Sari la conținut
Autor: VIVIA SANDULESCU
Apărut în nr. 255

Exil în pamântul coregrafiei contemporane


    Desi am urmarit traiectoria Andreei Tanasescu de câtiva ani buni, „Exil în pamântul uitarii“ a fost primul spectacol semnat de ea pe care l-am vazut, iar surpriza a fost de proportii, încât am simtit nevoia sa-l revad, fiindca nu stiam ce sa urmaresc mai întâi (ideea, interpretarea, organizarea, subtextul?).
    Premiera de la Sala Atelier a Nationalului, la sfârsit de noiembrie, a fost rezultatul unui proiect la care au contribuit, printre altii, Centrul National al Dansului Bucuresti si Centrul de Cultura „George Apostu“ din Bacau si care s-a conturat în decursul unei rezidente „încrucisate“ la Luxemburg, în vara acestui an. Cu un asemenea back-up mai întelegi cum de apare „de nicaieri“ un spectacol dens, închegat, care presupune un efort de echipa sustinut, nu doar inspiratie si transpiratie.

    Cu un parcurs educational singular (câti coregrafi de dans contemporan se pot lauda cu studii profesioniste de pian si balet, masterat la Sorbona, doctorat în muzica la Bucuresti, burse în Canada si Franta, colaborari si invitatii la festivaluri importante si experienta în predare la nivel universitar înainte de a fi implinit trei decenii de viata?), coregrafa e în egala masura interpreta în propria lucrare, despre care îti dai seama pe parcurs ca e croita în jurul propriului sau personaj.
    O prima mirare produce tema („un strigat împotriva uitarii“ atrocitatilor comise de oameni împotriva semenilor) si oprirea asupra destinului tragic al poetului, eseistului si filozofului evreu Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane). Disparut împreuna cu sora sa în lagarul de la Auschwiz-Birkenau cu 65 de ani în urma, Benjamin Fondane este prezent prin crâmpeie de corespondenta dintre sotia sa si familia Maritain, în care sunt reluate ideile de exil în mijlocul multimii, de paradis pierdut, de univers al copilariei ca stare de gratie. Gândirea sa de evreu ratacitor, revelata intermediat, este cea a unui filosof nelinistit, interogativ, iar exprimarea eliptica tradeaza deruta si framântarile existentiale.
    Surprinderea mea, ca privitor al unui „spectacol de teatru-dans despre iubire, tradare si neputinta, despre absurditatea relatiilor umane“ este alimentata de dramatismul perspectivei creatoarei, a carei vârsta ar fi putut-o îndreptati la viziuni roz. Daca extrapolam preocuparile ei filosofice la epoca noastra si luam în considerare anii petrecuti în tari occidentale, lucrurile mi se par aproape descurajante…
    Sase personaje, potentiale cupluri, „însemnate“ la propriu, traverseaza o succesiune de momente, întâlniri, duete, despartiri, permutari, încercari, renuntari, resemnari, respingeri etc. Emotia nu e niciodata explicita, asumarea de roluri le încorseteaza, lucrurile nu ajung pâna la capat, ajutorul pare inutil, la tot pasul exista bariere invizibile, iar visul cel mare se întâmpla „dincolo“. Scurgerea vietii e fragmentata de alergarea ca urmarire, ca ambuscada sau evadare, târâtul devine o stiinta, iar ciclicitatea rimeaza cu întoarcerea la punct mort. Personajele traiesc crâmpeie de existenta, fara certitudini sau coerenta, înfrângerile lor sunt lipsite de sens si de maretie.
    Martorul este o marioneta umanoida, reverberata într-un buchet de capete numai bune de jucat sotron sau de aruncat la tinta, trista victima a agresivitatii gratuite ce nu tine seama de maternitate sau de întelepciunea vârstei. (Un moment de emotie gâtuitoare este cel cu pantofii de copil, subliniat de muzica lui Wagner.)
    Colajul audio construieste astfel un prim nivel al atmosferei, alaturând jazzul underground al lui Eivind Aarset cu mixurile aproape insuportabile ale Bang on a Can, sfâsietoare interventii din Richard Wagner si armonii burgheze (Accordion Tribe si Kurt Weil); muzica e mereu „murdara“, iar eclectismul contribuie la accentuarea derutei.
    Excelente proiectiile alb-negru ale lui Vali Chincisan, însotind miscarea sugestiv, dar fara sa acapareze atentia de la planul apropiat.
    O mare si placuta surpriza este consistenta materialului coregrafic. Se danseaza mult si bine, cu o totala si fericita ignorare a conceptualismului, înca la moda pe plaiuri dâmbovitene desi în mama-Franta e deja uitat. Vocabularul e divers, compozit, echilibrat ca pondere a elementelor dinamice si cu o remarcabila constanta energetica. Spre deosebire de cuvinte, frazele dansate curg fara poticniri, simbolurile se construiesc din miscare în aceeasi masura ca si din situatii, limbajul corporal umple hiatusurile exprimarii verbale, fara sa-si propuna construirea unui scenariu propriu-zis.
    Si nu în ultimul rând, interpretii sunt surprinzatori: e rar (la noi) ca un creator sa sustina cu egala disponibilitate o partitura dansata, de intensitate si durata, atunci când nu acesta este jobul sau de baza. Apoi Sanno Momo Peter, venit din lumi mai colorate special pentru aceasta colaborare, frapeaza prin aspect si prin disponibilitatea de a-si asuma rapid orice stil coregrafic. Nu se poate sa nu-ti sara în ochi Vanda Stefanescu, miniona si mobila, cu o plastica sigura si expresiva, o dansatoare careia i-ar sta bine în orice mare companie occidentala. (Unde danseaza de fapt? Nu stiu, la noi singurele doua companii de dans contemporan de stat au fost desfiintate în vremea ministeriatului lui Adrian Iorgulescu, iar altele particulare nu s-au constituit înca, din întemeiate temeri materiale.) M-a bucurat sa-l vad pe Valentin Stoica în ipostaza de dansator de contemporan si sa constat ca evolueaza la fel de degajat si la acelasi nivel valoric ridicat ca la Opera, unde este prim-solist. (Cu exceptia lui Cristian Tarcea de la Opera din Constanta, nu cunosc alt caz similar printre balerinii români activi la noi, desi polivalenta este nu doar dezirabila, ci de-a dreptul o conditie în alte tari.) Actorii Alexandra Ionita si Richard Bovnoczky se integreaza perfect între dansatori, iar marionetista Ana Craciun bântuie cu discretie între cele doua lumi, în simbioza cu omuletul de burete.
    Ma straduiesc sa evit formularile publicitare, de tipul „Andreea Tanasescu a explodat în peisajul coregrafic românesc“, desi realitatea nu e departe. Deprimant ca mesaj, dar reconfortant ca vigoare a manifestarii artistice, „Exil în pamântul uitarii“ este un demers interdisciplinar de maturitate, al unui creator care a filtrat îndelung înainte de a se exprima. În mod paradoxal, pesimismul coregrafei ne da sperante în cresterea unor „flori de mucegai“ în dansul contemporan românesc.