Evenimente în Orientul Apropiat, Ucraina şi Cuba

Un conflict „accidental“ aruncă în haos Orientul Apropiat. Ucrainenii continuă să-şi caute sensul în istorie: stat unitar, stat federal sau stat dezmembrat.
Putin la Havana. În timp ce NATO se apropie de frontierele Rusiei, Moscova îşi regăseşte prietenii din apropierea graniţelor Statelor Unite.
Un conflict accidental?
Uciderea a trei adolescenţi israelieni urmată de arderea de viu, din răzbunare, a unui palestinian, tot adolescent, a pus în stare de război Israelul şi gruparea militară palestiniană Hamas. De pe teritoriul Gaza unde fac legea, şefii militari ai Hamas-ului au lansat, primii, rachete spre Israel. Tel-Aviv-ul a ripostat mai întâi cu raiduri aeriene devastatoare. Într-o singură săptămână au ucis 175 de palestinieni. Deşi marile puteri au cerut reţinere, armata israeliană a pătruns apoi cu tancurile în Gaza. Iniţial, noul conflict militar a fost pus pe seama acelor tragice accidente în care au fost omorâţi cei patru adolescenţi. Dacă ar fi fost accidental, episodul s-ar fi închis rapid. Cu mult mai îndreptăţiţi suntem să credem că escaladarea violenţelor este rezultatul direct al blocajului negocierilor de pace israelo-palestiniene care, de multă vreme, s-a transformat în strategie. Orice progres în discuţiile directe dintre israelieni şi palestinieni este întrerupt şi urmat brusc de reluarea violenţelor.
Consiliul de Securitate s-a întrunit de urgenţă şi a adoptat o declaraţie generală, fără valoare. Aceasta indică dificultatea de a adopta o rezoluţie prin care să ceară imperativ încetarea operaţiunilor militare. Când scriu aceste note, se vorbeşte despre o nouă reuniune a Consiliului de Securitate. O rezoluţie care să condamne operaţiunile militare ale Israelului este exclusă, Statele Unite vor uza de dreptul de veto pentru a împiedica adoptarea ei. O rezoluţie care să condamne Hamas-ul ar fi inoperantă. În privinţa conflictului israelo-palestinian, marea problemă a oricărei soluţii derivă din dificultatea de a fi definit agresorul. Nu cel de acum, ci cel istoric. Este o culpă veche care se perpetuează de la împărţirea Palestinei, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, până azi. De aceea, ca orice conflict din Orientul Apropiat, cel căzut peste capul palestinienilor din Gaza nu poate fi socotit accidental.
În marginea acestui nou episod de confruntări militare, ofer cititorilor un motiv de reflecţie. În 2002, în condiţiile discuţiilor privind iminenţa războiului în Irak, Barack Obama, pe atunci doar senator de Illinois, estima că invazia Irakului nu va face decât „să aţâţe flăcările în Orientul Apropiat, să încurajeze în lumea arabă cele mai rele impulsuri şi să întărească forţa de recrutare a reţelei teroriste Al-Qaeda“. Cu aplicare la tema discutată, să precizăm că Hamas este fiica naturală a Al-Qaeda.
În Ucraina, militarii preiau iniţiativa
Recucerirea Slaviansk-ului şi a Kramatorsk-ului indică hotărârea Kievului de a substitui armata diplomaţiei. Preşedintele Petro Poroşenko este ferm în privinţa soluţiei militare: „ordinul meu rămâne în vigoare: trebuie întărită încercuirea teroriştilor (a insurgenţilor pro-ruşi, n.n.). Continuăm operaţiunile pentru eliberarea regiunilor Doneţk şi Lugansk“. Armata ucraineană a reuşit la 14 iulie să deblocheze aeroportul din Lugansk cu preţul pierderii unui avion de transport. Se spune că acesta ar fi fost doborât cu o rachetă trasă de pe teritoriul Rusiei. Morţii, suferinţele şi pagubele materiale nu contează.
Cât este de implicată Rusia în luptele din Sud-Estul Ucrainei nu se ştie exact. Diplomatic, Moscova se pronunţă pentru încetarea ostilităţilor şi cere discutarea situaţiei în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Ministrul de externe Lavrov chiar a făcut demersuri pe lângă Berlin şi Paris pentru organizarea unei reuniuni. De remarcat că, în toate soluţiile pacifiste avansate pentru rezolvarea crizei ucrainene, Rusia face abstracţie de faptul că a anexat militar Crimeea. Poate că mă înşel, dar am observat că în ultima vreme nici europenii nu mai insistă pe eliberarea acestei peninsule din Marea Neagră. Ministrul de Externe francez Laurent Fabius a afirmat că „Ucrainei trebuie să i se permită să controleze frontierele sale“. Cam vag! Nu precizează care frontiere: cele de dinainte sau de după anexarea Crimeei. Ciudat este că nici în declaraţiile lui Poroşenko nu se face mai multă lumină. Să fie „episodul“ un capitol deja închis?
În acest timp, ucrainenii continuă să-şi caute sensul în istorie: vor trăi într-un stat unitar, cum vor autorităţile de la Kiev, într-un stat federal râvnit de unii fără să-şi etaleze pofta, sau se vor trezi în faţa pericolului de a-şi vedea statul dezmembrat la doar două decenii de la crearea lui.
Putin la Havana
Imediat după Campionatul Mondial de Fotbal, liderii statelor membre ale (încă puţin vizibilei) organizaţii BRICS: Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud au convenit să se reunească la Brasilia. Mai importante decât acest conclav par să fie vizitele lui Putin în Cuba, Brazilia şi Argentina. Cea de la Havana este de-a dreptul spectaculoasă pentru faptul că ruşii şi cubanezii au găsit, în sfârşit şi cu adevărat, calea de a se împăca. Pentru că a fost o vreme când, dacă nu erau duşmani, prieteni nu mai erau.
Oficial, preşedintele Putin a discutat despre relaţiile dintre Rusia şi Cuba cu preşedintele Raul Castro. Cu Fidel Castro a descutat despre situaţia din lume; în cele două ore cât a durat convorbirea este de presupus că a fost vorba şi despre soarta comunismului.
După victoria Revoluţiei din 1959, regimul castrist şi-a extras puterea din sprijinul material venit din partea Uniunii Sovietice şi a statelor comuniste din Europa. Cubanezii au socotit că dezmembrarea Uniunii Sovietice şi prăbuşirea regimurilor comuniste est-europene au adus un prejudiciu enorm economiei ţării lor. Fidel a acuzat Moscova că a trădat comunismul şi multă vreme relaţiile dintre cele două state au fost practic îngheţate. Regimul castrist a reuşit să menţină Cuba ca stat suveran şi independent în ciuda dificultăţilor create de încetarea ajutoarelor şi de embargoul instituit de Statele Unite în urma cu peste 50 de ani. În concepţia autorităţilor cubaneze embargoul (în terminologia politică locală „blocada“) nu este un subiect de relaţii între Havana şi Washington, ci unul internaţional, întrucât acesta ar viola nu numai drepturile Cubei, ci şi pe ale altor state. Havana a prezentat în Adunarea Generală a ONU numeroase proiecte de rezoluţie solicitând „ridicarea blocadei economice, comerciale şi financiare“; deşi peste 180 de state au votat în favoarea unei astfel de rezoluţii, embargoul este încă în vigoare.
Timp de peste cinci decenii, în natura sistemului politic din Cuba nu au intervenit schimbări fundamentale. Pierderea sprijinului extern al statelor ex-comuniste a condus, însă, la modificarea strategiei politice castriste. Opţiunea comunistă a fost particularizată printr-un exces de indigenare: doctrina marxistă a fost înlocuită cu ideile lui José Martí, scriitorul-filosof mort în războiul de independenţă, la 1875; ideile revoluţiei din 1959 au fost adaptate şi ele la noile idealuri pentru a putea fi susţinut dreptul autorităţilor comuniste de a hotărî destinul politic al statului, de la administrarea bogăţiilor şi a resurselor până la a dispune de libertatea poporului cubanez. Acestea erau idealurile lui Martí, iar Fidel le-a adoptat teoretic şi politic.
Nu ar fi deloc surprinzător ca vizita preşedintelui Putin la Havana să contribuie efectiv la ieşirea din izolare a Cubei în sensul depăşirii severităţii embargoului american; poate chiar al anulării acestuia. Altfel Cuba întreţine relaţii diplomatice cu aproape toate statele lumii. Havana şi Moscova au hotărât să instituie o cooperare economică pe termen lung. Moscova a anulat 90% din datoria de 22,8 miliarde de dolari a acestui stat caraibean aflat la numai 180 km de Statele Unite. Soldul de 3.5 miliarde de dolari urmează să fie rambursat de Cuba în zece ani pe o cale cu adevărat negustorească: acesta va fi folosit pentru modernizarea unuia dintre marile porturi cubaneze şi construirea unui aeroport modern la Havana. Vizita liderului de la Kremlin este o piatră de hotar pentru că, prin acordurile comerciale şi înţelegerile politice, Rusia se reîntoarce în Cuba. În timp ce NATO se apropie de frontierele Rusiei, Moscova îşi regăseşte prietenii din apropierea graniţelor Statelor Unite.