Eugen Simion 80

Tânarul octogenar

AUGUSTIN BUZURA

Ca de obicei, nu stiu cum sa încep. Scriu Eugen Simion si, brusc, îmi vin în minte câteva superlative pe care sunt convins ca sarbatoritul le merita cu prisosinta. În ceea ce ma priveste, indiferent de regim si indiferent de contextul politic sau literar existent, am spus întotdeauna ceea ce am crezut fara sa astept, în schimb, vreo multumire sau macar o jumatate de zâmbet. Se subîntelege, cred, ca nici nu m-am iluzionat ca as putea fi prieten cu cei ce nu admiteau ca si altii ar avea dreptate, dar am ramas în cele mai bune relatii cu propria-mi constiinta. Cât despre vârsta, ma urmareste replica unui înalt prelat caruia, la cei 80 de ani împliniti, i s-a urat sa prinda centenarul: „Multumesc, i-a raspuns acesta, dar sa nu limitam bunavointa Celui de Sus!“. Sper din toata inima ca Domnul va fi foarte generos cu Eugen Simion, caci, la aceasta vârsta, are o putere de munca extraordinara, mari si importante proiecte de dus la bun sfârsit. Iar în epoca noastra atât de aberanta, terorizata de impostori, circari si lichele sau, cum ar spune Marin Preda, în plina „era a ticalosilor“, este nevoie si de intelectuali adevarati care sa le spuna lichelelor ca sunt lichele si tarii ca exista, ca mai exista, dar ca directia pe care a pornit-o este gresita. Si, pe parcursul existentei noastre, nu pentru prima oara. În anii comunismului primitiv de dupa ultimul razboi, victorioasa pe front, dar învinsa în timp de pace, România exista mai mult în amintirile oamenilor în vârsta, a militarilor rasplatiti cu închisoarea pentru eroismul de care dadusera dovada pe front si al intelectualitatii adevarate cu care partidul comunist umpluse închisorile si lagarele de munca. Pe atunci, studiam istoria URSS, si nu istoria României, geografia URSS, biologia plina de exemple aduse din acelasi spatiu, iar marii scriitori erau nascuti cu totii dincolo de Nistru. – Marii scriitori care nu erau interzisi, ca Dostoievski, de exemplu, si ca „nebunul întru Domnul“, contele Tolstoi. Scriitorii români, cei cu adevarat mari, facusera imprudenta de a nu fi presimtit victoria comunistilor, a clasei muncitoare, „clasa cea mai progresista“. Lumina venea desigur numai de la Rasarit, iar luminatorii, cum se stie, tot de acolo, dar pe tancuri. Din cauza acestora, România a început sa se schimbe brutal, cu consecinte înspaimântator de grave. Nu erau importanti cei cu carte, ci cei ce educau multimile dupa o reteta stalinista, careia unii îi adaugau „specificul românesc“ asa cum se pricepeau – ba cu pistolul la tâmpla, ba cu inovatiile în materie de tortura gen Pitesti. Învataturile „nemuritorilor dascali ai omenirii“ trebuiau aplicate de catre reprezentantii „clasei celei mai avansate“. Asa au aparut, cum se glumea pe atunci, activisti, militari si securisti cu trei cizme: doua în picioare si una în fund, cum de altfel avea sa li se întâmple, în timp ce în literatura aceleasi idei erau propovaduite, asa cum au fost ele întelese, de catre Nicolae Moraru, Ion Vitner si Mihai Novicov printre multi altii care l-au saltat pe A. Toma tocmai lânga Eminescu, ba chiar si mai sus. Numai cei de buna-credinta si sincer interesati de cultura pot întelege cât de complicat a fost drumul de la realismul socialist si de la proletcultism la adevarata literatura. Spun asta si pentru a sublinia rolul unor critici mari, ca Eugen Simion, în impunerea unor valori incontestabile, dar si a unui mod de a gândi si întelege literatura. În acest context, cine si-ar fi putut imagina ca, dupa Revolutie, în plina libertate, fiii si nepotii vechilor kominternisti aveau sa devina cei mai fiorosi anticomunisti? Cine ar fi crezut ca acestia, urmati de numerosi frustrati fara opera, dar cu carnete de partid sau de simpli mercenari remunerati cu generozitate de diversii veleitari ai clipei, ne vor obliga sa ne reamintim metodele si atmosfera de dupa razboi? Internationalismul proletar de odinioara are un pseudonim: european. A fi sau a nu fi european. Azi, cea mai fioroasa acuza este sa fii antieuropean si antiamerican. Dar nici român nu e prea bine sa fii. Acum, lumina vine de la Apus, iar practicile din vremea comunismului primitiv se aplica întocmai: nimeni nu trebuie sa ramâna curat, nepatat. Si chiar nu stiu daca a scapat cineva. Tucalarii si lichelele viseaza o lume asemenea lor. Sigur, exista si diferente la care nimeni nu se astepta: vechii securisti îsi tineau turnatoriile în dosarele ascunse în arhive. Cei de azi, mult mai numerosi si mai agresivi, se grabesc sa le faca publice. Mai mult: nu e cool sa afirmi ca avem o cultura adevarata si o istorie demna de tot respectul. Noua inchizitie functioneaza, si literatura „acceptata“, sustinuta cu mare consum de energie de eunucii criticii acestui moment, este la înaltimea politicii. Sau invers. În acest context, Eugen Simion este una dintre personalitatile si prezentele cele mai necesare. Un mare si important reper. A scris, as îndrazni sa spun, o adevarata biblioteca, iar pe unde a trecut, a reusit sa-si aduca partea de nou, de nespus înca.
De asemenea, îi ramânem îndatorati pentru o alta biblioteca, dupa modelul Pléiade si, în egala masura, pentru manuscrisele lui Eminescu. De fapt, pe unde a trecut ca presedinte al Academiei Române sau ca slujbas al acesteia, a lasat în urma dictionare, studii si sinteze absolut indispensabile cercetatorilor nostri si oamenilor de litere. Prin urmare, nu am nici o îndoiala ca Eugen Simion – o complicata personalitate în care Caragiale si Nichita Stanescu fac, nu stiu cum, casa buna, nu trebuie judecat dupa vârsta, ci dupa marea lui putere de munca si, fireste, dupa proiectele atât de necesare culturii noastre pe care o slujeste cu un devotament total.

 

Criticul mântuit

HORIA BADESCU

Distins, protocolar, elegant, Eugen Simion este, poate, cea mai senioriala personalitate a criticii românesti contemporane.
Distant, atât cât trebuie pentru a para mojiciile funciare ori familiarismul agresiv. Discret, cât îi permite puternica-i personalitate. Mereu stapân pe sine, politicos pâna la exces, îsi îngaduie însa, nu de putine ori, o ironie subtire, cu care-si drapeaza copioasele delicii interioare, stârnite de variile întruchipari ale neghiobiei.
Dar cum „le style c’est l’homme“, ori poate invers, Eugen Simion ramâne egal cu sine însusi si în critica. Cu adaosurile de rigoare ale îndeletnicirii. Care comporta, din plecare, un orizont axiologic ce nu este la îndemâna oricui. Vreau a zice ca discursul Domniei Sale pastreaza distinctia si eleganta omului. Pastreaza distanta ( nu însa raceala !) care da perspectiva judecatii. Si, evident, acea subtila ironie sub care criticul îsi ascunde rezervele, mâhnirile fata de neîmplinirile scriitoricesti ori optiunile estetice în care nu crede, amuzamentele stârnite de veleitarism.
Mai mult înca, acea rezerva, care-l asaza în afara trecatoarelor agitatii existentiale, îi plaseaza judecatile aproape exclusiv în orizontul esteticului. Mântuindu-l, atât cât se poate, de zgura cotidianului. Ca si înaintasul sau E. Lovinescu, Domnia Sa nu pune prea mare pret pe spectacolul biografic. Numai ca, lovinescian în întelegerea actului critic, Eugen Simion este calinescian în scriitura, dar si în europenitatea cu care înscrie valorile nationale în peisajul continental. O marturisesc nu numai „criticele“ sale, ci si acel încântator jurnal parizian care m-a fermecat la aparitie si m-a facut sa-l astept, cu legitima curiozitate, pe Eugen Simion prozatorul. Nu stiu daca demonul epicului îl va seduce vreodata. Dupa doua decenii de când aceasta schita de portret îi însemna trecerea a doisprezece lustri de viata si care ramâne la fel de actuala si astazi când a mai adaugat alti patru, nu am stiinta sa se fi întâmplat. Timpul a curs în favoarea actului critic si a unor ambitioase proiecte editoriale si academice, carora s-a daruit cu fervoare si consecventa.
Celor patru admirabile volume ale ciclului „Scriitori români de azi“, fermecatoarei „Dimineata poetilor“, amplei lucrari despre E. Lovinescu si altor întâmpinari critice li s-au alaturat seria de „Fragmente critice“, scrierile despre Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ion Creanga, „Fictiunea jurnalului intim“, „Genurile biograficului“ ori „Convorbiri cu Petru Dumitriu“, lucrari de referinta care dau masura înzestrarii acestui spirit critic înalt, excelând prin gust, obiectivitate, profunzimea si eleganta discursului.
Numai ca profesorul n-ar fi fost el însusi daca dincolo de izbânzile critice nu s-ar fi implicat, trup si suflet în coordonarea si finalizarea unor proiecte editoriale de anvergura: „Dictionarul general al literaturii române“, editarea Caietelor eminesciene, seria de „Opere fundamentale“. Pentru care a platit, dupa tipicul românesc, cu hula multora, caci vorba lui Marin Sorescu: „Sa te fereasca Dumnezeu sa faci un lucru ca lumea sau sa ai succes! Dupa fiecare colt sta unu’ cu ciomagul pregatit!“.
A daruit Academiei Române, pe care a condus-o cu brio timp de opt ani, acel moment de glorie, sedinta solemna în onoarea ei a celor cinci Academii ce alcatuiesc Institut de France, eveniment unic în istoria academica franceza din ultimele patru decenii. Se petrecea aceasta în octombrie 2002 si am fost acolo!
Intelectual si literat de rasa, vietuieste sub semnul datoriei fata de cultura din care s-a ivit, dupa preceptele marilor înaintasi, pe care sminteala contemporaneitatii pare a le fi împins în desuetudine. Ceea ce nu-l împiedica pe academicianul Eugen Simion sa ramâna egal cu sine însusi. Adica de neclintit în credinta misiunii sale de ctitor, întâmpinând asprimile vietii cu seninatatea aulica pe care i-o confera constiinta unei opere majore si tineretea de spirit pe care si-a pastrat-o în trecerea anilor. Ave magister!

 

Discretia consecventei

NICOLETA SALCUDEANU

Aceste gânduri nu sunt nicidecum conjuncturale, „la aniversara“. Le-as fi exprimat oricum, fiindca ele se cereau spuse raspicat. A devenit deja un cliseu referirea la vocatia de constructor a Profesorului Eugen Simion. Însa de data aceasta ideea de cliseu capata o rara stralucire. Ea nu mai exprima o anume repetitivitate monotona sau o lipsa de originalitate plata, ci reprezinta însasi originalitatea si totodata recunoasterea unanima a unicitatii tipului de intelectual pe care îl însufleteste.
Nu ma voi referi la imensele proiecte duse la capat si reluate doar pentru a conduce perfectibilitatea la un înalt înteles, ci la vocatia rara, pe care putini literati români au avut-o, aceea de a crea discipoli si de a sprijini pe mai tinerii sai confrati. Poate doar E. Lovinescu, nu întâmplator un model asumat de catre Profesor, sa se fi risipit pe sine într-atât încât sa creeze o întreaga literatura vie. Pentru literatura contemporana, Eugen Simion este, mai ales prin cel mai recent proiect asumat, programul POSDRU de cercetare postdoctorala, mentorul si, prin asta, creatorul criticii literare de astazi ca fenomen al germinatiei. Sunt cuvinte pompoase, pot parea exagerate, dar ele nu exprima decât o realitate simpla, de necontestat.
Eugen Simion este singurul critic literar contemporan care lasa urmasi prin faptul de a-i fi sprijinit si de a-si sprijini în continuare fiii risipitori; cei care îi împartasesc sau nu opiniile, nu importa. În dreptul numelui Profesorului, istoria literara va consemna nu doar imensa opera scrisa, dar, poate si mai accentuat, opera sa umana. Fiindca aceasta este cea care îl singularizeaza în peisajul literar contemporan. El opune inertiei si sterilitatii umane a confratilor sai generozitatea, preocuparea, constructia, energia si, nu în ultimul rând, optimismul. Un optimism solar si, la o vedere superficiala, donquijotesc. Scoala de critica si istorie literara pe care a strâns-o în jurul sau în ultimi ani a fost un miracol ca lectie a lucrului înfaptuit, dar si a comuniunii si convivialitatii. Se vor întreba istoricii literari, peste ani, ce se va fi întâmplat în 2013, ce va fi fost acea impresionanta explozie de critica literara ce acum sta sa izbucneasca, odata cu aparitia iminenta a unei serii de lucrari de istorie literara, sub exigentul si totodata blajinul sau patronaj? Fiindca anul 2013 va fi, fara dubiu, cel al criticii literare, unul cum nu a mai fost altul în literatura postcomunista. Exista un singur raspuns. Numele acestui fenomen este Eugen Simion. Este uimitor cum discretia, acel aer de noblete volatila si atotplutitoare, a putut urni o asemenea uriasa masinarie. Pentru asta, cum si pentru celelalte,  merita nu doar recunostinta, dar si toata dragostea noastra.
Chapeau bas, Domnule Profesor!
Si la multi ani!

 

Conditia criticului

ANTONIO PATRAS

De la Maiorescu încoace, de când se poate vorbi si la noi de aparitia criticii literare ca disciplina umanista cu rol preponderent pedagogic, vizând selectia axiologica si educarea gustului public, a devenit un loc comun ideea ca, spre deosebire de scriitor, captiv în propria lui subiectivitate, criticul trebuie sa fie „obiectiv“, „transparent“, „impersonal“ – mai exact: trebuie sa tinda la obiectivitate, transparenta si impersonalitate, desi nici el nu-si poate învinge complet conditia limitata de biet om supus greselii. Maiorescu însusi a insistat asupra opozitiei dintre „poeti“ si „critici“ într-un articol celebru, si de atunci începând, desi distinctia aceasta mult prea transanta a fost amendata în fel si chip, cu argumente convingatoare (de Gherea, de Ibraileanu, de Calinescu, apoi de toata lumea), nu-i mai putin adevarat ca cei mai credibili critici s-au dovedit tot cei care au reusit sa-si înfrânga subiectivitatea, umoarea printr-un sever autocontrol, pâna la deplina stapânire de sine. Fiindca, la modul ideal, conditia criticului se edifica sub zodia seninatatii imperturbabile, a olimpianismului, a rationalitatii si echilibrului – iar de aceasta „conditie“ pare sa se fi apropiat cel mai mult la noi, nu spun o noutate, E. Lovinescu. De aceea, ni se pare firesc sa consideram azi „lovinesciene“: obiectivitatea, actiunea dezinteresata a criticului, pledoaria pentru esteticul pur, neamestecat cu alte valori, si nu în ultimul rând atitudinea etica – e vorba, desigur, despre etica profesiei, care presupune consecventa cu sine si cu propriile principii.
Evident, dintre toti criticii nostri cel mai apropiat prin însusi profilul propriei personalitati si prin multe altele înca de figura „apolonianului“ E. Lovinescu este Eugen Simion, care a contribuit decisiv, prin monumentala sinteza monografica publicata la începutul anilor ’70, la reintegrarea în circuitul public a operei si ideilor magistrului de la „Sburatorul“. Si daca suntem de acord ca lovinescian este criticul ale carui judecati pleaca de la ideea preeminentei esteticului în evaluarea literaturii, criticul cu spirit de fair play si de concurenta loiala, ce se impune prin maniera empatica, eleganta si nu mai putin transanta de a comenta literatura – se întelege lesne de ce am atribuit lui Eugen Simion statutul de cel mai lovinescian (si, implicit, cel mai reprezentativ) dintre criticii nostri. Numai printr-un abuz de neacceptat s-au putut declara „lovinescieni“ gazetarii lipsiti de talent, fara harul expresiei, ce-si definesc identitatea nu atât prin afinitate cu Lovinescu, ci prin contrast cu modelul calinescian, în linia unui eticism rigid, cu radacini resentimentare.
Departe de a fi anti-calinescian (Calinescu era, la rându-i, lovinescian), Eugen Simion a stiut sa profite de experienta fiecaruia dintre cei doi mari critici interbelici si (cu exceptia „Jurnalului parizian“) a refuzat sa scrie literatura, probabil din teama de a nu esua, asemeni lui Lovinescu, de la care a învatat ca nimic durabil nu se poate crea decât cu pretul sacrificiului, al îngradirii personalitatii, optând adica pentru specializarea stricta într-un singur domeniu de activitate. Ramânând asadar fidel conditiei sale de critic si istoric literar, Eugen Simion nu s-a lasat ispitit de ideea construirii propriului monument, ca majoritatea confratilor, tinând parca mult mai putin la cartile domniei sale decât la alte proiecte, de anvergura nationala, precum Dictionarul General al Literaturii Române ori editarea manuscriselor eminesciene si a operelor autorilor nostri clasici în eleganta colectie „Pleiade“, ce a depasit deja suta de volume. În plus, pe lânga activitatea neobosita de conservare a patrimoniului cultural, Domnul Profesor s-a interesat permanent si de literatura momentului, sprijinind fara preget pe tinerii talentati din toate colturile tarii, cu spaima ca dificilele vremuri de azi ar putea deturna de la menirea fireasca energiile creatoare ale neamului.
În ceea ce ma priveste, pot spune cu mâna pe inima ca am fost norocos: am beneficiat de o bursa postdoctorala într-un proiect coordonat de Eugen Simion, alaturi de criticii de top din noile generatii, am avut onoarea sa prefatez cea de a cincea editie a „Jurnalului parizian“, la recomandarea lui Daniel Cristea-Enache, iar nu de mult am lansat la Iasi, împreuna cu Bogdan Cretu si în prezenta autorului, unul dintre cele mai recente volume al domniei sale, „Ion Creanga. Cruzimile unui moralist jovial“ (Editura Princeps Edit, 2011). Având în vedere ca în ultimii ani atentia Profesorului s-a îndreptat spre personalitati de anvergura universala, precum Eugen Ionescu sau Mircea Eliade („spirit al amplitudinii“), carora le-a dedicat studii fundamentale, simpatia aratata unui autor „local“ si intraductibil precum Creanga („un Mitica moldav“) tradeaza, am impresia, o surprinzatoare afinitate temperamentala cu spiritul ironic al humulesteanului – ironie în fond benigna, indiferent de „cruzimea“ ei, marturisind toleranta surâzatoare fata de om si de umanitate în genere. Ca atare, daca am apreciat cu asupra de masura pledoaria constanta pentru autonomia esteticului, atât în comunism cât si în postcomunism (atitudine câstigatoare pe termen lung), nu pot sa nu subliniez si caracterul umanist, de profunda reverberatie etica, al criticii practicate de Eugen Simion – care si prin aceasta se dovedeste a fi criticul nostru cel mai lovinescian, deci Criticul pur si simplu.

 

Ontologia curiozitatii

AL. CISTELECAN

În 1981, când Eugen Simion a emis primul decret de întoarcere a autorului, acesta îsi consuma aproape consolat exilul si nu prea erau semne ca perioada de relegare îi va fi scurtata. Dimpotriva, „dictatura metodologica“, în contra careia e pornit eseul lui Simion, era bine asezata si dadea impecabile explicatii ale literaturii fara sa mai aiba nevoie de „ipoteza autor“, asa cum Laplace n-avusese nevoie de „ipoteza Dumnezeu“ în explicarea lumii. Ba chiar mai mult, scolile critice la moda decretasera si ele, printr-un fel de decalc nietzscheian, ca „autorul a murit“. Se-ntelege ca, dupa paricidul suprem, acesta devenea chiar de rigoare si era executat de îndata ce scriitorul îsi lua mâna pe de opera. Punctul final pe care-l punea era chiar piatra lui funerara. Dupa toata lunga si glorioasa istorie a mitologiei demiurgice, autorul ajunsese o biata sigla conventionala, de tot irelevanta. O sigla ce, la urma urmei, putea fi stearsa fara nicio pierdere. În locul numelor de autor se putea, eventual, pune X1, X2, X3 etc. Dante, bunaoara, nu spunea mai mult decât un X20.
Am exagerat putin, dar cam acesta era tabloul metodologic în problema si cam aceasta era situatia ingrata a institutiei „auctoriale“ când Eugen Simion a vrut s-o ia de la capat si sa se întrebe din nou „cine vorbeste în opera“ (p. 5; e vorba de prima editie din „Întoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-opera“, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1981). S-o ia de la capat în sensul în care aceasta a fost una din primele întrebari adresate literaturii, chiar înainte de a se sti ca literatura e literatura. Fireste ca primul raspuns a fost ca zeul vorbeste în literatura, ca el – sau muza – doar închiriaza un muritor pentru a-si putea procesa mesajul. De la acest prim raspuns se trage, de fapt, totul: si eroizarea autorului, si declasarea lui. Varianta eroizanta l-a înnobilat pe muritorul cazut la sorti, considerându-l intim cu zeii (pâna dupa romantism). Conditia acestui muritor „ales“ era însa ambigua din pornire: l-a luat zeul în posesie cu biografie cu tot ori doar cu ce era nevoie pentru opera? Iar daca l-a luat fara biografie, cu identitatea indiferenta, înseamna ca, într-adevar, el e irelevant, întrucât nu e altceva decât un pasaj de trecere, un releu. Un releu inocent, însa, ori unul distorsionant? Din aceasta cooperare, licita ori ilicita, iese conceptia teandrica despre literatura, valabila înca, bunaoara, la Arghezi. Nu-i de mirare ca, pe drum, zeul a fost dat deoparte si ca, în final, va fi scos din cauza si omul. Practic se ajunge la un fel de metafizica absoluta a operei, care-si devine deopotriva cauza si scop, folosindu-se de autor (în simpla sau dubla sa calitate) doar ca de o cauza instrumentala. La capat, opera se scrie pe sine (poate n-am ajuns acolo, dar nici departe nu suntem). (E fatal ca în aceasta dialectica a eliminarilor sa se ajunga la eliminarea literaturii însesi, care, zice Eugen Simion cu tristete caustica, „n-are“, în viziunea noii noi critici, „alt scop decât acela de a face posibila aparitia Metodei“, p. 90). Pe acest trend teoretic se asaza, de-a curmezisul, Eugen Simion, solicitând, din nou, recunoasterea drepturilor si prerogativelor autorului, relegalizarea pozitiei sale constitutionale si a prezentei sale eficiente, nu doar efective, în opera.
Eseul e, fireste, o pledoarie. Dar ca sa obtina o noua recunoastere a autorului (implicit a paternitatii), Eugen Simion trebuie, în prealabil, sa autentifice prezenta acestuia în opera, sa-i puna, înca o data, la vedere urmele, dar mai ales sa-i reconfirme responsabilitatile creative. E premisa de la care începe o dezbatere, focalizata pe relatia creator-opera, la care e convocata, cu prioritate, critica moderna – si neo-moderna – franceza (plus câtiva invitati de onoare din alte neamuri critice sau eseistice). O dezbatere vivace, inteligent condusa si strâns argumentata, într-un ton agreabil de dialog al ideilor, cu o specifica lui Eugen Simion colocvialitate amicala. Nuante si transante trec pe rând într-o scriitura de colocviu ce-si urmareste firul nu fara bucuria unor mici ocoluri priitoare la argumentatie. Dezbaterea porneste de la punctul crucial – cel proustian – al ruperii identitatii auctoriale, al eliminarii omului cotidian din chimia creativitatii si trecerea tuturor competentelor creative asupra unui eu „profund“, ascuns si în relatii de tot nesemnificative cu cel social/socializabil. Nu voi urmari peripetiile dezbaterii – ele au fost cu asupra de masura evidentiate în comentariile de întâmpinare din ’81-’82 –, ci ma voi opri doar la câteva aspecte care par a fi ramas (si azi) problematice ori doar delicate. Nu sunt ceea ce de obste sunt considerate „obiectii“ (chiar n-am nici una, dezbaterea e dusa cu atâta delicatete si atentie la nuante si la potentiale contradictii încât, pe cât posibil, anuleaza orice opozitie de idee); cel mult ezitari în a accepta pe loc unele lucruri.
Unul dintre ele e, pentru pledoaria lui Eugen Simion, fundamental, întrucât pare a fi chiar cauza pledoariei. Si anume e vorba de legitimitatea – si, într-un fel, prin repetitie, imperativitatea – curiozitatii fata de omul care a scris opera. Eugen Simion nu vrea sa lase o asemenea curiozitate la nivel facultativ; vrea sa faca din ea o obligatie de interpretare (de post-interpretare ar fi mai corect, caci admite fara rezerve ca putem „sa citim cartea“ si „s-o apreciem la valoarea ei adevarata“ – p. 124 – si fara anchete duse prin preajma ei), s-o justifice, daca nu moral, macar uman. Curiozitatea aceasta – oarecum meta-critica – devine premisa majora a efervescentei argumentative. O gasim legitimata (adica, impusa ca legitima) mai la tot pasul, de la începutul demonstratiei pâna la sfârsit. Asa cum e enuntata chiar de la început, curiozitatea fata de omul care face opera (oriunde s-ar piti acesta, într-un eu profund, într-un altul, într-un eu pur etc.) e un imperativ, o constrângere imediata (desi, fireste, mediata de opera): „Discutând despre opera si acceptând, ca un dat fundamental, prioritatea si autonomia ei, suntem nevoiti sa ne gândim, totusi, si la cel care a scris-o, la omul pe care noua noua critica l-a eliminat din ecuatia analizei“ (p. 6). În unele cazuri, constrângerea e doar de natura morala iar curiozitatea doar proba de seriozitate (dar devine ca tot obligatorie): „ar fi o dovada de usuratate din partea noastra sa zicem ca nu ne-ar interesa în nici un fel ce s-a petrecut în existenta filosofului“ (Kierkegaard aici, p. 125). Cam de aceeasi natura e si motivatia curiozitatii pentru spectacolul biografic al lui Victor Hugo: „A zice ca nu ma intereseaza viata celui care a scris „Legenda secolelor“ (…) este o ipocrizie sau dovada unei patologice lipse de curiozitate“ (p. 131). As zice ca, totusi, culpabilizând atât de absolut incuriozitatea fata de o biografie – ce-i drept, extrem de patetica – si facând din ea fie o vina, fie o maladie, Eugen Simion merge, totusi, prea departe. Sugestia – nici macar prea strecurata pe dedesubt – e ca toti cei necuriosi sunt niste alienati, moral sau psihic; caz în care curiozitatea devine norma de sanatate (morala, critica etc.). Exemplele pe care le foloseste Eugen Simion (mai sunt si altele) sunt alese anume pentru a impune curiozitatea ca obligatie, ca somatie brutala: sunt biografii spectaculare, dramatice, varsate din plin în opera, de unde se revarsa, fireste, peste cititor. Niciunde nu e invocata o biografie discreta, liniara, banala. Sunt biografii-argument, biografii vehemente, biografii-manifest; agresive în orice caz – ceea ce e, desigur, un abuz de favor argumentativ. Dar si când cazul devine general, regula de obligativitate nu se înmoaie prea tare: „Sigur ca geniul a spus totul în opera lui, dar, înca o data, opera nu ma lecuieste de dorinta de a sti ceva despre omul din geniu, nu numai despre geniul din om“ (p. 132). Se poate (n-avem de ce ne îndoi) ca pe Eugen Simion sa nu-l lecuiasca; dar se prea poate ca alti cititori sa fie saturati cu ceea ce le ofera opera. Nu stiu care din cele doua clase se poarta mai bine cu opera, dar e posibil ca lui Eugen Simion opera sa-i lase o insatisfactie (desi zice ca nu). Nu e un lucru rau, asta trebuie sa faca o opera, sa duca cititorul si mai departe.
Al doilea coeficient oarecum abuziv (în favoarea demonstratiei, fireste) vine din faptul ca sunt preferati poetii (dar sunt adusi si destui prozatori) ca surse de incitare. Cred ca dezbaterea acestei relatii decisive (autor-opera) si legitimarea curiozitatii fata de primul nu se poate duce luându-i de-a valma pe poeti si pe prozatori; poezia e mai aproape de subiectivitatea autorului (mai aproape si decât confesiunile directe) si, prin urmare, reclama imperios o ancheta (de subterane cel putin). E o alta calitate a implicarii eului decât cea – poate mai elaborata, mai sofisticata – necesara în cazul prozei. Dezbaterea ar trebui, delicat, bifurcata. Pe de alta parte, ea trebuie bi-tri-quadri-furcata si-n cazul prozatorilor (sa nu se creada ca Eugen Simion n-o face), întrucât curiozitatea care-l reînvie pe autor depinde numaidecât de gradul de biografie (fie cât de „launtrica“) exhibata (prin ascundere, refulare sau etalare directa). Sunt scriitori care nu pot exista fara biografie (cea creata de opera, cea creata de viata), dar sunt si scriitori pentru care biografiile, de orice fel, n-au nici un rost. Homer e o sigla, dar Dante nu se poate lipsi de biografie. Sau, ca sa nu dau exemple atât de distantate: Vergiliu e un nume de conventie, pe când Catul e un autor în carne si oase (nu-i totdeauna un avantaj). As zice, deci, ca anumite opere reclama un interes neaparat pentru un fel de remorca biografica (pe care si-o ataseaza structural ori doar necesar), pe când altele sunt total indiferente la prezenta sau absenta vreunui fel de remorca încarcata cu te miri ce. Oricum, nici într-un caz, nici în altul, omul la care se ajunge nu e mai mult decât o ipoteza construita de exeget. Ontologia curiozitatii propusa de Eugen Simion mi se pare prea tare si excesiv universalizata (atât în privinta autorilor, cât si a cititorilor). Oare ce se întâmpla daca Eugen Simion era un exeget (mai) blazat?

 

„În ariergarda avangardei“
Paul CERNAT

Pe 25 mai 2013 Eugen Simion împlineste o vârsta neverosimila, pe care nici omul, nici scrisul sau n-o arata. Caci, daca puterea de munca, prezenta publica si prospetimea discursului critic au ramas neschimbate, raza de actiune culturala si editoriala a sporit în ultimul deceniu cu câteva mari proiecte colective. Si aceasta, în conditiile în care cvasi-totalitatea colegilor sai de generatie au „iesit la pensie“ ori au redus sensibil motoarele, obositi, blazati sau tentati de ocupatiuni mai confortabile. Spre deosebire de ei, Eugen Simion n-a abandonat niciodata critica literara în favoarea angajarilor politice (cu riscul de a fi acuzat de fals „apolitism“), nici nu s-a servit de ea în vederea unor ambitii egoiste. Din 2000 încoace, a publicat mai multe volume-reper, printre cele mai importante din prodigioasa si îndelungata sa cariera critica. Pe linia deschisa de „Întoarcerea autorului“, dar si de „practica“ personala din „jurnalul francez“ („Timpul trairii, timpul marturisirii“) s-au înscris, la începutul anilor 2000, trilogia „Fictiunea jurnalului intim“ (cea mai valoroasa abordare româneasca în materie de pâna acum) si, ceva mai târziu, cele doua volume din „Genurile biograficului“. Ele vin sa legitimeze, la vârful canonului critic, cea mai importanta revelatie a literaturii române post-1990: literatura diaristica si memorialistica, refulata în deceniile de cenzura a intimitatii si individualitatii. Iar preocuparea pentru corifeii „tinerei generatii“ interbelice (cei care au impus, la noi, literatura biografista, nonfictionala), e manifesta în „Fragmentele critice“ pe care Eugen Simion le-a publicat în deceniul zece, ca si în „Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii“ s-a îmbogatit, în anii din urma, prin doua impunatoare studii in progress – „Mircea Eliade, nodurile si semnele prozei“ (ed. def. 2012, expandare substantiala a celui din 1995) si „Tânarul Eugen Ionescu“ (2006, 2010, 2012), abordari – de asemenea – de vârf. Ambele directii anterior-mentionate ilustreaza latura existentialista a criticului si „canonizeaza“ principalele recuperari/redescoperiri editoriale din tulburele deceniu zece, atât de neprielnic fictiunii. Se adauga zecile de prefete ale editiilor critice sau semicritice de „Opere“ din colectia tip Pleiade de la F.N.S.A., unele – studii ample, mergând pâna la 150 de pagini. Ele pot intra, oricând, în sumarul unei asteptate istorii a literaturii române, o istorie ce ar putea absorbi, de asemenea, ceva din relecturile primilor nostri stihuitori lirici din încântatoarea „Dimineata a poetilor“ sau panoramele în miscare din impunatoarea tetralogie a „Scriitorilor români de azi“. Pe lânga aceste „opere de autor“, Eugen Simion s-a dovedit a fi însa – ca nimeni altul din generatia sa si ca foarte putini alti critici din istoria literaturii române! – nu doar un spiritus rector ci si un om de echipa si un constructor de institutii literare „canonice“. Nici el lipsit de controverse si sabotaje la aparitie, megaproiectul „Dictionarului General al Literaturii Române“, pe care l-a coordonat si îl coordoneaza în vederea unei noi editii revizuite si îmbogatite, s-a concretizat prin sapte volume publicate cu începere din 2004, la care se adauga cele doua ale „compendiului“ editat anul trecut. Venit pe urmele unor demersuri sectoriale meritorii (DSR-ul clujean, „Dictionarul“ iesean al literaturii române „de la origini pâna la 1900“, „Dictionarul presei literare românesti“ al lui Ion Hangiu, dictionarul folcloristilor datorat lui Iordan Datcu, „Enciclopedia exilului literar românesc“ a lui Florin Manolescu, „Dictionarul analitic“ coordonat de Ion Pop s.a.), DGLR le unifica mizele, elaborând, pentru prima data cu mijloace lexicografice, o imagine sintetica si totalizanta a literaturii române „de la origini pâna în prezent“. Paralel cu acest proiect colectiv, profesorul Simion a initiat un altul, nu mai putin necesar: „Cronologia vietii literare românesti postbelice“, din care au aparut deja zece volume. Iar daca DGLR. nu vine, totusi, pe un teren virgin, „Cronologia…“ marcheaza o premiera în materie, „defrisând“ cvasi-totalitatea periodicelor românesti din perioada 1944-2000 si constituindu-se într-un instrument de lucru indispensabil viitorilor cercetatori ai acestei epoci tulburi, marcate de agresiunea politicului. Însa DGLR, si „Cronologia…“, si zecile de editii tip Pleiade ale clasicilor (inclusiv ale clasicilor moderni), constituie mari proiecte de infrastructura istorico-literara, integrate unor „suprastructuri“ de elita: Academia Româna (unde Eugen Simion a fost presedinte pentru doua mandate), respectiv Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si Institutul de Istorie si Teorie literara „G. Calinescu“, pe care criticul l-a preluat acum aproape un deceniu si, scotându-l din amorteala, a reusit sa-l transforme în cea mai performanta institutie literara din România postdecembrista, reusind sa atraga în jurul sau elita tinerei generatii de critici si istorici literari.
„Ultimul cerc“ al acestui demers institutional concentric ramâne însa cel european, marcat între altele prin seria anuala a conferintelor internationale „Penser l’Europe“, initiate la începutul anilor 2000 împreuna cu Thierry de Montbrial. Nu pot zabovi îndeajuns asupra eforturilor profesorului Simion de a „tese“ în jurul literaturii române o întreaga retea de savanti, comparatisti si „aliati“ culturali europeni ai României, ca si asupra viziunii implicite asupra proiectului european si a a relatiei sale cu identitatea autohtona. În paranteza fie spus, nu prea s-a observat ca o buna parte din demersurile critice ale lui Eugen Simion, de la „Întoarcerea autorului“ încoace, vizeaza deprovincializarea literaturii autohtone prin punerea ei în relatie cu patrimoniul literaturii universale.
Chiar daca nu acopera îndeajuns identitatea sa spirituala, formula de modern clasic i se potriveste lui Eugen Simion la fel de mult cu sintagma barthesiana la care tine: „în ariergarda avangardei“. Rezervat fata de experimentalismele gratuite si tehnicismele epatante, criticul n-a simpatizat niciodata „oedipianismul“ revolutionarilor moderni, ramânând mereu atasat figurilor „paternitatii“. Si, implicit, traditiei, pe care a stiut s-o integreze fecund în metabolismul modernitatii si al postmodernitatii. Inclusiv formula sa stilistica este una de tip „clasic“, în care eleganta galica a expresiei, clara si încarcata de o distinctie naturala, se asociaza constiintei unui moralist al creatiei. Chiar daca se declara adesea un spirit „nelinistit“ si „vulnerabil“, decisiva ramâne, totusi, victoria asupra sinelui, capacitatea de a-si învinge vulnerabilitatea interioara; ele tin de „clasicitatea“ unui spirit unificator, totalizant. Rationalist fara ostentatie, Eugen Simion crede, nu mai putin – ca si G. Calinescu sau Mircea Eliade – în forta miturilor, fara de care nu concepe existenta unei culturi. Identitatea sa „ploiesteana“ pretuieste ironia sau umorul, dar nu si bascalia atotdizolvanta sau gratuitatile inconsistente. Spiritul sudic, muntenesc e corectat printr-o dimensiune „ardeleana“, proprie omului care-si duce pâna la capat, cu seriozitate si temeinicie, proiectele cele mai ambitioase. Defetismul, neseriozitatea, delasarea îi repugna. Iar refuzul de a marsa în directia „revizionismelor“ – mereu dispuse sa condamne „colaborationismele“ scriitorilor cu totalitarismele de stânga sau de dreapta – nu trebuie înteles ca o modalitate de a ascunde „gunoiul sub covor“ si de a evita asumarea critica a trecutului, ci ca o respingere a desfigurarii adevarului istoric si estetic prin politizari reductioniste, excluderi si stigmatizari maniacale. Cine a trecut prin experienta deznationalizarii si a politizarii discretionare din anii ’50 nu poate sa nu devina alergic la asemenea „lustrationisme“. În plus, atât „Cronologia vietii literare românesti“, cât si multe din editiile de opere de la Pleiade au în obiectiv nu ocultarea sau eufemizarea pioasa, ci recuperarea „adevarului integral“ legat de angajarile totalitare ale unor autori de patrimoniu. Sine ira et studio. Iar într-o perioada a institutionalizarii demitizarilor, a ofensivei anticanonice ce ameninta însasi supravietuirea literaturii române ca institutie si a ofensivei globalismului prezenteist, alimentat intern de o „ura de sine“ profitabil ideologizata, apararea si ilustrarea canonului literar împotriva revizionismelor politiza(n)te merita nu doar salutata, ci si sustinuta. Mi-a luat timp sa înteleg asta, asistând la falimentul si dezastrele atâtor „reformisme“…
În pofida tuturor adversitatilor postdecembriste, criticul ramâne un învingator pe care-l „apara“ cartile, proiectele si realizarile, cu care nu stiu câti altii se pot mândri, la noi, azi. Daca, înainte de 1989, „competitorii“ în materie au fost mai numerosi, dupa 1989 nimeni n-a facut atât de mult pentru literatura româna ca institutie cât a facut Eugen Simion. Si, în acelasi timp, putini au fost mai calomniati decât el. Chiar daca în ultima vreme contestarile au mai obosit, din varii motive, nedreptatea – dupa vorba lui Tudor Vianu – n-a obosit defel. Pentru facsimilarea manuscriselor eminesciene (visul nerealizat al lui Constantin Noica) sub tutela Academiei Române, criticul a fost denuntat, aberant, acum câtiva ani la D.N.A., iar pentru editarea critica (realizata prin eforturile lui Marin Diaconu la F.N.S.A.) a operei românesti a lui Emil Cioran, a fost chemat în instanta de catre directorul editurii Humanitas, din motive si cu argumente pe care ma abtin sa le comentez. Înca o data, nici o fapta buna nu ramâne nepedepsita. Cine se întreaba cum a reusit sa impuna atâtea proiecte majore, sa scrie aproape 20 de carti de autor într-o perioada postcomunista în care altii nu stiau cum sa „fuga“ de literatura, cum a putut sa înfrunte, doua decenii si mai bine, atâtea atacuri si campanii calomnioase care pe altii i-ar fi demoralizat nu trebuie sa piarda din vedere un lucru. Pentru a avea forta interioara necesara unei asemenea rezistente creatoare la cei mai înalti parametri nu e suficient sa ai talent, creativitate sau ambitie. E nevoie si de o cauza supraindividuala careia sa i te dedici cu sentimentul unei misiuni existentiale. Un asemenea devotament constructiv de o viata fata de literatura româna nu poate fi înteles în absenta unui profund atasament patriotic. Împotriva conceptiei care identifica abuziv ideea nationala cu xenofobia, etnicismul, societatea închisa si provincialismul cultural, acest mare critic al literaturii noastre dintotdeauna vadeste o întelegere umanista a acesteia ca matrice integratoare, ca unitate în diversitate si diferenta identitara cu deschidere universala. Este cea mai importanta lectie pe care am învatat-o de la profesorul Eugen Simion.

 

Învataturile lui Eugen Simion

BOGDAN CRETU

Cum am mai scris un articol cu prilejul aniversarii lui Eugen Simion, cum nu pot refuza invitatia revistei „Cultura“ de a marca înca o data acest eveniment, am sa ma multumesc sa încropesc câteva note si comentarii, de o subiectivitate eseistica ce ar putea parea abuziva, pe marginea unei carti aparute în anul 2012, de fapt, al unei reeditari consistent adaugite. E vorba de volumul de confesiuni, de convorbiri cu Andrei Grigor, intitulat, programatic, as spune, fara teama de a intra în cliseu, „În ariergarda avangardei“ (Editura Curtea Veche). Nu e vorba nici de o carte de memorii, desi acestea nu lipsesc, nici de o dezbatere prelungita pe teme exclusiv de istorie literara, desi, fireste, dupa o viata si o cariera dedicate literaturii, criticul ajunge sa respire natural aerul rarefiat al profesiei sale. În orice caz, ceea ce ma preocupa intens în rândurile de fata este sa încerc sa extrag din paginile cartii un credo, o marturisire a unor principii, o etica, o deontologie. În fine, niste „învataturi“ ale unui clasic catre niste învatacei aflati la momentul trecerii catre maturitatea critica. Întreaga activitate a lui Eugen Simion ascunde, sunt convins, ca, de altfel, activitatea oricarui mare scriitor, si o lectie tacita, implicita, de care e bine sa stim sa profitam. Pentru ca acest joc, care e unul de interpretare, nu neaparat de rezumare a intentiilor autorului, sa para mai serios, am sa si numerotez ideile profitabile. O mica parte dintre ele, cele cu valoare paideica. Sigur, riscul va fi ca acest articol sa devina un zgârcit florilegiu, dar cred ca e un risc profitabil.
1. Critica literara nu este doar o problema de perspicacitate, de cultura, de inteligenta, de spirit analitic, de eruditie, ci si una de caracter. Pe lânga atâtea alte calitati necesare, criticul trebuie sa fie în stare de o corecta gestionare a umorilor, a propriei subiectivitati. Eugen Simion discuta, înca din preambulul confesiunii sale, acest aspect esential, dat fiind ca, sau mai ales, fara voia sa, contemporanii l-au plasat în miezul unor dezbateri aprinse, al unor conflicte de idei, de optiuni pe care nu el le-a generat: „M-am straduit însa sa stapânesc, cum am precizat deja, subiectivitatea si sa n-o las sa degenereze în ura si injurie. Nu spun ca un intelectual nu poate avea momentele lui de revolta si de intoleranta, spun doar ca un intelectual autentic trebuie sa cultive o toleranta activa (o notiune la care tin mult) si sa respecte, în tot ceea ce face si în tot ceea ce scrie, un numar de valori morale si spirituale fundamentale. Fara ele, o comunitate nu poate exista si, chiar daca exista, nu poate rezista în istorie“. Distantarea criticului de propriile umori, detasarea de resentimente si idiosincrazii sunt reguli obligatorii. Ceea ce nu înseamna ca un critic traieste într-un spatiu aseptic, ca este scutit de astfel de omenesti rabufniri. Totul este însa ca el sa le poata controla, sa nu le permita sa îi pateze judecata de valoare. Aici sta forta spiritului critic. Eugen Simion cunoaste si respecta neabatut aceasta regula, formulata memorabil de E. Lovinescu, legata de „resemnarea“ în fata valorii estetice. Opera este cea importanta, nu omul biografic, uneori, prea des poate, sub nivelul talentului sau.
2. Scrisul vine de la sine, el este semnul unei bucurii interioare, al unei admiratii enorme pentru literatura. Critica literara este, în esenta sa, un exercitiu de admiratie. Criticul trebuie sa înteleaga, de fiecare data, ca ceea ce conteaza nu este persoana sa, sistemul sau de valori, stereotipiile, prejudecatile sale; ca din exercitiul critic literatura este cea importanta. Relatia dintre critica si literatura este nu doar una de ordonare, ci si una de altruista si pioasa subordonare. Eugen Simion marturiseste: „Nu mi-a disparut bucuria de a scrie. Nu vreau sa devin un simbol institutional si nici un model administrativ. „Puterea“ – relativa, cât exista – nu intra în calculele mele. Încerc s-o exercit corect si benefic pentru lumea intelectuala care m-a ales“. Una dintre conditiile sine qua non pentru a putea reusi în critica literara este „o încredere mistica în literatura. Trebuie sa iubesti literatura pentru a fi un critic adevarat. Criticul nu trebuie sa aiba vocatie de procuror, ci vocatie de preot. El slujeste un zeu necunoscut care apare de oriunde si nu se reveleaza decât prin opera“.
3.Critica literara trebuie sa respecte valoarea, sa slujeasca valoarea, sa promoveze valoarea si sa nu tina mai mult la propriile strategii de promovare, la interesele de grup, decât la adevarul estetic. Revolta cu orice pret nu se numara printre valorile spiritului critic; încremenirea în fronda e semn de superficialitate. De imaturitate, în orice caz. Spiritul critic este constructiv, nu distructiv. Avangardismul nu poate fi, aprioric, o atitudine potrivita pentru un critic literar. Literatura adevarata este dependenta de propria traditie; criticul nu poate judeca prezentul nerespectându-i trecutul. De aceea, pozitia optima ar fi, dupa Eugen Simion, plasarea tactica, dar si temperamentala, în cazul sau, „în ariergarda avangardei“. Adica în acea pozitie benefica, din care poate accepta noul fara a se desparti de vechi: „Am mare respect pentru valorile constituite si cred ca nu trebuie sa distrugem periodic lumea pentru a o reconstrui. Accept avangarda pentru ca ea pune în discutie inertiile artei si obliga spiritul critic sa se radicalizeze din când în când… Nu-i iubesc pe nihilisti, nu ma însotesc cu demolatorii de profesie, nu cred în terapiile de soc în domeniul artei. Cred în actiunea spiritului critic si (…) cred ca adevarul exista si este accesibil în domeniul literaturii. Ca sa-l vad mai bine, ma plasez unde am spus: în ariergarda fenomenului de avangarda… Este si asta un fel de «bovarism»“. Este, de fapt, o pledoarie pentru echidistanta, pentru echlibru. Criticul literar nu îsi permite sa aiba idei preconcepute, teze prestabilite, optiuni de prelectura. Esenta spiritului critic consta tocmai în aceasta distantare fata de tot ce poate influenta judecata critica; nu e vorba de neimplicare, de un act eminamente cerebral (critica presupune si angajament afectiv, marii critici nu sunt niciodata functionari ai literaturii, legislatori ai ei). E, pur si simplu, vorba despre efortul de a te plasa corect atunci când îti arogi pretentia ca verdictul tau, analiza ta sa aiba autoritate. E vorba de efortul de a îndeparta toate impuritatile care se interpun între tine si opera.
4.Criticul literar, chiar atunci când devine o autoritate de necontestat, un fel de „institutie“, un reper, un model profesional, dar si moral, pe care altii si-l aleg, nu trebuie sa se încreada orbeste în propriile calitati, nu trebuie sa nu mai permita îndoielilor, dilemelor, crizelor sa-l viziteze. Altfel spus, nu trebuie sa se dezumanizeze, sa se complaca într-o stare de automultumire crasa. Literatura nu este, nu are cum sa fie feuda unui critic, oricât de autoritar ar fi acesta. „Influenta“ pe care un critic o poate exercita în cadrul sistemului, prin scrisul sau sau prin pozitia sa în administratia literaturii este una relativa. Am mai scris-o si nu obosesc sa o repet: critica literara, istoria literaturii nu sunt domenii de exercitare a puterii; aceasta putere este iluzorie, ba chiar caraghioasa. Valorile pe care literatura le impune sunt de o cu totul alta natura. Ele tin de lumea nevazuta, nu de suprafata lucrurilor. Si se verifica, oricum, pe termen lung, nu imediat. În fine, Eugen Simion întelege toate aceste lucruri: „Sigur este ca nu ma consider buricul pamântului, nu încurajez nicio forma de cult în jurul meu. Nu-mi plac oamenii lipsiti de modestie si consider ca bunul-simt este o calitate esentiala a inteligentei. Limite? Bineînteles ca am, nu le fetisizez, dar nici nu ma resemnez în fata lor. Încerc sa le înteleg. Uneori ma simt foarte slab, descurajat, cu un puternic sentiment al esecului“. Nelinistea aceasta este semnul unei implicari vii în actul creativ; pentru ca, e si optiunea lui Eugen Simion, critica literara reprezinta o forma de creatie, o varianta a literaturii de idei. Deci obliga la lucrul cu sine.
5.Marea întrebare, cea mai sâcâitoare si cea mai nelinistitoare, care se insinueaza, inevitabil, în constiinta oricarui critic de vocatie este cea privitoare la statutul scrisului sau. Rutina, tonusul uneori scazut, dezamagirile te confrunta, uneori, cu o anumita neîncredere în scrisul tau. În ce masura se poate un critic exprima pe sine, în ce masura poate sapa adânc în sine prin demersul sau, aparent rigid, rational, echilibrat, ba chiar, dupa unii, parazitar? În ce masura încrederea în meseria sa îl poate încalzi si multumi pâna la capat? Eu unul, de pilda, nu ma vad scriind toata viata doar critica literara; dar nici nu ma vad renuntând la ea. În fine, sunt multe angoase si nelinisti la mijloc. Este inevitabil ca orice mare critic, orice critic autentic, care nu-si exercita meseria decorativ, din inertie, sa si le puna. Contactul nemijlocit, continuu cu literatura te schimba, îti deseneaza profilul spiritual si moral. Criticul nu capata, precum unii medici, imunitate la „microbii“ (nobili, adaug) literaturii. Se lasa modelat, se lasa, poate fara sa-si dea seama, construit, nu doar ca profesionist, ci si ca om. E ca-n tabloul lui Arcimboldo intitulat „Bibliotecarul“: devii, te identifici cu ceea ce îti place mai mult, preiei trasaturile si valorile îndeletnicirilor tale. Critica literara nu este o preocupare mondena de duminica, ci presupune, ca si literatura, un angajament total; asta înseamna si un permanent experiment cu tine însuti. Eugen Simion încearca sa se autodefineasca din aceasta perspectiva, a constructiei de sine; si o face autentic, fara morga si fara cochetarie: „Nu stiu ce-am reusit sa fiu (adica: nu stiu ce-a iesit din efortul meu de a ma construi în interior), dar pot sa-ti marturisesc ce-am dorit sa fiu, dupa ce mi-am dat seama care îmi este firea: am dorit sa-mi stapânesc angoasa – foarte puternica – sa-mi elimin complexele, sa-mi educ modul impetuos de a reactiona si sa acced la starea de echilibru. Sunt, domnule Grigor, ti-am mai zis, un individ pentru care adevarul exista. Vreau sa fiu un spirit liber, ca sa pot fi un spirit drept. Parca ti-am marturisit o data sau poate am scris undeva: sunt un anxios care aspira la starea de contemplatie“. Ce retin de aici este mai ales efortul consecvent de a se „reeduca“; asa se explica impresia de calm si echilibru, care nu corespunde neaparat cu adevarul interior al omului Eugen Simion. Dar orice critic mare trebuie sa fie capabil sa-si ordoneze temperamentul, sa se construiasca pe sine. Exemplul de nedepasit în aceasta privinta este, fara îndoiala, E. Lovinescu, unul dintre modelele mari ale lui Eugen Simion. În cele din urma, marea miza este aceea a ameliorarii propriei naturi. Nu suntem oameni, ci devenim oameni. Asimilam, altfel spus, niste valori, ne antrenam un anumit contact cu realitatea, o anumita sensibilitate si un anumit cod moral. Literatura este una dintre probele esentiale în aceasta privinta, unul dintre cei mai buni antrenori. Ea nu exista în afara valorilor mari. Esteticul nu face decât sa problematizeze, sa potenteze, la modul exemplar, autentic, marile dileme, marile nelinisti care îl bântuie dintodeauna pe om. Când acestea lipsesc, opera, oricât de bine ar fi ea adusa din condei, suna a gol. Criticul literar participa si el la acest experiment si si-l asuma. De aceea, nu are cum sa ocoleasca marile teme, nu are cum sa nu le resimta actiunea asupra siesi.

Se poate ajunge la o morala prin intermediul criticii literare? Într-un fel, aceasta este întrebarea subiacenta din confesiunile lui Eugen Simion. Eu unul cred ca da si aici mi se pare ca sta marea lectie pe care o putem deprinde din scrisul si din întreaga activitate a lui Eugen Simion. Mai decupez o marturisire a sa, esentiala, de fapt, pentru oricine crede ca îsi poate face o meserie din literatura: „Nu sunt sigur ca bunatatea învinge totdeauna, dar pot sa-ti spun ca bunatatea te face liber. Omul rau nu poate fi niciodata liber pentru ca rautatea îl tine mereu într-o stare de pânda si-i altereaza judecatile de valoare. Chiar atunci când reuseste sa atipeasca, el doarme pe o perna de suspiciuni…“ La urma urmelor, deontologia criticii literare nu este straina de morala pe care mai des o încalcam decât o respectam în viata de zi cu zi. Criticul literar nu este, asa cum cred prostii si incultii, un om rau, ci un altruist, care trebuie sa dea dovada de modestie (fie ea si orgolioasa), de daruire de sine, de implicare.
Critica literara poate deveni un destin. Eugen Simion este un exemplu în aceasta privinta.

 

Criticul si puterea spiritului

CONSTANTIN COROIU
Lui Eugen Simion i se reproseaza de vreo 23 de ani încoace apolitismul. Nu i se imputa si apolitismul de dinainte de 1990! Gândind serios la ce ar putea sa însemne epitetul apolitic, ma tem ca cei care îl folosesc, etichetându-l astfel pe unul din liderii unei stralucite generatii de scriitori, generatia ’60 – o „generatie de creatie“ – o fac cu neîngaduita usurinta, restrângând as spune abuziv sensul vocabulei, al notiunii. Sa fie oare apolitic cel ce a condus Academia Româna timp de 8 ani, perioada în care prestigioasa institutie a fost scoasa dintr-un pagubitor cvasianonimat? Câte functii ca aceea de presedinte al Academiei Române îti dau posibilitatea si chiar te obliga sa te afli printre cei mai activi, mai vizibili si mai influenti în planul constiintei oameni ai Cetatii? Sa fie oare apolitic cel care a initiat, a îngrijit, a coordonat si coordoneaza editii ale marilor nostri scriitori (o serie autohtona Pléiade) sau „Dictionarul General al Literaturii Române“; cel care a împlinit visul ce parea irealizabil al lui Constantin Noica, editarea Caietelor eminesciene, salvând de pe buza neantului un inestimabil tezaur de gândire si creatie si punându-l la dispozitia cercetatorilor si a tuturor celor interesati? Ce poate fi mai politic si chiar mai implicat politic decât asemenea fapte, asemenea constructii? Este apolitic criticul, scriitorul, eseistul, publicistul – e drept, nu dintre cei ce sustin la gazeta o putere sau alta – care iese în arena si se pronunta ori de câte ori sunt atacate si puse în pericol fondul principal de valori al culturii nationale si miturile românesti? Si, la urma urmei, un critic a carui opera are ca tema fundamentala literatura si cultura româna nu face implicit si politica? Ce ar fi trebuit sa faca Eugen Simion pentru a nu fi considerat apolitic în viziunea îngusta a celor care, dupa decembrie ’89, aplica etichete uneori în cel mai pur stil stalinist? Sa fie militant sau lider al vreunui partid? Sa lipeasca afise electorale? Sa candideze în alegerile parlamentare sau prezidentiale? Sa pazeasca palaria unui înalt demnitar? Sa expedieze scrisori publice cutarui presedinte, dându-i lectii de democratie si indicatii privind modul cum trebuie condusa tara? Sa lanseze apeluri catre lichele? De fapt, acestea din urma nu lipsesc de la activul lui Eugen Simion, de vreme ce nici lichelele nu lipsesc, ba se înmultesc pe zi ce trece, încât îti vine sa spui, ca Victor Eftimiu, m-am saturat de lichele, dati-mi o canalie! Numai ca ele, apelurile lui Eugen Simion, au alta forma, alt ton, alta tinuta. Chestie de stil, de talent, de educatie. Lui Simion, pare sa-i repugne pamfletul, mai ales când este grobian si scris fara talent, altfel spus când nu e literatura. Undeva, în volumul „Fragmente critice“ (VI), subintitulat nu fara tâlc si incitant „Ne revizuim, ne revizuim…“, criticul care se situeaza ferm în ariergarda avangardei marturiseste, daca bine îmi aduc aminte, ca nici polemica nu-i este prea draga, cu atât mai mult cu cât: „Am înteles demult ca, la meridianul nostru intelectual, orice polemica este o zadarnicie…“. N-o fi agreând polemica, dar este un polemist redutabil, de o impecabila civilitate a dialogului si a luptei de idei.
Unul dintre eseurile polemice ale lui Eugen Simion se intituleaza „Limitele compromisului“. În memoria mea, el se leaga de un alt text, si anume portretul pe care i-l traseaza lui Ion Caraion, un text antologic despre un destin tragic al culturii noastre. În „Limitele compromisului“, criticul opereaza cu doua, as spune, concepte: „culpa estetica“ si „culpa morala“. Distingând net între acestea, Eugen Simion polemizeaza cu „unii procurori morali din zilele noastre“ care „se dovedesc, mai târziu, ca au colaborat ei însisi cu securitatea“. Criticul nu ezita sa-i califice „indivizi odiosi, de doua ori imorali… O data ca s-au prostituat si, a doua oara, ca devin peste noapte procurorii prostitutiei“. El sustine ca în judecata unui scriitor trebuie avuta în vedere mai întâi culpa estetica si abia în al doilea rând culpa morala. Scriitori importanti, ca, de exemplu, Stefan Augustin Doinas sau chiar Nichita Stanescu, Marin Preda, Ana Blandiana, în conditiile grele binestiute, de amestec brutal al ideologicului si politicului în viata literara si în literatura, au fost nevoiti sa faca unele compromisuri, mai mari ori mai mici, care însa nu au fost de natura sa le desfigureze opera, ci mai degraba sa le-o apere. Nu s-a pierdut aproape nimic. S-a câstigat. A câstigat literatura româna. Între altele, Eugen Simion le reaminteste celor care „îl ataca pe G. Calinescu pentru cedarile lui estetice si morale“ ca marele om a fost dat afara de la Universitate la finele anilor ’40 si nu a mai fost primit niciodata. Îmi permit sa adaug ca daca cineva doreste sa se edifice pe deplin asupra a ceea ce a însemnat Calinescu în ipostaza de profesor nu are decât sa ia cunostinta de marturiile fostilor sai studenti, unii impunându-se ca nume de prim ordin în cultura noastra, de la Universitatea din Iasi (unde a functionat în perioada 1936-1944) pentru a afla ca „regalul calinescian“, cu vorbele unuia dintre ei, produs la cea mai veche universitate a tarii, a ramas fara asemanare în spatiul academic românesc. Calinescu a fost o victima a unei istorii iesite din matca. Un geniu – afirma Eugen Simion si într-o conferinta tinuta chiar la Iasi – cu care epoca sa a fost profund nedreapta si care nu l-a meritat. Când vezi cum este tratat Calinescu astazi, esti tentat sa crezi ca, din pacate, nu doar epoca în care a nimerit nu l-a meritat…
Schimbând registrul, ma gândesc ca în acest mai – frumoasa luna mai a lui Heine – Eugen Simion intra în rândul octogenarilor. Incredibil! Pe Eugen Simion nu mi-l pot imagina altfel decât foarte tânar. Gasesc în notele mele o referire a sa la problema vârstei si, vai, a degradarii biologice, într-un context în care evoca pe scurt sfârsitul lui Cioran, dupa ce aristocratul îndoielii si profetul decaderii ajunsese ceea ce francezii numesc „leguma neputincioasa“. Înfiorat de mizeria în care risca sa decada trupul nostru, „fratele porc“, cu expresia lui Noica pe care o citeaza, Eugen Simion se întreaba si îsi raspunde: „cum poate scapa individul de maladia rusinoasa a batrânetii? Într-un singur fel, cred: sa nu încerce sa fuga de ea. Evadarea într-o alta vârsta este catastrofala pentru ca individul devine o victima, sigura, a deriziunii. Nu are încotro: trebuie sa mizeze pe spirit. Chiar daca spiritul îl poate trada…“.
Eugen Simion are pe ce se baza si pe ce miza. Spiritul sau este pe cât de fin si profund, pe atât de complex si puternic. Ca si opera sa.