinistru. În Cehia, fosta tara comunista („eliberata“ de doua ori de Armata Rosie) care, ca si România, a fost dominata pâna de curând de consensul anticomunist, Partidul Comunist a obtinut în recentele alegeri cincisprezece la suta (cred ca scenariul ar fi fost inimaginabil acum sapte ani) si este foarte posibil ca dupa viitoarele alegeri Grecia sa fie guvernata de extrema stânga. În fond, întrebarea care se ridica depaseste cadrul restrâns al judetelor afectate de proiectele de exploatare a gazelor de sist, facând trimitere la raportarea de ansamblu a Bisericii fata de evolutia capitalismului pe timp de criza. Este o întrebare care ne-a ocolit în mare parte pâna acum, datorita particularitatilor istorice ale Rasaritului european, dar cu care Biserica Romano-Catolica se confrunta de mult timp. Întrebarea este în ce masura frica excesiva de politizare a BOR (altminteri vorbim de un risc real, de potentiale devieri eretice, care genereaza temeri legitime) nu risca sa lase masa oprimata la îndemâna agitatorilor care îmbina lupta pentru justitie sociala cu propaganda ateista (cu toate consecintele care deriva din aceasta din urma) si a caror strategie de discreditare a clerului invoca tocmai pasivitatea acestuia din urma în raport cu problemele materiale si sociale cu care se confrunta turma (3). Sigur, mi se va spune ca România e înca departe de astfel de probleme si este adevarat ca lucrurile nu evolueaza în aceasta directie cu viteza pe care si-ar dori-o unii. Însa consider ca o Biserica cu suflu profetic trebuie sa fie întotdeauna cu un pas înaintea vremii sale, nicidecum cu un pas înapoi, prinzându-se de realitate doar atunci când este prea târziu. De aceea, cred ca Biserica Ortodoxa Româna ar trebui sa fie mai activa în anii care vin pe partea de teologie politica, sociala si ecologica, precum si, evident, pe partea de misiune sociala.
Ce vraji si vrajeli a mai facut dreapta?
În final, doresc sa ma opresc si asupra argumentului conform caruia participarea preotilor la protestele împotriva exploatarii gazelor de sist risca sa divizeze comunitatea ortodoxa. Cu atât mai mult cu cât acest argument a fost invocat, pe platforma contributors, de catre domnul Marius Vasileanu. În articolul domniei sale, intitulat „Popa-Cablu si gazele de sist“, domnul Vasileanu debuteaza cu doua precizari binevenite: întâi de toate subliniaza faptul ca în ortodoxie sensibilitatea ecologica are o solida înradacinare teologica, iar apoi dezminte ineptia conform careia clivajul pro-exploatare vs. anti-exploatare s-ar suprapune pe clivajul traditionalisti vs. ecumenisti. Articolul este dominat însa de o atitudine critica (acida) pronuntata vizavi de preotimea cu veleitati activiste, considerate profund deplasate de catre autor. Ma voi opri doar la doua dintre argumentele invocate de domnul Vasileanu în sprijinul pozitiei sale. Cel dintâi îl reia practic pe cel din comunicatul Patriarhiei. Astfel, autorul se întreaba: „Preotul X din Pungesti, sa spunem, care are o atitudine talibana într-o astfel de chestiune (a gazelor de sist – n.m.: A.R.), mai poate fi considerat „parinte spiritual“ de un localnic cu pareri opuse în ceea ce priveste gazele de sist?“. Dincolo de acest fapt, domnul Vasileanu reaminteste Bisericii faptul ca, vrând, nevrând, BOR a fost si este si un actor geopolitic, implicat în jocul geopolitic dintre Vest si Est, a carui miza include interesul national al românilor si al „fratilor de peste Prut“, interes care trece prin independenta energetica pe care, vrând, nevrând, preotii care se opun gazelor de sist o pericliteaza, expunând în plus Biserica si la atacuri mediatice mai mult sau mai putin fundamentate care-i creeaza o imagine de institutie retrograda si anti-occidentala, imagine pe care BOR, sugereaza domnul Vasileanu, nu si-o poate permite dat fiind faptul ca optiunea pro-occidentala corespunde intereselor strategice ale României. Cert este ca, spre deosebire de mine, care insist asupra riscurilor pe care le implica o eventuala ruptura a ierarhiei de popor, domnul Vasileanu da de înteles ca BOR ar putea face abstractie de popor, dar ar trebui sa aiba mare grija ca nu cumva sa se puna rau cu presa basista. Iar, daca tot veni vorba de popor, sunt nevoit sa constat ca acelasi domn Vasileanu care se întreaba astazi cum ar mai putea sa pastoreasca parintele Laiu un enorias fracturist, nu avea astfel de dileme asta-vara, când soma ierarhia BOR sa ia atitudine în fata „loviturii de stat“ (fireste, la fel ca si domnul Cornea cu privire la efectele fracturarii, nici domnul Vasileanu nu are nici o îndoiala ca asta-vara chiar am avut de-a face cu o tentativa de lovitura de stat). Cum ar mai fi putut o ierarhie convertita la talibasism sa-i pastoreasca pe cei 7,4 milioane de români (de fapt 8,4 milioane, daca adaugam si milionul de români care nici n-au votat pentru suspendare, dar nici nu s-au conformat apelului presedintelui de a boicota referendumul) vinovati de complicitate la „lovitura de stat? Din nou, BOR poate face abstractie de popor. Important e sa se pozitioneze „strategic“ alaturi de „fruntea tarii“ si împotriva rusilor, slujind interesul… altora. În fine, daca tot veni vorba de popor, domnul Vasileanu ar trebui sa stie ca, desi compus din mai multe neamuri si organizat canonic în mai multe biserici autocefale, poporul lui Dumnezeu, crestin-ortodox, este unul. Asa ca domnul Vasileanu nu-mi pare prea coerent atunci când, pe de o parte acuza clericii vasluieni de crearea unor diviziuni în sânul Bisericii, iar pe de alta parte (asta rezulta din articol) îi cere BOR sa-si asume rolul sau partizan de actor geopolitic în conflictul româno-rus. Spun asta fiindca stiu ca, asa cum a dovedit-o cu prisosinta afacerea Corneanu în 2008, elita noastra pro-europeana „joaca cartea nationalismului dupa cum“ îi „convine“ si ca, deseori, aceiasi ecleziologi ultrascrupulosi în raport cu orice intersectare dintre constiinta ortodoxa si cea nationala, n-au nicio jena în a cultiva filetismul (care alaturi de „hiliasm“ reprezinta erezia care-i îngijoreaza atât de mult pe toti teologii si patrologii adepti ai globalizarii dupa reteta neoliberala) atunci când nationalismul poate fi uilizat ca instrument de lupta împotriva rusilor. Însa vazând cât ne costa „independenta fata de rusi“, poate ca totusi n-ar strica sa întretinem macar buna întelegere la nivel bisericesc, daca la nivel politic relatiile sunt atât de antagonice. Chiar si din punct de vedere strategic, oare e întelept sa aruncam toate podurile în aer sau pur si simplu sa acceptam orice ne baga pe gât (la figurat si la propriu) Chevron si altii asemenea, din dorinta de a parea mai europeni decât francezii?
În fine, toate aceste observatii ne readuc la problema ce priveste masura în care unele consideratii prezente în comunicatul Patriarhiei, altminteri cât se poate de corecte din punct de vedere abstract, îsi pastreaza acelasi statut atunci când le discutam din punct de vedere concret. Pentru ca, daca ne temem, si e normal sa ne temem, de divizarea comunitatii ortodoxe ca rezultat al partizanatului pe tema gazelor de sist, e normal sa ne întrebam si în ce masura vorbim totusi de un pericol concret. Pentru ca, pe de alta parte, dupa cum am aratat, BOR este prinsa între pericolul ce poate rezulta dintr-un militantism excesiv si pericolul ce poate rezulta dintr-un exces de pasivitate/ neutralitate. Ca si ereticii din vechime, ideologii de astazi vor sa ne faca sa vedem un singur pericol, în politica si în spiritualitate deopotriva; sa ne puna ochelari de cal si sa ne mâne ei încotro vor (adica la loc fara verdeata, cu cianura si alte substante toxice). Or, în masura în care vorbim despre oameni simpli, dezinformati si manipulati de o presa si de niste politicieni aserviti intereselor comerciale ale marilor corporatii, este oare crestineste sa-i deprivam de posibilitatea de a fi informati de catre membri mai informati ai comunitatii, care în multe cazuri sunt preotii, si care, chiar daca pot gresi (si este foarte important sa nu deducem automat competentele stiintifice din harul preotiei), sunt totusi cunoscuti ca oameni de încredere, care nu însala cu buna stiinta, oameni care si-au câstigat încrederea enoriasilor asa cum politicienii (care spun una înainte de alegeri si fac alta dupa) n-au fost în stare sa o faca? Fireste ca exista o limita. Nu poti opri omul de la împartasanie pentru ca i-a intrat lui în cap ca fracturarea e ok. Dar nu vad de ce am presupune ca participarea preotilor la proteste genereaza clivaje intraecleziale într-atât de intense. De fapt, n-am vazut pâna acum niciun fel de clivaje. Daca pe minerii RMGC i-am vazut în Apuseni, pe petrolistii Chevron nu i-am vazut (înca) în Moldova. Nu zic ca n-or exista. Dar poate ca ar trebui si ei sa fie ceva mai vocali si mai articulati ca sa fie bagati în seama. Domnul Vasileanu a putut trece cu vederea 8,4 milioane de alegatori consemnati. Însa nu-l poate trece cu vederea pe fracturistul anonim/ nevazut. Deci despre ce discutam de fapt? Lasând gluma la o parte, orice decizie s-ar lua, în opinia mea ea trebuie sa se bazeze nu pe presupuse pluralisme, ci pe realitatile pe care episcopul locului ar trebui sa le cunoasca cel mai bine si caruia sa nadajduim ca îi va darui Dumnezeu întelepciunea necesara.
Daca asa stau lucrurile cu oamenii simpli, despre restul ce am putea spune? S-au recomandat domnii Cornea, Aligica sau Pantazi ca membrii ai comunitatii ortodoxe? Iar daca e sa vorbim de un clivaj între guvernati si guvernanti (si ei, saracii, tot oameni cu frica lui Dumnezeu, nu-i asa?), atunci sa întrebam de câte ori a facut ierarhia bisericeasca uz de autoritatea sa pentru a-i chema la pocainta pe acesti din urma membri ai comunitatii ortodoxe pentru furaciunile, minciunile si abuzurile pe care deseori le comit la vedere (adaug asta pentru ca mi se va spune ca si p-astea trebuie sa le dovedeasca expertii din Justitie)? În fine, daca e sa vorbim de acei membri ai laicatului care invoca argumente precum independenta energetica, locurile de munca si alte marote neoconservatoare, n-ar fi oare normal ca ei sa fie bagati în seama doar în masura în care chiar dau dovada de coerenta si consecventa, adica doar în masura în care se dovedesc oameni onesti? Ca sa luam decizii corecte, avem nevoie nu doar de o cunoastere empirica a realitatii concrete, ci si de criterii. Si nu putem cauta solutii pragmatice (solutia cea mai putin rea dintre cele posibile) decât împreuna cu oamenii cu care am cazut de acord, în prealabil, asupra principiilor morale si care si-au demonstrat adeziunea la acele principii morale prin statornica continuitate dintre „gând si cuvânt, dintre vorba si fapta, si dintre ieri si azi“. Pâna sa ne lamurim pe deplin cu privire la adevarul corespondenta, asumarea adevarului coerenta este testul care îi diferentiaza pe cei care chiar vor sa se lamureasca de cei care vor doar sa ne abureasca.
Concluzie
În acest articol nu am încercat sa dau un raspuns concret la o problema pe care numai ierarhia Bisericii este îndreptatita s-o decida, ci doar sa ridic o serie de probleme de care ar trebui sa se tina cont în cazul luarii unei decizii. Da, este periculos sa amesteci credinta cu politica, fie ca vorbim de politica de dreapta sau de politica de stânga. Si în diverse forme, de-a lungul istoriei moderne, si stânga, si dreapta au încercat deseori sa-si subordoneze crestinismul ideologizându-l. Însa pe cât de periculos, pe atât de imposibil este de evitat amestecul dintre crestinism si politica (caci, asa cum scriam într-un articol mai vechi, apartenenta la cetate si apartenenta la Biserica se întâlnesc în mod concret în omul concret), iar istoria Bisericii este plina de astfel de intersectari mai mult sau mai putin fericite si mai mult sau mai putin asumate. Pe de alta parte, asa cum arata John Milbank în magnum opusul sau, „Theology and Social Theory“, în spatele notiunii iluzorii de neutralitate a politicului secularizat, se ascunde faptul ca politicul care s-a autonomizat în raport cu puterea transfiguratoare a harului, materializata prin fapta si cuvânt (inclusiv în dimensiunea politica a acestora din urma), se închide de fapt într-o ontologie a violentei, definitorie pentru modernitate în ansamblul ei, si care devine pe deplin transparenta odata cu triumful la nivel global al neoliberalismului. Ca atare, acceptarea de catre Biserica a genului de neutralitate în care sistemul neoliberal vrea sa o închida înseamna de fapt pasivitate în raport cu darwinizarea programatica a vietii sociale, distrugerea iresponsabila a naturii si dezumanizarea omului; înseamna deci abandonare a omului si a lumii create cu scopul îndumnezeirii, si pentru care Fiul lui Dumnezeu a ales sa moara pe Cruce. Linia care separa crestinarea politicului si îmbisericirea lumii de politizarea crestinismului si înlumirea (mundanizarea) bisericii nu poate fi conceputa abstract si deci trasata aprioric. Dar cei ancorati temeinic în Duhul lui Hristos vor merge pe prima cale, pe calea de mijloc (împlinind astfel vocatia la care sunt chemati toti cei botezati) si vor sti sa o ocoleasca pe cea de a doua. Altminteri, nu o moderatie nevertebrata, cu o unica grija pe lumea asta – aceea de a suna alarma antitotalitara de fiecare data când îndraznim sa ne scandalizam de atrocitatile si samavolniciile pe care se fundamenteaza „cea mai putin rea (dar din ce în ce mai rea) dintre lumile posibile“, chestionându-le necesitatea – va reusi sa stavileasca genul de radicalisme asemanatoare celor pe care le-a cunoscut secolul XX. Dimpotriva, tocmai moderatia nevertebrata este cea care da apa la moara unor astfel de fenomene. De revenirea „diavolului în istorie“ nu ne poate apara decât radicalismul Evangheliei, acelasi care nu ne permite sa ne împacam cu „cea mai putin rea (dar din ce în ce mai rea) dintre lumile posibile“.
NOTE:
(1) De mentionat ca episcopul Husilor,
ÎPS Corneliu Bârladeanu, la a caui autoritate canonica face trimite comunicatul de presa al Patriarhiei, s-a remarcat recent printr-o iesire extrem de dura la adresa celor care „le iau românilor pamânturile” precum odinioara „comisarii sovietici”. De mentionat si faptul ca, dat fiind modul în care a gestionat cazul Tanacu, care a avut loc pe teritoriul sau canonic, ÎPS Corneliu Bârladeanu a reprezentat de-a lungul anilor o tinta predilecta a atacurilor venite din zona traditionalista si antiecumenista a BOR. Faptul cu pricina demonstreaza înca o data cât de aiuristica este asertiunea urechista (sau pur si simplu de rea credinta) conform careia opozitia clericilor moldoveni fata de proiectul de exploatare al Chevron s-ar datora unei optiuni antiecumeniste, antieuropene si antiprogresiste.
(2) În treacat fie spus, întotdeauna m-a amuzat faptul ca, daca pe de o parte se pretinde ca economia este o stiinta, deci nu o ideologie, pe de alta parte, de la bun început „marii economisti” s-au tot certat unii cu altii, neputând sa cada de acord asupra unor chestiuni economice fundamentale, fapt ce nu i-a împiedicat nici pe unii, nici pe ceilalti sa primeasca premii Nobel si, pe cale de consecinta, sa se adreseze publicului cu autoritatea expertilor situati cu totii, chipurile, deasupra ideologiilor si a clivajelor politice pe care le genereaza acestea din urma.
(3) Exista fireste si riscul ca, abandonata de ierarhie în ceea ce priveste lupta sociala, Biserica de jos sa încapa, cu cler cu tot, pe mâna unei miscari de extrema dreapta, asa cum s-a mai întâmplat în perioada interbelica. De aceea, merita sa ne întrebam daca, în loc de a respinge din start activismul social al preotilor, nu este mai bine ca acesta sa se desfasoare deopotriva cu binecuvântarea si supravegherea ierarhiei.