Spre finele cartii lui Eugen Simion „In avangarda ariergardei. Convorbiri cu Andrei Grigor“ (Univers Enciclopedic, 2004, 364 p.), cel dintai mediteaza pe marginea consideratiilor lui G. Calinescu despre convorbiri, despre relatia dintre profesor si elev, neimpartasind parerile marelui critic despre diminuarea de prestigiu care ar rezulta din atari convorbiri, despre parerea aceluiasi ca marii scriitori n-ar fi conversat. Dimpotriva, scrie Eugen Simion, cazurile unor Goethe, Sartre si Malraux dovedesc contrariul. Retine ceva din cele scrise de
G. Calinescu in acest sens: „convorbirea lunga“ – scrie Simion – „nu-i buna, dialogul perpetuu poate incuraja spectacolul, dar nu poate intemeia adevarul, in fine controversa prelungita intre doi intelectuali (reali sau imaginari) lasa impresia de trancaneala“. Andrei Grigor intelege aluzia ca dialogul, care s-a purtat de-a lungul anului 2003, s-a sfarsit. S-a consolat atunci, dar a revenit, peste sapte ani, cu alta serie de provocari, astfel ca a aparut, in 2012, la Curtea veche, editia a doua, sporita cu aproape 200 de pagini si purtand acelasi titlu. Revenire benefica, fiindca astfel luam cunostinta cu alte si alte teme de reflectie ale lui Eugen Simion, nascute din atenta observare a realitatii literare, culturale si politice a deceniului care s-a scurs, toate provocandu-i amaraciuni, mahniri, dezamagiri, unele dintre ele notate si in sectiunea „Jurnalul public“ din „Fragmente critice“ (vol. V, 2007, vol. VI, 2009).
Convorbirile din aceasta carte au loc intre un saizecist si un optzecist moderat. Acesta a fost student al profesorului si participant la Cercul de critica de la Facultatea de Filologie din Bucuresti. S-au regasit apoi, in colegiul de redactie al „Literatorului“, al „Caietelor critice“. Chemat sa ia parte la infaptuirea unor proiecte ale Institutului de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“,
A. Grigor coordoneaza „Cronologia vietii literare romanesti. Perioada postbelica“ (I-VII, 2010-2011), coordonarea generala revenindu-i directorului institutului, Eugen Simion. Andrei Grigor, autor al unei monografii despre Eugen Simion (2001), declara ca-i datoreaza mult fostului sau profesor: „Nu am ascuns niciodata ca datorez cea mai mare parte a carierei mele intelectuale (cata este), incepand cu primii ani ai studentiei pana astazi, lui Eugen Simion“. Convorbirile dintre ei se intemeiaza, de multe ori, pe credinta in aceleasi valori, pe pretuirea unor scriitori ca Marin Preda (despre care Grigor a publicat cartea „Marin Preda incomodul“), Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Fanus Neagu, Valeriu Cristea.
Eugen Simion este un fermecator om de dialog. A dialoga, a convorbi pe o gama larga de chestiuni este pentru el un vechi exercitiu, cap de serie in acest sens fiind, probabil, interviul pe care i l-a luat, in 1968, lui Marin Preda, pe tema posibilitatilor romanului. Aflat la Paris, intre 1970 si 1973, ca lector la Sorbona IV, a dialogat pe tema criticii moderne cu Jean-Pierre Richard, Jean Rousset si Georges Poulet, texte incluse in „Timpul trairii, timpul marturisirii. Jurnal parizian“ (1977). Alte ample dialoguri au facut obiectul unor carti, precum „Convorbiri cu Petru Dumitriu“ (1994), dialogul cu Aurora Cornu despre Marin Preda, aparut initial in „Caiete critice“ si apoi in volumul „Portretul scriitorului indragostit. Marin Preda“ (2010). A mai dialogat cu Stefan Aug. Doinas, D. Tepeneag, Mihai Cimpoi, Adrian Paunescu, Daniel Cristea-Enache, Lucian Chisu. Si-a ales bine, cum se vede, convorbitorii. Lui Andrei Grigor i se confeseaza pentru ca ii apreciaza opera de critic literar, despre care a scris, il apreciaza ca profesor universitar de literatura.
In convorbirile cu acesta, isi comunica opiniile scriitorul cu indelungata activitate, cu o bogata opera, profesorul universitar cu o activitate de aproape o jumatate de secol, academicianul, de doua ori presedinte al Academiei Romane, ani in care au fost desavarsite o serie de mari proiecte stiintifice, directorul Institutului „G. Calinescu“, si aici coordonator al unor proiecte majore, precum „Dictionarul general al literaturii romane“ (I-VII, 2004-2009), al compendiului „Dictionarul literaturii romane“ (I-II, 2012), acesta adresandu-se „profesorilor, studentilor, elevilor de liceu si, in genere, publicului interesat de istoria literaturii romane, de valorile si formele originalitatii ei“, in fine, dar nu in ultimul rand, presedintele Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta, coordonator al seriei „Opere fundamentale“, care a depasit de mult o suta de volume.
Se converseaza cu un om bun, care este convins ca „bunatatea te face liber“, cu un intelectual decent care, cum spune cu mandrie, este „un produs al civilizatiei decentei“, cu un neresentimentar, cu un om echilibrat, temperat in relatiile cu oamenii, cu un om care, in privinta eului biografic, a ales, ca si unul dintre mentorii sai, E. Lovinescu, „calea discretiei absolute si a austeritatii“, cu un intelectual care nu sufera de boala preeminentei, nu vorbeste nici despre fericirile, nici despre nefericirile sale, care n-a fost prea tulburat de ingratitudinile unora, cu un personaj care a vazut si a patit multe, cultiva toleranta activa, respecta „un numar de valori morale si spirituale fundamentale“, pledeaza pentru intelegerea intelectualilor romani, care-si stapaneste subiectivitatea si n-o lasa „sa degenereze in ura si injurie“, cu o personalitate care are un cult al familiei (si-a iubit enorm tatal), care-si evoca plin de gratitudine profesorii, atat pe cei de la liceul ploiestean (N.I. Simache,
Gh. V. Milica, Enciu) cat si pe cei de la Facultatea de Filologie din Bucuresti:
Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Tudor Vianu, Dumitru Micu, Grigore Brancus, Valeria Gutu, Matilda Caragiu, Florica Dimitrescu, Zoe Dumitrescu Busulenga, Ov. S. Crohmalniceanu, care nu-i uita pe cei care l-au ajutat: Perpessicius Tudor Vianu, George Ivascu, Dumitru Micu, Pavel Tugui, cu un critic literar care are respect pentru tineri. Calitati care asigura mentinerea constanta a convorbirilor in zona interesului major, nefisurata deci de amanunte insignifiante.
Care sunt racilele lumii romanesti postdecembriste pe care le denunta? Incercam mai intai o sinteza a celor din lumea literara, culturala, universitara. Ele sunt demitizarea valorilor nationale, falsa democratie a valorilor, deopotriva zelatorii si delatorii literaturii romane, confuzia de valori, scoaterea istoriei si literaturii romane din manualele scolare, revizuirea critica a literaturii, care „depaseste rar la noi stilul injuriei si al rafuielii de mahala“, falsa confruntare de opinii, industria culturala consumista, aversiunea fata de scriitorii iesiti din lumea satelor, limba de lemn a globalismului, invatamantul filologic de la Facultatea de Litere din Bucuresti, care este „la pamant“, „si in care domina, deocamdata, spiritul de politichie marunta. Mici grupuri, cupluri, gazete care baga intriga, dl Pistil Pistilovici care nu vrea sa-l predea pe Arghezi pentru ca Arghezi a colaborat, doamna cutare care nu vrea sa auda de Nichita Stanescu si de Marin Sorescu pentru ca apartin generatiei ’60 si, se stie, generatia ’60 trebuie sa fie lichidata, nou-venitii (asistenti sau preparatori) care sunt pusi sa-l injure la «Razboiul» pe prof. S, care, crima impardonabila, sustine generatia ’60 si nu accepta ca din programa universitara sa fie scos Marin Preda pentru a fi introdus Radu Petrescu“.
O alta categorie de teme, desi departajarea de prima nu e usor de operat, priveste: respingerea, de catre unii, a ideii nationale, a ideii de specificitate, intelectualitatea de partid, politica romaneasca postcomunista al carei fundament este razbunarea, elitismul de azi, pe care-l considera o impostura politica, stilul inchizitorial din publicistica actuala, manifestarile spiritului antidemocratic, ciocoismul analistilor politici, deteriorarea exercitiului democratic, reforma care nu se mai termina, agitatia haotica, lingusitorii de profesie, zeflemeaua romaneasca, retorica nenorocirii, procurorii morali. Constatand toate aceste derapaje de la normalitate, declara: „Ca sa fiu drept, sunt disperat. Am trait pana la 57 de ani intr-un regim totalitar comunist si ma pregatesc de marea trecere intr-un regim capitalist mahalagesc, profund imoral, fara legi si fara stil“. Cu toate acestea, nu s-a saturat de Romania si nu-si da demisia din ea, fiindca stie ca „nu toata Romania este corupta si nu toti romanii sunt panglicari, infractori lenesi, mitocani, mistocari, asa cum ne sugereaza zilnic media romaneasca“. Are un remediu impotriva spectacolului grotesc dat de grafomani, detractori, palavragii: fuge spre clasici.
Inca ceva deosebit contin confesiunile lui Eugen Simion: o serie de memorabile, lapidare, expresive portrete ale unor scriitori pe care i-a cunoscut bine: Marin Preda, Nichita Stanescu, Fanus Neagu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea. Exemplificam cu acela facut lui Emil Cioran: „Am descoperit alt om: altul decat il prezenta comunitatea romaneasca din Paris, altul in orice caz decat lasau sa se inteleaga cartile sale. Cel mai mare nihilist al secolului XX era un om curtenitor, simpatic, radea cu pofta, spunea istorii amuzante, asculta – cu placere – povesti despre contemporanii sai. Nu dispretuia barfa, iar remarcile lui nu erau pline de rautate“. In unele cazuri, retine cate o replica a unuia, care nu-i face catusi de putin cinste, ca aceea a lui Al. Paleologu, care, intr-un context, in anii ’90, in care se afirma ca limba romana va disparea, a spus ca pe el perspectiva aceasta nu-l tulbura, fiindca romana nu este limba sa materna. In fine, amintim portretele a doua fiinte din afara lumii literare, nepotelele sale gemene, Sonia si Diana, „doua minuni albe“, pe care, adaugam noi, bunica lor, profesoara de limba romana Adriana Simion n-a apucat sa le vada, decedand cu o luna inainte de venirea pe lume a celor doua ingerite pe care le astepta.
Revenim la provocarile amicale adresate de Andrei Grigor conlocutorului sau, caruia i-a pus uneori intrebari dificile, la care acesta n-a dat, intotdeauna, raspunsuri foarte nete. Grigor, care, cum spune, are in el „un diavol al curiozitatii greu de potolit“, nu doar intreaba, ci vine, de multe ori, cu opinii proprii; despre placerea noastra, a romanilor, de a ne contempla dezastrele, corectitudinea politica, politicile culturale, ipocriziile lumii romanesti, „tiganirea“ si „inturcirea“ Romaniei, naravurile unor parohi, europenismul nostru… american. Cu cat profesorul il indeamna sa nu insiste asupra neplacerilor pe care ni le provoaca Romania de azi, cu atat mai mult staruie Grigor in amintirea starilor care-l exaspereaza, il revolta. Toate, scoase in fata pentru a-l incita pe Eugen Simion la marturisiri. Acesta nu raspunde intotdeauna la provocari, nu face, spre exemplu, consideratii despre modul de viata american, fiindca n-a calatorit in America.
In alt context, cand Simion ezita sa exemplifice atunci cand vorbeste de tradari de care a avut parte, Grigor insista si afla cateva nume de scriitori care l-au tradat pe conlocutorul sau. Cand Simion face procesul invatamantului filologic de la facultatea de specialitate din Bucuresti si cand crede sau spera ca degringolada acestuia este doar deocamdata asa, Grigor vine cu exemple din invatamantul filologic de la alte centre universitare si spune ca acel deocamdata are „bataie nefasta pe un timp mult mai indelungat“ si aduce exemple concludente intalnite in propria sa activitate, prelungiri ale dogmatismului din anii ’50, sechele ale sociologismului vulgar, sabloane din vechile manuale. Vreau sa spun, in incheierea consideratiilor pe marginea acestei chestiuni, ca Grigor a contribuit la vivacitatea convorbirilor.
Confesiunile celui care s-a dorit mereu „un comentator lucid al fenomenului romanesc“ mai au, pe langa calitatile pe care am incercat sa le subliniem, una la fel de esentiala, aceea ca cel ce se confeseaza recunoaste, cu franchete si eleganta, ca unele pagini din carte, cum sunt cele despre biografia sa, despre generatia ’60, au, in mod fatal, o tenta subiectiva.
Autor: IORDAN DATCUApărut în nr. 388